Număr vizualizări 637 ori
În lumea nebună în care trăim, amenințați de un atac iminent al Iranului, ne-am petrecut sâmbăta într-o oază de liniște, mai exact în satul Neve Șalom / Wahat as-Salaam / Oasis of Peace. El a mai fost pomenit în paginile revistei Baabel, https://baabel.ro/2021/06/cosmarul/, dar aș mai avea multe de adăugat, atât de multe, încât nici nu știu cu ce să încep, poate cu norocul nostru de a prinde o minunată zi de primăvară, cu cer senin, flori și ciripit de păsărele.
Satul este așezat pe culmea unui deal, chiar la începutul urcușului spre Ierusalim. De jos nu se văd blocuri înșirate ordonat, ci case aruncate parcă la întâmplare, ca în satele arabe – și tocmai aici îi stă farmecul: nimic nu e standardizat, fiecare și-a făcut casa pe gustul lui, după nevoile lui și… după buget, și totul într-un noian de verdeață. Pe dealul alăturat se află mănăstirea Latrun; sunetul îndepărtat al clopotelor bisericii m-a readus pentru o clipă pe pământurile copilăriei… (De altfel, terenul pe care s-a construit satul a fost donat de mănăstirea Latrun.)
Vedere generală a satului
Experimentul a început în anii 1970, la inițiativa lui Bruno Hussar (1911 – 1996), un evreu convertit la catolicism – era parcă predestinat, un supraviețuitor al Holocaustului, un om care a cunoscut suferința și s-a aflat la răscrucea dintre două identități. Ideea lui era de a dovedi că se poate și altfel, fără violență, că evrei și arabi pot trăi în bună vecinătate.
În zilele noastre satul are în jur de 300 de locuitori, cam jumătate arabi și jumătate evrei, plus încă o dată atâția pe o listă de așteptare, în speranța că se va elibera vreun loc… Majoritatea fac naveta, pentru că satul oferă doar puține locuri de muncă: un hotel, o cafenea (plină de pisici), școala, dispensarul și, la raison d’être a întregului proiect, Școala Păcii, unde se organizează întâlniri la care se promovează dialogul între grupuri de tineri evrei și arabi, se pregătesc cadre care să modereze asemenea întâlniri, se fac cursuri de perfecționare pentru învățători și profesori.
Cu timpul a avut loc o apropiere între locuitorii de origini diferite, dar asta nu înseamnă că ei nu-și păstrează identitatea etnică, culturală și religioasă. Despre căsnicii mixte între arabi și evrei nu am auzit. Satul are o „casă a tăcerii”, o clădire deosebită, rotundă, fără nicio decorație, ca un iglu, doar cu o fereastră uriașă îndreptată spre peisajul încântător, peste întreaga Vale Ayalon. Fiecare poate veni să se roage în liniște, să mediteze, să se reculeagă. Tot acolo au loc și serviciile religioase: vineri pentru musulmani, sâmbătă pentru evrei și duminică pentru creștini; în alte zile vin și grupuri care fac împreună yoga, meditație transcendentală…
„Casa tăcerii”
Vedere spre Valea Ayalon. Pe dealul din față se află mănăstirea Latrun
Nu înseamnă că armonia e perfectă, doar locuitorii sunt și ei oameni. Dar dacă izbucnește o neînțelegere, ea este rezolvată în mod democratic: toți locuitorii adulți sunt convocați la ședință, subiectul este discutat și supus la vot.
