Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc.
Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală.
Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Era convinsă că asta îi perturba copilului atenția și continuă, așa cum fac bunicile, spunând:
– Pe vremea mea nici vorbă să ne ducem cu jucării la școală. La școală te duci ca să înveți, nu ca să te joci. Nouă nici prin cap nu ne trecea să ducem jucăriile de acasă!
La care băiețelul plin de năduf îi răspunse:
– Pe vremea ta nici nu erau jucării!
– Ba erau! Crezi că noi nu ne jucam?! E drept că nu erau atât de multe și atât de frumoase, dar erau jucăriile noastre! – răspunse bunica adoptând tonul micuțului. – Aveam și noi cu ce să ne jucăm doar că făceam asta acasă, nu la școală.
Veneau în spatele meu și nu-i vedeam, doar îi auzeam, așa încât puteam să-mi închipui liniștită că se certau doi copii. Până la urmă bunica reuși să-l calmeze, folosind logica:
– Mașinuța ta roșie n-o să dispară, o s-o găsești în bancă, școala e închisă patru zile, nu sunt alți copii și nu e nimeni pe acolo care s-o ia!
M-am îndepărtat încet de ei, zâmbind, drumurile ni s-au despărțit, dar auzeam încă estompat conversația dintre băiețelul necăjit și bunica lui. Mi-am amintit de Doru, bunul meu prieten din copilărie, care îmi spune și azi, aproape de fiecare dată când ne vedem, că în grupa mijlocie, la grădiniță, i-am furat mașinuța roșie. O fi pierdut-o și el la fel cu băiețelul din povestioara mea și dă vina pe mine. Doar că eu știu că nu mașinuța roșie i-am furat-o, ci inima lui mare, cea care îl face să fie prietenul meu până azi, 57 de ani mai târziu.
Câteva cuvinte dintr-un dialog auzit pe stradă și gata, am fost transportată înapoi în acel ”pe vremea mea”, amintindu-mi jucăriile noastre modeste, dar îndrăgite. Eu nu am avut niciodată un ursuleț de pluș, în schimb am avut un cățel pe nume Bobby, precum și pe păpușa Cristina cu păr blond și garderobă bogată, făcută de croitoreasa care locuia în aceeași curte cu noi. Cristina era grozavă, avea ochi albaștri și pleoapele cu gene lungi i se închideau, așa că putea dormi odată cu mine. Vă mai amintiți jucăriile pe care le iubeați?
Anul acesta, de Crăciun, o să-i cumpăr lui Doru o mașinuță roșie de jucărie.
Anca Laslo
9 Comments
Foarte frumoasă această miniatură, cu personaje vii, conturate din câteva cuvinte. Nostalgia autoarei spectatoare m-a contaminat şi pe mine.
O noua vinieta remarcabila de la Anca Laslo care iti ramane intiparita in memorie ca un tablou, dar un tablou viu si in miscare!
Eu cred ca nicicand nu dispare copilul din noi si, in ciuda trecerii timpului, el continua sa se manifeste – chiar daca uneori sub forme mai voalate. Fascinatia exercitata de diverse “gadgets,” unele complet inutile, dar “cool” si care continua sa ne atraga. Ne jucam, intr-un fel sau altul” la orice varsta…
Eu inca simt viu in suflet copilul care am fost si il pretuiesc. Multumesc mult Marina!
Articolul acesta este încă o bijuterie pe care spiritul de observaţie netăgăduit al Ancăi ni-l dezvăluie cu talentul său scriitoricesc.
Copilul cel drăgălaş îşi confruntă bunica, până când aceasta, după câteva incercari, reuşeşte cumva să găsească o soluţie de împăcare “între generaţii”. Măcar de-ar fi astfel şi în alte situaţii, cu mult mai grave, în care împăcarea între generaţii ar putea rezolva probleme adânci
Dar ştim că nu se întâmpla adesea.
Şi pe lângă polemică bunicească , am mai întâlnit în Miniatură Ancăi, amintirea Cristinei mele, prima mea păpuşă cu bucle de cauciuc, modelate pe căpşoru-i, care avea o rochie lungă şi brodată, de care putea fi dezbrăcată, pentru a o îmbăia, căci toată era din cauciuc.
Mai presus de toate, este însă inima lui Doru, pe care Anca i-a “furat-o”. Oare Doru nu a confundat roşul maşinuţei cu cel al inimii?
Şi în încheiere aş mai adăuga câteva rânduri de răspuns la întrebarea Ancăi: Vă mai amintiți jucăriile pe care le iubeați?
Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.
Da, unii dintre noi probabil că ni le mai amintim, ca şi în această minunată poezie, Jucăriile, scrisă de Marin Sorescu
Hmm, s-ar putea ca Doru sa fi facut confuzia de care vorbesti 😏 cat despre versurile lui Sorescu, aici m-ai nimerit la fix! Il ador si inca stiu versuri de ale lui.
Noi cei din a treia generatie apreciam orice jucarie nu ca nepotii nostri care dupa cateva zile uita ce au in camaruta lor plina de jucarii. Norocul ca nepotelul cel mic este ahtiat dupa Lego!
In copilarie eu ma jucam cu lopta-mingea facuta din carpe si fotbal de masa cu nasturi. De multe ori eu eram si adversarul asa ca trebuia sa sar de la un capat al mesei la celalalt. Si ce bucuros eram cand castigam!
Sfânta loptă pe care o aveau toți băieții! Parcul școlii răsuna de vocile fotbaliștilor.
Păpușa Cristina, cu gene lungi și ochii care se închideau… Parcă o văd în fața ochilor. Se poate că era „de la noi”, de la fabrica Arădeanca. Eu le-am admirat numai în vitrine, păpușile mele erau simple. Dar o jucărie simplă poate fi iubită la fel de mult ca una sofisticată, acest lucru s-a dovedit iar și iar – chiar și bunica din poveste e de aceeași părere.
Cristina era precis de la Arădeanca, țin minte sigur!