Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”.

Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile.

Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoara de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței.

Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări.

Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau! Ați mai pomenit așa ceva? Mămica susținea că un copil trebuie lăudat pentru a se dezvolta armonios. Corul de nemulțumiți era pornit pentru că, probabil, grupul format pe WhatsApp făcuse toate pregătirile de scenă. Profesoara vrea să intervină, dar mămica cere la rândul ei să nu fie întreruptă. Ce tupeu și ce umilitor pentru profesoară. Totuși, profesoara susține în continuare că ea rămâne severă. Acești elevi făcuseră germană începând cu clasa zero și nu se putea să nu știe lucruri de bază.

În bănci, câteva leoaice hămesite. Așa care va să zică?! Părinții vor să le fie încurajate odraslele, nu să li se contorizeze minusurile, ci să li se evidențieze plusurile!

La catedră, profesoara de matematică, dirigintă, e și dumneaei miel adus la tăiere. Nu are nicio intervenție, nici măcar de mediator. Constat cu amărăciune că într-un moment de slăbiciune, profesoara de germană promite că se va mai gândi la propunerea părinților. În locul ei nu aș fi cedat, dar eu nu cunosc furcile caudine prin care sunt trecuți profesorii de azi, când e vorba de ”drepturile” elevilor într-o simbioză perfectă cu ”drepturile” părinților.

De indignare, îmi venea să ies ostentativ din clasă, dar nu înainte de a le striga nemulțumiților: “Nestimați părinți care veniți la ședințe ca să răstigniți profesorii exigenți, autoritari și care impun reguli stricte la clasă! Nu-i faceți nici un bine copilului dumneavoastră! V-o spun eu care am doar experiența vieții, nu am studii sociologice și / sau de psihologia elevului! Treziți-vă! Nu certați icoanele! Copiii vă vor certa pe voi, când vor înțelege ce rău ați făcut!”

N-am plecat în timpul ședinței din respect pentru școlile prin care am trecut eu. De necrezut unde s-a ajuns cu ”drepturile copilului”!

Încă nu s-a șters sângele vărsat la ”execuția” celei dintâi, săbiile câtorva mame erau încă scoase din teacă și urmează profesoara de limba română. Spune că elevii nu scriu lizibil, fac greșeli grave de ortografie și cere părinților să facă acasă exerciții de dictare cu copiii lor. Dă lecturi suplimentare care ajută la formarea deprinderilor potrivite cu vârsta lor. Notez tot ce spune profesoara, ca să nu uit ce să le transmit părinților care m-au trimis să-i reprezint.

Încep luările de cuvânt ale părinților. O mămică spune că fetița ei a fost atenționată de profesoară că are multe greșeli de scriere, dar profesoara nu văzuse, vezi doamne, valoarea stilistică a lucrării, pentru că nu a spus elevei nimic laudativ în acest sens! Profesoara răspunde că pe ea o interesează mult scrierea corectă. Peste câțiva ani elevii vor avea de dat un examen și nu trebuie să poarte după ei lipsa cunoștințelor de scriere în limba română. Cere ca elevii să-și corijeze scrisul cât mai repede: să fie lizibil și fără greșeli grave de ortografie și de punctuație.

I-aș fi spus acelei mămici cu fetița ”nelăudată” că, după cum afirmă psihologii, doar copiii cu dizabilități au nevoie de laude și de încurajări continue. Nu întâmplător luna trecută am publicat textul intitulat ”Copilărie nesfârșită” https://baabel.ro/2024/02/copilarie-nesfarsita/. Acei copii, cum era Liviu, trebuie încurajați și lăudați, nu toți. Așadar, dintr-o exagerată exprimare a iubirii față de copil, părinții ignoranți îi pun copilului o etichetă falsă.

Toți părinții fuseseră instruiți din timp de propriii copii ce să spună la ședință și, mai ales, cum să o lovească direct pe profesoara de germană; cât despre cea de română, au discutat între ei să trimită o petiție la minister.

Incredibil unde s-a ajuns! Chiar nu știu cum mai rezistă bieții dascăli în asemenea mediu. Eu aș fugi unde aș vedea cu ochii! Pe cei doi profesori i-am simțit timorați de numeroasele drepturi ale elevilor. Să se fi schimbat atâtea lucruri de când n-am mai fost la o ședință cu părinții?