Impresia mea este că dintre toți locuitorii satului, cei mai fericiți sunt copiii. Ei cresc împreună și sunt prieteni din start. Dacă printre evreii adulți, nivelul limbii arabe mai lasă uneori de dorit, copiii sunt cu toții bilingvi. Școala are un program de studii deosebit: fiecare clasă are două învățătoare, una evreică și una arabă, unele materii sunt predate într-o limbă, altele în cealaltă. M-am bucurat să aflu că școala acceptă și copii din satele din jur – nici lor n-o să le strice…
Situația se complică atunci când copiii cresc și trec la liceu. E adevărat, există rețeaua Yad beyad (Mână în mână) care are câteva licee bilingve, unul din ele la Ierusalim, dar ele nu sunt lipsite de probleme, iar restul școlilor sunt, de fapt, segregate. Universitățile israeliene sunt deschise arabilor, chiar îi încurajează să studieze, dar apar și alte greutăți, de exemplu nu e ușor pentru un arab să închirieze o locuință într-un oraș evreiesc. Din câte am înțeles, idealul pentru copiii localnici este să se întoarcă în sat. Din păcate terenul care le stă la dispoziție este limitat, blocuri nu vor, așa încât fiecare familie a primit încă un loc de casă pentru generația tânără și cine nu are loc… să se descurce cum poate. Mulți se stabilesc în așezările mixte: Haifa, Jaffa, Lod, Akko…
Multe din aceste informații se află pe internet, dar unele le am direct „de la sursă”, pentru că avem cunoștințe printre locuitorii satului: Lili Manaa a absolvit biologia și a fost ani de zile laboranta soțului meu, astfel încât nu e prima oară că venim în vizită la Neve Șalom. De altfel, și ea ne-a vizitat la Ierusalim. Soțul ei, Adnan, e farmacist (și mare bucătar – o dată ne-a pregătit o mâncare din plante sălbatice, bucate tradiționale ale arabilor locali). Dar cum Adnan e musulman, iar Lili e creștină ortodoxă, nu și-au prea găsit locul în altă parte și așa au ajuns la Neve Șalom. (Lili povestește, plină de mândrie, că familia ei nu a fost creștinată de vreun misionar din secolul al XIX-lea, ci și-a păstrat credința încă dinainte de apariția islamului, din epoca bizantină.) Am făcut cu ea o plimbare prin sat, am stat de vorbă, ne-am simțit foarte bine împreună. Ea mi-a recomandat un podcast făcut recent de BBC, unde vorbește fiul ei cel mai mic, Ramez. https://www.bbc.com/audio/play/p0n1vv6t Și pe el l-am întâlnit. Are 26 de ani, a absolvit informatica la Tel Aviv și acum caută de lucru – cu recenta dezvoltare a inteligenței artificiale, problema a devenit destul de spinoasă, dar sper să găsească ceva satisfăcător. Oricum, nu e șomer. Un alt fiu are casă în sat, un al treilea lucrează deocamdată în Cipru, dar vrea să se întoarcă…
Lili în părculețul satului
Și, în concluzie, trebuie să pun aceeași întrebare pe care am pus-o în legătură cu experimentul Birobidjan https://baabel.ro/2025/10/ce-ar-fi-fost-daca-2-birobidjan/: Oare încercarea a reușit? Întrebarea e foarte grea. Mulți vor spune că este o utopie, o naivitate, că este un strop de liniște într-un ocean de ură și că experimentul a rămas unul singur, o excepție. Dar eu nu l-aș respinge cu atâta ușurință. În primul rând, satul există de vreo jumătate de secol și toată lumea e mulțumită, cerea de a fi admis depășește cu mult oferta. Întâlnirile și discuțiile dintre evrei și arabi promovează înțelegerea și cred că în acest domeniu fiecare contribuție contează. Și, mai ales, experimentul a dovedit fără o umbră de îndoială că o conviețuire pașnică este posibilă!
Bibliografie:
Sursa imaginilor:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Neve-Shalom-2013.jpg MathKnight, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
3. Photo credit: Lili Manaa
1, 4, 5. Photo credit: Hava Oren
26 Comments
Un alt experiment demn de a fi mentionat este orchestra sinfonica Divan West-Est (West Eastern Divan Orchestra) creata la initiativa si colaborarea a doiua personalitati marcante: dirijorul si pianistul argentinian-israelian Daniel Barenboim si criticul literar si om public anerivcan Edward Said, , nascut in Palestina si educat in Egipt. Prietenia lor neasteptata este legendara, uniti in dorinta de a promova un dialog intre israelieni si arabi, intelegere si respect fara a cauta sa-l convinga pe interlocutor.
Orchestra reuneste muzicieni din Orientul Mijlociu, israelieni si arabi si se bucura de un succrs enorm; sala de concert din Berlin e intotdeauna arhiplina cand ei dau un concert.
Bineinteles, muzica este ea inasi un liant puternic si e suficient sa privesti fetele lor, care iradiaza apreciere si mandrie in timp ce performeazaca sa realizezi importanta acestui proiect. Totusi,i Barenboim insista ca e un aport modest, de natura pur culturala si sa nu ne facem iluzii ca va aduce pace in Orientul Mijlociu.
