Număr vizualizări 732 ori
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani.
Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață.
Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral.
Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu.
Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.
Herman nu zăbovea mult la noi, dar odată, văzând că am creioanele neascuțite, ceru mamei un cuțit și, cu o îndemânare care m-a surprins, mi le-a ascuțit pe toate foarte frumos. A repetat gestul de multe ori, încântându-mă de fiecare dată. Ajunsesem să pregătesc dinainte snopul de creioane, care-l așteptau cuminți pe Herman.
Herman mi-a fost primul pedagog care prin exemplul personal mi-a arătat ce pot face cu propriile-mi mâini. Am învățat să-mi ascut și eu creioanele, dar nu-mi reușea ca lui.
Au venit anii ‘60, când într-o zi am aflat că Herman va pleca cu întreaga familie în altă țară. Eram prea mică să înțeleg de ce are loc această mutare. Pentru mine era o pierdere mare. Cine îmi mai ascuțea așa de frumos creionele?
Mai târziu au apărut ascuțitorile, dar nu-mi plăcea rezultatul!
”Ca să scrii frumos și deștept, creionul trebuie pregătit pentru asta!” – îmi spunea Herman.
”Da, Herman, ție îți datorez, poate, primele reflecții despre «ascuțirea creioanelor» și… «ascuțirea minții», pentru a obține «ascuțimea minții». Ultima pare că vine de la sine, dar nu este așa.” – i-aș spune eu acum, dacă i-aș putea vorbi.
Mai știu de la unchiul meu că, după ce Herman a stat în Israel un timp relativ scurt, și-a continuat viața în Germania. Nu mai am alte date despre el, dar mie Herman mi-a creat în minte, pentru totdeauna, prototipul intelectualului autentic și tot timpul vieții nu am ocolit apropierea de semenii lui. Și, recunosc, nu am avut decât de câștigat.
Elena Stoican
18 Comments
Am ajuns pe o cale ocolită la articolul ”Herman” publicat în revista Baabel.
Am citit întâi cartea ”Povești cu Țuchi”, recent apărută la Editura Leviathan. O carte pentru copii și pentru adulți, în egală măsură. O carte care arată gingășia, sensibilitatea autoarei, care ni-l prezintă pe elefănțelul Țuchi și familia lui.
După poveștile emoționante în care puiul de elefant relatează diverse întâmplări din viața lui de școlar, care privește cu mare atenție la plante și animăluțe (un melc, o furnică) și se bucură de ocrotirea părinților, împreună cu surioara lui, în carte este publicată o fișă biobliografică despre ceea ce a publicat doamna Elena Stoican. Textul despre domnul Herman, apărut în revista Baabel
era primul trecut în acea listă. Tocmai l-am citit. M-a impresionat prin sinceritatea și emoția pe care le degajă. Doamna Elena Stoican a arătat de la început că are talent de scriitor. Atrage atenția de la primele rânduri și îl determină pe cititor să citească cu plăcere întregul text.
Doamnă Steluța Manolache, mă bucură mult comentariul dumneavoastră. Într-adevăr, aceasta este prima mea “scriitură” și nu putea lipsi ca informație din cartea “Povești cu Țuchi”, apărută de curând. Aprecierile cititorilor sunt hrana mea pentru scrierea altor texte, tot așa cum o atitudine contrară mă demobilizează.
Vă mulțumesc mult și sper să citiți cât mai multe texte scrise de mine! E.S.
Mama dvs a fost o femeie buna si caldă. Altfel nu ar fi mers Herman pe un drum ocolit ca sa- l ia pe unchiul dvs de acasa, sa se duca împreună la scoală.
Un gest nobil al părinților dvs sa- l invite pe unchiul dvs la Bucuresti pentru a invăța o meserie şi a- şi continua studiile.
Felicitari penteu articol!
Doamnă Marica Lewin, în familiile sărace copiii mai mari au în suflet dorința de a-și ajuta frații mai mici. Sprijinul e considerat firesc. Mulțumesc pentru apreciere!
Ce bine ar fi dacă – printr-o fericită coincidenţă – acest articol ar ajunge să fie citit de Herman!
Vă dați seama cât de încântată aș fi, dar sunt slabe speranțe! Poate doar vreun urmaș care să-i cunoască trecutul! Stimată Andrea Ghiță, vă mulțumesc pentru tot ce faceți legat de revista ”Baabel”!
87- 88 de ani, multi oameni mai trăiesc incă.
Poate acest frumis articol ajunge la d- l Herman
M-ar bucura enorm să se întâmple așa ceva.
Ce amintire frumoasă ! Bun venit ! Scrisul ascute mintea și face plăcere tuturor !
Doamnă Eva Grosz, dacă nu păstrează emoția interioară care a dus la așternerea lui pe hârtie, scrisul nu poate emoționa pe cititor. Emoția rămâne impregnată. Mulțumesc pentru comentariu și urare!
Nu știți cum se chema? Herman … și celălalt nume? Poate îl putem găssi prin Facebook, Google, eu știu?
Herman este probabil tipul omului care nu are nevoie de multe vorbe ca să te farmece.
Si eu, la rândul meu, felicit pe noua noastra colaboratoare si-mi doresc s-o citesc cât se poate de des.
GbM
Mulțumesc mult, domnule Gabriel Gurman! Sunt onorată să ”exist” într-o astfel de revistă elevată.
Sa nu-mi vina a crede ochilor….
e-Rasfoind revista vad minunata poza a lui Lenus, colega mea de grupa din anii de facultate, ce poza frumoasa….
Draga mea Lenus, in primul rand Bun venit la baabel, revista care intr-un fel a deschis o punte prin intermediul careia ne-am regasit dupa …..nu mai spun cat timp.
M-a impresionat nespus ceea ce ai scris, memoria, usoara nostalgie, dar mai ale felul tau atat de clar de a-ti exprima gandurile si amintirile.
Eu am crezut timp de ani de zile ca oamenii, care au avut un impact asupra sufletelor noastre si carora le-am tinut un sertaras deschis in inima, pot fi gasiti. Tu stii lucrul asta, doar s-a intamplat nu de mult :-).
Si desigur ca in timp e foarte posibil ca si Herman a pastrat in memoria tineretii sale amintirea creioanelor ascutite manual, care au produs in mod indirect o cale de a merge fin si hotarat mai departe.
Revin-o cu ganduri si intamplari, cu drag, Veronica
Mulțumesc mult, dragă Veronica!
Să știi că dorința de a scrie mi-ai transmis-o și tu, și tatăl tău prin cărțile scrise de tine, dar și doamna Andrea Ghiță. Mi-am zis: ”Ce-ar fi…?” Și uite că am prins curaj, fie și cam târziu! Fiecare om e depozitarul unor sentimente și trăiri. E nevoie doar de un impuls pentru a le face cunoscute și altora.
Nu l-am cunoscut pe Herman – evident – dar dacă a știut să lase o asemenea impresie în amintirea celor din jurul său, atunci nu a trăit în zadar.
Stimată doamnă Hava Oren, mă mângâi cu sentimentul că i-am achitat, e drept, foarte puțin din imensul bine pe care mi l-a făcut la începutul meu firav de drum. Mulțumesc pentru comentariu.