E trist, pentru că aceste lucruri greșit înțelese atacă rădăcina relației naturale care, de secole, de când a apărut învățământul, a lucrat frumos între discipoli și mentor. Le-aș mai fi spus: ”Oameni buni, nu vedeți unde s-a ajuns? Vă place că nu vă mai puteți struni propriii copii? Susțineți pedagogii ca să-și recapete statutul de pedagog, nu de obiect cu care să vă faceți mendrele, voi și copiii voștri!”

Zilele trecute a avut loc simularea examenului de capacitate (clasa a VIII-a). Rezultatele au fost dezastruoase. Trei sferturi din elevii care l-au susținut încă nu știu să folosească banalul punct, și asta printre alte minusuri grave.

Dar eu nu pun punct textului meu.

Revin la ședință. Nu mai știam ce să cred. Parcă aterizasem pe o altă planetă. După plecarea celor două profesoare invitate, părinții au hotărât să trimită petiția pentru ca profesoara de limba română să fie schimbată la toamnă. Cred că până dimineață cererea era în inbox-ul Ministerului Educației.

Concluzia mea a fost că sunt părinți care nu suportă să audă critici la adresa copilului lor. Desigur, ei au o părere contrară. Pe de altă parte, dacă profesorul spune ceva negativ despre copil, nu cred că e cazul ca părintele să-l bată sau să-l pedepsească.

Mama mea mergea la ședințe cu părinții și i se spuneau numai lucruri bune despre mine. Când venea acasă, îmi spunea că a aflat de la profesori că vorbesc cu colegii în timpul orelor, că mă foiesc în bancă și deranjez predarea materiilor. Erau lucruri pe care le auzea ea despre alți elevi și își închipuia că nici eu nu sunt cumințenia pământului. Avea doar 7 clase, dar un spirit pedagogic remarcabil. Iar eu îmi însușeam critica, pentru că știam că nu sunt stană de piatră în bancă și că deseori mi se face observație că vorbesc neîntrebată.

Când ești copil, ți se pare că vei putea alege în viață orice meserie, că nu trebuie decât să întinzi mâna și s-o apuci sau că este ca la cofetărie: dai banii și primești prăjitura dorită. Nu este așa! Meseria e cea care îl alege pe tânăr! La școală ți se dau teme și te străduiești să nu te duci cu ele nefăcute. Asta e una din principalele îndatoriri ale elevului.

Dar, mai nou, elevii nu mai primesc teme de casă. Să nu fie stresați! Eu cred că este o mare, mare greșeală. Se consideră că nu au timp. Când pierd cel puțin 2-3 ore pe drum până la școala aleasă de părinții lor, cum să aibă timp de făcut teme? Plecând de acasă – bineînțeles, conduși de părinți cu mașina – trec pe lângă zeci de școli frecventate de elevi veniți din alte părți ale orașului cu care se intersectează pe drum. Se ajunge în situația copiilor din mediul rural care trebuie să meargă în alt sat sau comună cu școală.

Cum să n-ai teme de făcut? Ele disciplinează, îți dezvoltă dorința de a afla cât mai multe, îți deschid mintea către cunoaștere! Dar, nu! Părinții vor altceva pentru copiii lor.

Mai nou, la ședințe profesorii nu au voie să pronunțe niciun nume; nici de bine, nici de rău. Regulamentul de ordine interioară nu permite. Altă bazaconie creată pentru menținerea nealterată a imaginii elevilor și pentru confidențialitate greșit înțeleasă!

De la ședința cu părinții am ajuns acasă cheaună. Incredibil ce a ajuns școala în ziua de azi! Cu profesorii exigenți, părinții spală pe jos, ca să folosesc o exprimare consacrată. Când eram eu elevă, aceștia erau cei mai respectați.

Cred că la ședință erau și părinți care nu împărtășeau părerea celor vocali. Vocile ridicate amplifică însă întotdeauna părerile, chiar în lipsa argumentelor, iar grupul cu altă opinie nu are curajul să se împotrivească valului. Păcat că există asemenea dezechilibre între părinți!

Părinții nu înțeleg că elevii vor o viață confortabilă, iar acest confort se realizează doar cu profesori indulgenți, care vor ei înșiși confort psihic. Și iată că elevii își ating propriile dorințe.

Acum știu cine e marele vinovat pentru situația învățământului de la noi: părinții. Aceștia s-au închipuit mai potriviți pentru a-și educa progenitura. Acasă, dându-i dreptate copilului, au umilit profesorul în fața elevului. Cum să nu prindă curaj elevul? Mai e un pas și nu mai are niciun respect pentru dascăl.

