Despre moșteniri și ziare

Adorno scria în Kulturkritik und Gesellschaft (1951) că după Auschwitz, a mai scrie poezie este un act barbar. După 7 octombrie 2023, mie mi s-a părut că nu voi mai putea scrie deloc. Că a scrie despre orice altceva, ar fi o impietate. Port în mine o poezie pe care nu o pot așterne pe hârtie cine știe până când. Dar a nu mai scrie deloc ar fi un semn de resemnare și de acceptare a sorții (evreiești). Ar însemna să plec capul în fața antisemitismului care redevine la ordinea zilei, care, cum se spune, e din nou acceptat în saloane – adică în media, pe străzi. Aceasta este scuza (pretextul) sub care voi scrie totuși cele ce urmează. Moștenirea transgenerațională a traumei este obiectul multor cercetări, dar și a multor scrieri personale. Nu înțeleg pentru ce trebuie demonstrată ca fiind reală. Știm bine că dimpotrivă, și alte trăiri, nu numai cele traumatice, se transmit peste generații. Cel puțin empiric, din experiențele de zi cu zi devenim conștienți de aceasta. Astfel, pasiunile străbunicilor pot deveni sau continua să fie și pasiunile strănepoților. Sunt moștenite? Un exemplu viu pentru mine este cum fiul meu, care nu l-a cunoscut pe bunicul cel budist, cel care nu putea omorî nici măcar o muscă și despre care eu nu i-am povestit, îi calcă întru totul pe urme. Bunicii trăiau în Banat, într-un oraș mare, într-o casă burgheză, într-un apartament foarte generos cu cameră pentru angajata casei, cu o cămară răcoroasă în care puteai dansa sau face roata țiganului…Read more…

Monstruoasa coaliție rediviva

Sunt convins că titlul de mai sus va provoca discuții și controverse, pentru că el se referă la renașterea unui bloc politic internațional care în teorie seamănă cu cel decedat în urmă cu mai puțin de 35 ani. Și cu toate acestea, titlul are o explicație plauzibilă și în cele ce urmează voi încerca să-l justific. În mod cu totul natural, numărul celor care au trăit acele vremuri, sau al celor care își mai aduc aminte că ele au existat, se reduce pe zi ce trece. Mă refer la ”epoca de aur” a comunismului mondial ”atotbiruitor”, o imensă închisoare a popoarelor, un avorton al ideii de egalitate și libertate personală, un monstru cu multe capete, dar cu o singură așa-zisă ideologie a cărei falsitate nu e depășită decât de îndoctrinarea oferită de extremismul musulman din zilele noaste. După părerea mea, blocul comunist condus de Uniunea Sovietică a fost o coaliție de guverne și partide, monstruoasă ca intenții și periculoasă pentru bunăstarea și stabilitatea mondială. Nu intru în amănunte. Cei care au trăit acea epocă nu au nevoie de explicații, iar celor binecuvântați de soartă pentru că s-au născut sau s-au maturizat ”după” ar fi păcat să le stric buna dispoziție. Dar aflând în ultimul an sau doi de ceea ce se întâmplă în lume, sub ochii noștri și cu înțelegerea tacită a lumii libere, am ajuns la concluzia că, de fapt, asistăm la o revenire a blocului internațional totalitar…Read more…

Prin sinagogi și prin grădinile amintirii: plasticiana Beverley-Jane Stewart

În continua mea căutare a celor care prețuiesc trecutul și pun o parte din viața lor în folosul valorificării amprentelor, dovezilor sale, drumul m-a adus printr-o întâmplare (căci nu există coincidențe, nu-i așa, ci doar clipe tainice predestinate, în care dumnezeu ne face cu ochiul…) în apropierea unei artiste care trăiește la Londra, are rădăcini evreiești-românești și este o interesantă plasticiană. Să spun pictoriță, să spun desenatoare sau graficiană sau autoare de ”instalații”, cum e la modă acum? Greu de spus. De la ea am învățat că tenacitatea poate da roade surprinzătoare și felul ei de a fi mi-a întărit convingerea că încăpățânarea în a apăra ceea ce credem (simțim!) e importantă uneori și că poate lăsa o urmă a vieții noastre în acest vast peisaj al vieții în care, nu o dată, ne simțim rătăciți. Dar ce anume face ea? Beverley-Jane Stewart s-a documentat cu minuție și pasiune, a plonjat în adâncurile culturii evreiești din România vreme de câțiva ani de zile, cufundând-se în istorie și reinterpretând plastic toată profuziunea de informație, dar și de impresie subiectivă a acestei documentări. Tablourile ei sunt o reconectare între trecut și prezent, între istoria în ansamblul ei, cumva semnele vieții evreiești pe teritoriul românesc și experiența personală a familiei sale.Read more…