Am inceput sa scriu un articol pe aceasta tema, dar nu l-am continuat odata ce a inceput razboiul din Gaza…
Marina, dacă aștepți să se termine războiaele din regiune Orientului Mijlociu nu sunt multe șanse să termini articolulul.
Și cu această ocazie doresc cetățenilor Israelului, răbdare și noroc !
Din pacate, ai dreptate cu razboaiele din Orientul Mijlociu, care se succed la nesfarsit……
E intr-adevar nevoie si de rabdare si de noroc pentru cetatenii Israelulyui. Le doresc din inima sa aiba parte de ambele din plin!
Exact cu o săptămână după ce am vizitat Neve Șalom, liniștea s-a dovedit înșelătoare: a început atacul împotriva Iranului. A sunat deja prima alarmă de avertizare. Să vedem ce ne mai așteaptă.
Pe mine mă depăşeşte raţiunea acestui atac, dar sunt cu gândul la israelienii din armată şi la cei din adăposturi. Analizând raţiunea atacului de azi, de Şabat şi în preajma Purimului, mă gândesc că o fi tocmai apropierea Purimului (Cartea Esterei se petrece în Persia). Mă întreb dacă acest atac poate duce la schimbarea regimului politic şi oprirea înarmării nucleare a Iranului. Sunt sceptică.
Articolul ne dă o rază de speranță spre un viitor mai pașnic.
D.Tiberiu Ezri – Un articol care dă o rază de speranță celor care caută s-o vadă. Problema devine mai complicată pentru aceștia cînd vrînd să aducă corecții trecutului, periclitează viitorul. Să ne înțelegem, nimic rău să ai intenții bune. Cînd ajuți pe cineva, din banii tăi, ajuți pe cine oarecum cunoscut, cît te ține propriul buzunar. Ideea de a favoriza pe cineva la admitere îmi pare dăunătoare din start și din consecințe. Un/o oarecare admis iar apoi promovat pe criterii altele decît merit ( vezi SUA unde se poate aplica pentru unii care se simt suferind de sute de ani, dar nu pentru alții dintr-o categorie eventual mai dezavantajată pe o perioadă istoric mai scurtă ), va promova, cu prioritate pe alții mai tineri asemenea lui, tot pe criterii mai puțin bazate pe merit. Realitatea, deloc plăcută, e relevată pacientului care e în mîna unui doctor din această verigă, care continuă și continuă deoarece factorii de decizie nu dau din buzunarul lor, iar cei ce beneficiază s-au învățat să pretindă. Se poate face altfel? Fără îndoială.
Domnule Klein, contestaţi discriminarea pozitivă? Uneori ea e necesară pentru că handicapul istoric şi social este o barieră de netrecut fără un astfel de ajutor. În România există locuri speciale pentru romi la admiterea în facultate, dare ele sunt suplimentare faţă de numărul obişnuit de locuri. Astfel s-a reuşit crearea unei foarte tinere intelectualităţi rome care poate influenţa benefic comunitatea proprie. Desigur, unii dintre aceşti tineri nu se mai ocupă de comunitate, dar alţii da.
Doamna Ghiță – Dacă vorbim de realitate, atunci pe baza a ceeace percep în America, eu sînt împotriva realizării practice. Dacă înțelegeți prin asta o lozincă, eu nu mă războiesc cu lozincile. Mă tem că vorbim limbi diferite. Dau un exemplu recent. Articolul dvs. despre Dermata, mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. Mi s-a părut de excepție. Am pus întrebarea de ce s-a închis. Răspunsul detailat mi-ar fi completat tabloul pe care îl am despre Romania acelor ani. Dvs. mi-ați indicat bibliografia articolului care n-avea legătură cu întrebarea. Mai aproape era comentariul meu, mini completare la subiect, deși nu clarifica cum în decursul unei scurte perioade Dermata, fiind cel mai mare producător de pantofi estul Europei ..a dispărut.
Ce poate fi mai frumos !?
De acord cu ultima ta frază : “Și, mai ales, experimentul a dovedit fără o umbră de îndoială că o conviețuire pașnică este posibilă!”
Casa Tăcerii emană pacea din sufletul oamenilor și înțelegerea lor mutuală.