Părerea mea este că profesorul trebuie să rămână ca o icoană pentru elev. Școala este singura formă socială în care elevul află cum va trebui să se comporte ca adult, în viața lui de matur. Nu spun că părintele trebuie să fie umil în fața profesorului, dar nici să ajungă să atenteze la demnitatea dascălului, de fapt, la statutul pe care i-l dă catedra.

Părinții se cred buni pedagogi pentru copil și, cât de curând, produsul muncii lor, apărat de regulamente șchioape, va fi un rebut funcțional. Mașina EDUCAȚIE scârțâie din toate încheieturile. Acum îi înțeleg și pe profesori de ce au predat armele și s-au refugiat în a da meditații. Acolo simt mai bine utilitatea vocației lor și au satisfacția muncii care, să recunoaștem, este răsplătită și material.

Vă recomand articolul ”Hlizeala și lașitatea” al acad. Gheorghe Păun, apărut în revista Curtea de la Argeș, anul XV, Nr. 3(160), martie 2024, http://www.curteadelaarges.ro/arhiva/XV_3_160/XV_3_160.pdf   El atinge problemele stringente ale școlii românești de azi cu efecte majore în calitatea actului de formare a elevilor. Vă recomand să-l citiți în întregime. E strigătul unui matematician ajuns academician. Iată un fragment:

«Dintre multele efecte, punctez doar două, direct corelate: sărăcia de modele (autentice) şi dezicerea. Orice vârf real, nu dintre cele fals promovate, este sistematic erodat. Ideea de elită este demonizată-eliminată (începând din şcoală, cea mai productivă pepinieră de cetăţeni „liberi” şi amorfi, unde nu se mai dau note, nu se mai fac clasamente şi unde nu se mai învaţă, ci se formează competenţe. Urmările sunt grave, de durată, se discută mult despre ele – pe mine mă surprinde şi întristează însă a doua consecinţă, dezicerea. Personalităţi cunoscute ca sobre autorităţi, în vârstă aşadar, încearcă uneori să se adapteze, minimalizându-şi acţiuni mai vechi, chiar dintre cele care le-au consolidat autoritatea, interpretându-le „jucăuş”. O consecinţă este pervertirea criteriilor, neîncrederea – şi e trist dacă şi personalităţi din partea de sus a ierarhiilor, modele deci, încearcă să migreze „spre bază”, sub influenţa, ca să nu spun „de frica” hlizitorilor, a „modei”»

Exact asta a făcut profesoara de germană: s-a adaptat noii situații, dezicându-se de propriile-i convingeri profesionale, doar pentru că a întâlnit părinți care, desigur, în mod greșit, nu văd decât interesele copilului.

Dacă așa arată ședințele cu părinții în toate școlile, înseamnă că părinții își pregătesc copiii să fie delicvenți, adică să nu respecte regulile impuse de profesori. Apoi, în clasele mai mari, nu vor respecta niciun fel de reguli de conduită ale școlii, și așa mult prea permisive. Eu ca elevă, cu cât aveam mai multe reguli de respectat, cu atât mă simțeam mai liberă. Știu că e un paradox, dar așa am perceput eu ca elevă.

Pentru mine ședința a fost de coșmar, din cauza tupeului unor părinți de a-i invita pe cei doi dascăli doar pentru a-i muștrului, nu pentru a afla ceva despre copiii lor. Păcat!

Cred că părinții, îndoctrinați tot de școală despre importanța lor în educarea copiilor și ajutorul pe care îl aduc școlii, au ajuns să exagereze, poate chiar anulând efortul școlii.

La educarea generațiilor din care am făcut și eu parte, rolul părinților era minim. Se îngrijeau ca fiul / fiica să ajungă la școală și îi asigurau condiții de a învăța, hrană și îmbrăcăminte. În rest, nu-l ajutau cu nimic pe elev. Oare ce s-a întâmplat acum?

O floare nu mai crește, dacă îi punem prea multă apă.

P.S. Nu am relatat toate observațiile celor doi profesori despre comportamentul elevilor în clasă. Am respectat și regulamentul deja în vigoare în multe școli, că părinții nu au voie să ducă în afara școlii aspecte negative din viața curentă a elevilor. Am ales să spun doar lucruri care nu trebuie ținute sub obroc. Din contră!

Elena Stoican

București, 10.03.2024