Tractoare și pluguri

Fermierii din întreaga Europă și-au dus utilajele enorme, blocând și sufocând capitalele ca să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă, probleme care nu sunt puține și nici de neglijat. După cum am văzut, în unele locuri ca Paris sau Bruxelles protestul a degenerat în violențe stradale și toate aceste acțiuni au umplut primele pagini ale ziarelor. În mod ciudat, ele mi-au trezit o amintire prăfuită și decolorată din primii ani de studenție, de care aproape că uitasem. Tractoarele lor frumoase, impunătoare mi-au amintit de amărâtul tractor românesc de acum mai bine de 50 de ani, model U 450. Cât de mult s-a schimbat lumea din vara clujeană calmă a anului de grație 1982, când eram studentă la Cluj! Sesiunea din vară se terminase și aveam practica de mecanică agricolă pe care trebuia s-o efectueze studenții la sfârșitul anului întâi de la Universitatea de Științe Agricole și medicină Veterinară din Cluj (care pe atunci se numea Institutul Agronomic). Ca absolventă a anului I la Horticultură mă număram și eu printre ei, așadar aveam două săptămâni de practică la mecanică, după ce trecusem cu bine examenul teoretic. Orele de practică țineau de la opt dimineața până la ora unu, în curtea imensă a atelierului mecanic al facultății noastre, unde un tractor model U 450 era chinuit de studenți în fel și chip. În anul nostru eram 40 de fete și 20 de băieți.Read more…

Minciuna minciunii

A minți este poate un caracter înnăscut al personalității umane. Minciuna este atât de răspândită printre oameni încât l-a determinat pe celebrul filozof, logician și scriitor britanic, laureat al premiului Nobel, Bertrand Russell să scrie: If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be to dissolve all friendships. (Dacă printr-o minune ni s-ar da puterea de a citi gândurile altora, presupun că primul efect ar fi anularea tuturor prieteniilor). Cu alte cuvinte, sinceritatea nu este partea tare a ființei umane. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm, sau chiar să încurajăm minciuna și pe mincinoși, cu excepția unor minciuni “albe” care uneori ne ajută să supraviețuim, să ne apărăm familiile, sau să ne îmbunătățim unele relații inter-umane. Culmea ipocriziei însă este să fii un celebru cercetător al fenomenului minciunii în societate, dar în același timp să publici date false în studiile tale referitoare la minciună. Dan Ariely, un cunoscut cercetător în domeniul studiului minciunii, descrie dilema etică între dorința unei persoane de a câștiga prin înșelăciune şi speranța că o minciună măruntă nu îi va afecta caracterul onest. Această ambiguitate este, de fapt, echilibrul dintre satisfacţia câştigului obţinut prin înşelăciune şi păstrarea conştiinţei împăcate. Autorii dau mai multe exemple, precum: intuiția ne sugerează că ne este mai ușor să furăm stiloul unui prieten, decât să-i furăm din portmoneu suma de bani pentru a cumpăra același stilou. În prima variantă, prietenul va povesti că i-am luat stiloul, dar probabil va preciza că între prieteni, “împrumutul” unui stilou este un lucru obișnuit.Read more…

