Tov. Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe.
Tov. Rusu avea părul alb și era , fără indoială , securist. Toți copiii din bloc știam asta . Auziserăm la Europa Liberă că în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tov. Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Şi mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tov. Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea dințișorul de aur din mijlocul gurii. Şi încă ceva: tov. Rusu era singurul din bloc care nu își pusese antenă de sârbi.
– Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd.
Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.
– Astă-seară merg la Valencia, îi spunea el tatei și noi înțelegeam. Sau la Zürich, Paris ori München.
Seara, tovarășul Rusu își punea papucii de casă și se instala în micuțul nostru salon care, preț de 90 de minute, devenea pentru el stadionul din Paris, Valencia sau Belgrad. Tata era foarte încordat în timpul meciului, și nu din cauza rezultatului. Se temea să nu debitez vreo prostie care l-ar putea pune în încurcătură a doua zi, când tov. Rusu va da raportul la Secție.
Tanti Rusu, soția lui, era o femeie negricioasă, corpolentă, care vorbea cu accent bănățean și gătea foarte bine. Uneori ne aducea și nouă o bucată de cozonac pe o farfurie albă cu modele florale.
– Am gătit de sărbători, mie îmi prisosește, nici nu am voie să mănânc atât de mult.
Era tare gustos cozonacul ei, mai ales cel cu mac ori cu scorțișoară. Mama și bunica îi înapoiau farfuria după ce o umpleau cu prăjituri ișler, pregătite de bunica. După ce bunica și apoi mama s-au prăpădit, tanti Rusu a continuat să ne aducă cornulețe cu mac de sărbători, dar avea grijă să ne spună:
– Nu am nevoie de farfurie îndărăt, am și așa destule.
Știa că noi nu avem cu ce să o umplem. Și, uite așa, farfuriile cu modele florale se adunau în credențul nostru.
Tov. Rusu și tanti Rusu nu aveau copii. Îi mai vizita din când în când o nepoată de acolo, de la ei, de la țară. Uneori, mă rugau să o ajut la matematică.
– O sperie matematica, dar și mai tare o sperie profesorii de matematică.
Era o fată cuminte, timidă. De fiecare dată când încercam să scriu o ecuație în caietul ei cu pătrățele, fata suspina din greu. Nu am reușit să îi înving teama. Caietul a rămas tot gol.
Când mi-am depus actele ca să plec din țară, știam că tovarășul Rusu va fi informat printre primii, dar, spre mirarea mea, atitudinea lui prietenească față de mine continua. Alții se îndepărtau de ”trădătorul de țară” care fugea din paradisul ceaușist, dar nu el. Să fie asta o tehnică mai nouă și mai sofisticată a Securității, ca să te descoasă până în ultimul moment? Nici măcar atunci când mi-a venit pașaportul, tov. Rusu nu s-a schimbat. Doar cu o săptămână înaintea plecării m-a oprit pe scară:
– Am aflat că pleci. De ce sunt eu ultimul care află? Credeam că suntem prieteni.
– Eu credeam că v-au informat ”acolo”, i-am răspuns.
– Unde ”acolo”? De unde era să aflu? – m-a întrebat mirat.
Când s-au deschis dosarele, în anii 1990, am aflat că în blocul meu, poate chiar pe scara noastră, existaseră turnători, dar nu tov. Rusu. El pur și simplu își iubea țara simplu, țărănește, fără să ceară nimic în schimb.
Tov. Rusu a murit curând după Revoluție. Tanti Rusu i-a supraviețuit câțiva ani. Ultima dată când am vizitat-o, nu mai era femeia corpolentă de dinainte.
– Ce ați vrea să vă aduc data viitoare, doamna Rusu?
M-a privit cu ochii ei negri, adânciți în orbite.
– Te rog frumos să nu-mi spui ”doamnă”. Pentru tine am fost ”tanti” și așa vreau să rămân. Nu mă domni acum la bătrânețe. Și apoi, pentru mine nu există data viitoare.
Sunt din nou acasă pentru o săptămână. În apartamentul de vizavi s-a mutat nepoata , în celelalte apartamente nu știu cine locuiește. Evident că acum nu mai primesc prăjituri. Mi le cumpăr de la cofetăria din colț. Cel mai mult îmi plac amandinele.
– Le serviți aici sau la pachet? – mă întreabă vânzătoarea.
De la o vreme nu mă mai întreabă, ci mi le împachetează direct, într-o cutie de carton. Ajuns acasă, deschid credențul și scot o farfurie albă cu modele florale. Pun amandina pe farfurie și mi se pare că are iarăși gust de mac și scorțișoară.
Foto: George Uri Schimmerling
George Uri Schimmerling
18 Comments
Oameni cumsecade, atît Tov cīt și tanti Rusu. Regretabil ca bunăvoința si prietenia lor față de familia dvs , a fost umbrită de bănuiala ca Tov Rusu ar lucra pentru Securitate.