De ce nu ?
Mulțumim pentru acest minunat articol.
Și dacă știi mai multe despre acest sat, scrie-ne !
Asta isi imaginau poate evreii din afara, sau poate sionistii originali evreii israelieni, HAMIMSAD, sau in limbaj mai putin simpatic cei din nomenclatura israeliana au avut o lipsa de consideratie fata de evreii din tari sefarde, deci poate nu m an exprimat clar.
Una era vorba si alta fapta.
Totdeauna am apreciat-o pe doamna Hava Oren.
Cu ani în urmă am vizitat satul dar sincer nu mi-a făcut cine știe ce impresie.
Pe de altă parte, la începutul lucrului în Israel am lucrat cu arabi – atât musulmani cât și creștini dar totuși relațiile s-au redus la „aria profesională”.
Desigur că vorbeau ebraica mai bine decât mine însă preferau araba chiar în cadrul comunicărilor legate de producție.
La fel și evreii proveniți din URSS – vorbeau rusește chiar când alții erau de față și ar fi trebuit să înțeleagă.
Cred că după masacrele făcute de arabii din Gaza, chiar la Akko nu mai este așa ca înainte.
Locuim aproape, folosim servicii guvernamentale oferite-n acest oraș mixt, dar uneori este „până aici”.
Poate că greșesc, dar simt o răcire a relațiilor inter-etnice față de anii tinereții.
Multă sănătate tuturor israelienilor indiferent de religie!
Este foarte multă neîncredere de ambele părți – și tocmai aici dialogul poate avea o influență benefică.
Draga Florentino,
cei care nu vorbesc ebraica, chiar in timpul ce afla in functii oficiale sunt de regula vorbitorii de rusa care au cam facut un mic “stat in stat”, educational si desigur politic. Arabii o fac dupa experienta mea mai putin, dar vorbesc intre ei mai putin in prezenta altora. Si romanii intre ei, nu o data vorbesc romaneste, dar nu in pozitio oficiale.
Problema increderii reciproce a suferit o trauma, iar trauma e mentinuta de politie in cercurile marionetei – ministru al Politiei, care practic isi rade in barba de nenorocirea crimelor incredibile ce au loc aproape zilnic in soc. araba, copii, tineri, femei sunt impuscati si la ei acasa, armele sunt nenumarate si peste tot, nu e usor de identificat,, dar fara efort nu se realizeaza nimic, guvernul pare total indiferent, degringolarea continua.
Pe ici pe colo in sudul Israelului, tocmai in urma razboului, destine comune, chiar punctuale au legat legaturi intre arabi, beduini si evrei, care pe care s au ajutat
Şi la noi, aici în Ardeal, se întâmplă să vorbim între noi ungureşte (sau altă limbă “minoritară”) îm prezenţa celor care nu cunosc această limbă, dar o facem fără intenţia de a-i exclude, ci pur şi simplu ne ia valul. Apoi ne dăm seama şi schimbăm limba. Ideal ar fi ca şi majoritarii trăitori în zone multietnice să înveţe limba conlocuitorilor. Din păcate, asta nu se întâmplă. Dimpotrivă, adeseori în localităţile majoritar sau integral maghiare, mai vine câte un “român verde” şi somează localnicii spunând: “Dacă eşti în România vorbeşte româneşte!”. Pe de altă parte, important este să se comunice, indiferent în ce limbă, dar să se comunice. Lipsa de comunicare produce suspiciune şi apoi ură.
Și mie mi se întâmplă să întâlnesc o prietenă din România și să încep să vorbesc cu ea românește, chiar și într-un loc public. Dar dacă alții se uită strâmb, continuăm în ebraică. Nu e niciun dezastru.
Asa este, se pare ca si la examenele de la Tehnion, studentii arabi sunt favorizati la examenele de admitere, sau si la altele.In ziua de azi numarul de studenti arabi la facutatile ingineresti (fete si baieti) este foarte foarte mare, ca sa nu mai vorbim de uiversitate, unde pentru un necunoscut, studentii arabi formeaza majorittea (poate este chiar o realtiate). De altfel eduicatia este – in opinia mea – unica modalitte de a schimba in timp mentalittea omeneasca.