ADN-ul total

De curând am avut un vis. Nu a fost dintre cele care ai dori să nu se mai sfârșească. Din contră. În vis, după un lanț de evenimente / întâmplări pe care nu le mai pot descrie detaliat pentru că nu le mai rețin – niște călătorii cu trenul fără să cunosc destinația… niște mărșăluiri cu dificultate în șiruri nesfârșite de oameni etc. – mi-am pierdut geanta cu toate documentele de identitate. Se făcea că ajunsesem într-o sală de tribunal pe care o cunoșteam doar din filme. Eram acuzată de ceva și știam că voi fi absolvită de vină doar prin legitimarea mea. Desigur, nu puteam face asta din moment ce nu aveam asupra mea niciun document salvator și pe nimeni care să mă cunoască. Atunci, în gândul-vis mi-a venit ideea să le spun să fie aduși ca martori ai apărării mele redactorii revistei Baabel, unde mi-au fost inserate câteva texte în care, printre altele, eu am vorbit și despre mine.Read more…

Filantropul-jazzofil clujean nominalizat la JJA

La ora bilanțurilor anului 2023, am recepționat o propunere/solicitare din partea eminentului jazzolog Howard Mandel, președinte al JJA (= Jazz Journalists Association) – Asociația Criticilor de Jazz bazată în Statele Unite, ce mi-a făcut onoarea de a mă include printre membrii săi încă de acum trei decenii. Ideea era să propun un JJA Jazz Hero for 2024, mai explicit: „un erou local – activist, avocat, susținător și încurajator al jazzului” de prin partea mea de lume. Printr-o fastă coincidență, în aceeași săptămână asistasem la două excelente reprezentații clujene ale duo-ului româno-american Lucian Ban/pian, pian electric & Alex Harding/sax bariton. Prima avusese loc în subsolul casei unde locuiesc frații Thomas și Micha Mendel. În acel spațiu – improbabil dar ospitalier, grație amfitrionilor – avuseseră loc în ultimul deceniu numeroase serate muzicale de orientare preponderent avangardistă, reunind artiști din țară și de pe Glob. Al doilea recital Ban/Harding, organizat sub dubla egidă Mendel Collective și ClujSmileSociety s-a ținut la Clubul Insomnia, condus de artista fotografă Tünde Márkos, și fu inserat în memoria deja arhiplină a localului drept „concertul anului 2023”. În ultimă analiză, „instigatorul” și principalul realizator al unor asemenea evenimente este Thomas Mendel. Amândoi suntem născuți la Cluj, eu în 1951, el după vreo trei decenii. Și-a petrecut primii ani ai copilăriei într’o frumoasă casă, vizavi de fermecătoarea Grădină Botanică. În 1988, a emigrat împreună cu părinții – George și Marcela – în Israel, unde și-a însușit la perfecțiune limba ivrit, stăpânind în continuare la același nivel și româna, maghiara și engleza. Repatriat la începutul noului secol în bimilenara urbe transilvană, a studiat stomatologia la Universitatea de Medicină din Cluj.Read more…

Epifaniile mele

Viața își are epifaniile ei, care se oglindesc, mai clar sau mai vag, în fiecare ființă umană. Există două feluri de epifanii: cele impuse de ciclurile vieții și cele provocate dinafară, generate de circumstanțele mai mult sau mai puțin favorabile individului, dar care rămân încrustate în istoria personală. Epifaniile sunt ca o cale pe care o străbați, uneori anevoios, alteori mai ușor, ajungând la capătul ei schimbat, transformat, metamorfozat. În cele ce urmează, vom arunca o privire sumară asupra primului tip de epifanii, cele incluse sine qua non în existența ființei umane. Probabil că prima mare metamorfoză dictată de viață este nașterea. Dar despre aceasta nu avem amintiri conștiente și, probabil, de niciun fel! Dar ce transformare…! Prin țipătul disperat al copilului care vine în lume, plămânii lui intră în funcție, inspirând prima gură de aer, aceea care-i va umple săculeții plămânului, aerul pe care doar moartea i-l va mai lua. De acum, sângele va dansa în venele și arterele noii ființe pe muzica emoțiilor trăite, aceste emoții generate de creierul alertat de simțuri. E prima epifanie din viața omului și ea determină toate celelalte transformări, indiferent că sunt impuse de ciclurile vieții sau de evenimentele particulare care îi sunt date anume doar acelei persoane, ca o zestre la trecerea prin această lume.Read more…