Tov. Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe.

Tov. Rusu avea părul alb și era , fără indoială , securist. Toți copiii din bloc știam asta . Auziserăm la Europa Liberă că în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tov. Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Şi mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tov. Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea dințișorul de aur din mijlocul gurii. Şi încă ceva: tov. Rusu era singurul din bloc care nu își pusese antenă de sârbi.

– Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd.

Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.

– Astă-seară merg la Valencia, îi spunea el tatei și noi înțelegeam. Sau la Zürich, Paris ori München.

Seara, tovarășul Rusu își punea papucii de casă și se instala în micuțul nostru salon care, preț de 90 de minute, devenea pentru el stadionul din Paris, Valencia sau Belgrad. Tata era foarte încordat în timpul meciului, și nu din cauza rezultatului. Se temea să nu debitez vreo prostie care l-ar putea pune în încurcătură a doua zi, când tov. Rusu va da raportul la Secție.

Tanti Rusu, soția lui, era o femeie negricioasă, corpolentă, care vorbea cu accent bănățean și gătea foarte bine. Uneori ne aducea și nouă o bucată de cozonac pe o farfurie albă cu modele florale.

– Am gătit de sărbători, mie îmi prisosește, nici nu am voie să mănânc atât de mult.

Era tare gustos cozonacul ei, mai ales cel cu mac ori cu scorțișoară. Mama și bunica îi înapoiau farfuria după ce o umpleau cu prăjituri ișler, pregătite de bunica. După ce bunica și apoi mama s-au prăpădit, tanti Rusu a continuat să ne aducă cornulețe cu mac de sărbători, dar avea grijă să ne spună:

– Nu am nevoie de farfurie îndărăt, am și așa destule.

Știa că noi nu avem cu ce să o umplem. Și, uite așa, farfuriile cu modele florale se adunau în credențul nostru.

Tov. Rusu și tanti Rusu nu aveau copii. Îi mai vizita din când în când o nepoată de acolo, de la ei, de la țară. Uneori, mă rugau să o ajut la matematică.

– O sperie matematica, dar și mai tare o sperie profesorii de matematică.

Era o fată cuminte, timidă. De fiecare dată când încercam să scriu o ecuație în caietul ei cu pătrățele, fata suspina din greu. Nu am reușit să îi înving teama. Caietul a rămas tot gol.

Când mi-am depus actele ca să plec din țară, știam că tovarășul Rusu va fi informat printre primii, dar, spre mirarea mea, atitudinea lui prietenească față de mine continua. Alții se îndepărtau de ”trădătorul de țară” care fugea din paradisul ceaușist, dar nu el. Să fie asta o tehnică mai nouă și mai sofisticată a Securității, ca să te descoasă până în ultimul moment? Nici măcar atunci când mi-a venit pașaportul, tov. Rusu nu s-a schimbat. Doar cu o săptămână înaintea plecării m-a oprit pe scară:

– Am aflat că pleci. De ce sunt eu ultimul care află? Credeam că suntem prieteni.

– Eu credeam că v-au informat ”acolo”, i-am răspuns.

– Unde ”acolo”? De unde era să aflu? – m-a întrebat mirat.

Când s-au deschis dosarele, în anii 1990, am aflat că în blocul meu, poate chiar pe scara noastră, existaseră turnători, dar nu tov. Rusu. El pur și simplu își iubea țara simplu, țărănește, fără să ceară nimic în schimb.

Tov. Rusu a murit curând după Revoluție. Tanti Rusu i-a supraviețuit câțiva ani. Ultima dată când am vizitat-o, nu mai era femeia corpolentă de dinainte.

– Ce ați vrea să vă aduc data viitoare, doamna Rusu?

M-a privit cu ochii ei negri, adânciți în orbite.

– Te rog frumos să nu-mi spui ”doamnă”. Pentru tine am fost ”tanti” și așa vreau să rămân. Nu mă domni acum la bătrânețe. Și apoi, pentru mine nu există data viitoare.

Sunt din nou acasă pentru o săptămână. În apartamentul de vizavi s-a mutat nepoata , în celelalte apartamente nu știu cine locuiește. Evident că acum nu mai primesc prăjituri. Mi le cumpăr de la cofetăria din colț. Cel mai mult îmi plac amandinele.

– Le serviți aici sau la pachet? – mă întreabă vânzătoarea.

De la o vreme nu mă mai întreabă, ci mi le împachetează direct, într-o cutie de carton. Ajuns acasă, deschid credențul și scot o farfurie albă cu modele florale. Pun amandina pe farfurie și mi se pare că are iarăși gust de mac și scorțișoară.

Foto: George Uri Schimmerling

George Uri Schimmerling