Imi pare râu că nu ați reușit sâ o ajutați pe nepoata la Math. Dar uneori este de vină elevul, nu profesorul
Da, dar bine ca măcar am apucat să clarificăm lucrurile mai tarziu cu fam Rusu . Caci nu mi-as fi iertat-o dacă ar fi fost altfel. Probabil ca in cazul nepoatei era vina amindourora, nici ei nu i-a plăcut matematica bineinteles , nici eu nu am putut sa explic atunci unui copil care nu avea nici un fel de aplecare pentru asta.
Contribui cu o experiență dobîndită la începutul carierei mele profesionale. Ca stagiar lucram la Întreprindere de produse cosmetice Farmec de la Cluj. Răspundea de fabrică un tovarăș locotenent colonel de securitate. Avea o prezență ca la carte: ochi albastri deschiși, privire de pește, elegant, mereu la costum-cravată și simula o prostie rară. De căte ori îl vedeam în curte sau pe coridor, mă întreba cum mă numesc. Răspundeam că numele de familie este Lőwy, iar el mă întreba de fiecare dată dacă sunt rudă cu Lövith Egon? Mai știi? Te poți înrudi cu cineva de la o săptămână la alta.
Consultarea Arhivelor Securitatii cred ca a provocat un sentiment de usurare ca tov. Rusu nu a fost on turnator, dar presupun ca acest sentiment a fost probabil umbrit de o oarecare vinovatie ca a fost nedreptatit un om de treaba…chiar daca numai in gand… Regimul comunist ne-a invatat sa gandim schematic, dar realitatea este mult mai nuantata..
Frumoasă poveste. Interesantă, am stat și eu într-o casă cu un maior de miliție. Părinții mei erau in relații de bună vecinatate.. După ce am depus actele pentru emigrare și am așteptat, l-am întrebat de ce depinde termenul limită pentru primirea aprobării. Răspunsul a fost: după înălțimea milițianului care se ocupă de dosar, dacă este înalt atunci ia actele de mai sus, unul mai scund, ia actele de mai jos. Până la urmă, toți care am vrut, am ajuns în Țara Sfântă. Adevărul a fost că totul a depins de americani, care au dat României, clauza națiunii favorizate, scutiri de taxe vamale. Opusul a ceea ce face Trump astăzi.
Puteti exemplifica, la ce face Trump in mod opus decat au facut atunci americanii cu Clauza,obligand intr un fel Romania sa aprobe emigrarile?
Trump astazi a oprit scutirea de vize a cetatenilor romani, din cauza anularii alegerilor democratice, de Curtea Constituțională, după o renumărare a voturilor.
Repet: Curtea Constituţională e singura care confirmă (sau infirmă) alegerile, potrivit Constituţiei României. Alegerile au fost viciate de ingerinţe care au avut drept rezultat o promovare agresivă şi ilegală a unuia dintre candidaţi care a acces în turul II, prin metode ilegale.A trebuit s-o repet, văd că nu pricepeţi. E dreptul SUA să anuleze vizele, evident.
Interesant, pe toate le mai ştie Trump, mi-aţi dat un răspuns, dar al meu ar fi unde dai şi unde crapă !!
Din păcate crapă peste tot şi aceste crăpături ne vor înghiţi.
„Până la urmă toți care am vrut am ajuns în Țara Sfâtnă.” Da, dar după câtă așteptare? În cazul nostru au fost 22 de ani.
O surpriză plăcută! De multe ori aparentele înșeală.
Tov. Rusu a fost, pur şi simplu, încrezător şi bun la suflet, trezind suspiciuni într-o lume în care cu toţii ne bănuiam între noi. Cred că nici nu-şi putea imagina că alţii îl suspectau că ar fi fost informator. Am avut şi eu un coleg pe care-l bănuiam de acelaşi păcat şi, după mulţi ani, am aflat că nu el era cel care dădea cu subsemnatul, ci cu totul altul, un tip foarte bine disimulat. Mă gândesc şi la vremurile când bătean la uşa vecinilor ca să împrumutăm câte ceva, şi farfuriile lor rămâneau un răstimp la noi, uneori chiar pentru totdeauna. Acum suntem alienaţi cu toţii şi dacă cineva ne bate la uşă pe neanunţate, intrăm în panică.
Povestire scrisa frumos, cu talent. Felicitari autorului.
Sunt la Sinaia, la un congres, și prietenii îmi spun că doar recent au început să predea în școlile românești despre perioada comunistă…
Mai bine mai târziu decât niciodată!
GbM
Minunată poveste! Ce amintiri mi-a trezit credențul…aveam și noi unul la Marghita, era verde. Foarte plină de tâlc relatarea ta, îmi place mult.
Mi-a plăcut foarte mult! După ani de viață într-un sistem unde fiecare putea fi informator, nu mai aveam încredere nici măcar în oameni cumsecade.
Ce poveste, ce confuzie dusa la melancolie, poate chiar tristete. Si mai mult casa, este si ea expresia unei identitati duble.
Timisoara placuta🙂