Până să citesc articolul Havei Oren, nu am ştiut de existenţa acestui sat-model. Am fost de câteva ori în Israel, la diferite traininguri şi la un summit de presă unde ni s-au prezentat iniţiative de convieţuiredintre evrei şi arabi (destul de slăbuţe şi neconvingătoare). Păcat că organizatorii nu au avut în vedere o deplasare la Neve Şalom – o oază unde domneşte ceea ce ar trebuia să fie normalitatea – cel puţin în viziunea întemeietorilor Israelului. M-a impresionat povestea acestei familii mixte şi, mai cu seamă, istoria familiei lui Lili – creştini de un mileniu şi jumătate. Mă întreb dacă Neve Şalom e singurul experiment de acest gen şi dacă da, oare de ce?
Nu stiu de unde ideea asta cu intemeoitorii Israelului, partidele de stanga care au condus Israelul si care au dat tonul modului de viata de acum peste 70 de ani, erau in realtiate oamenii aceia care i=au pus de la inceput la o parte pe cei provenitit din grupariel orientale lucru care a generat nu o data in trecut conflicte si mai ales inegalitatea sociala intre orientalii israelieni si cei din askenaz. Lucrurile s-au indreptat cu deceniile, si aici educatia fiind hotaratoare.
Eu nu m-am referi la evreii aşkenazi şi cei orientali, ci la faptul că – dacă ştiu bine – iniţial. Isrealul era imaginat ca un loc unde evreii şi arabii urmau să convieţuiască în armonie.
Da, așa se gândea Herzl, dar de atunci s-au mai schimbat lucrurile – și nu în bine.
Mi-a placut referinta la Dl Biniamin Zeev Herzl…nu i se pot micsora meritele, din pacatae
oamenii sau ne-oamenii traduc vorba in fapta !!
Am cunoscut originalitatea infiintari acestui sat, pe care din pacate nu l-am vizitat. O initiativa binecuvantata, care din pacate intr-o tara ca Israelul stapanita de prea multi ani de un guvern extremist si neutincios, lipsit de altfel de interese de apropiere intre grupurile existente, nu s-a inaintat cu nimic, doar s-a marit dezbinarea si pacat ca despre acest sat nu se scrie mai mult si nu i se face publicitate.
Cu toate acestea referitor la cele de mai jos:
Universitățile israeliene sunt deschise arabilor, chiar îi încurajează să studieze, dar apar și alte greutăți, de exemplu nu e ușor pentru un arab să închirieze o locuință într-un oraș evreiesc. Din câte am înțeles, idealul pentru copiii localnici este să se întoarcă în sat.
Sunt destui arabi care inchiriaza locuinte in Haifa, in zona in care nu locuiesc prea multi arabi. E foarte posibil ca in Tel Aviv sa exista mai multa reticenta, nu stiu cum e la Ierusalim. Copiii localnici – in unviersitate – deja nu mai sunt copii – se intorc acasa in weekenduri.
Haifa posibil ca e un exemplu iesit din comun, din punctul de vedere al coexistentei, plimbandu-te vezi mai multi arabi decat evrei, chiar daca probabil ca procentual nu este adevarat. Pe de alta parte numarul de medici arabi este intr-o crestere uimitoare, ii intalnesti apropae exclusiv la locurile unde se primesc cazuri de “urgenta reativa” si la spitale desigur, dar si la policlinici. Ca sa nu mai vorbim de farmacii, personalul este aproape exclusiv format din arabi, Un numar considerabil lucreaza si in hitec, dar in intreprinderile care produc pentru armata, banuiesc ca intrarea arabilor poate fi problematica,
La canalul 11, unul dintre cel mai remarcabili jurnalisti politici este un tanar din Ierusalim, Suleiman Masuade, e un adevarat geniu !!! Si precum a spus nu odata nu ii este usoara acceptarea in societatea de origina.
Frumos articol, oare se poate spune cu raze de speranta ??
Evident că la Haifa e mai ușor de închiriat un apartament, pentru că este unul din orașele mixte pe care le-am pomenit – dar la Tel Aviv nu e atât de simplu.
În universitățile israeliene criteriile de admitere îi favorizează intenționat pe studenții arabi pentru a corecta inegalitatea dintre școli.
Comentariul meu anterior trebuia sa fie raspuns la postul tau, Hava.
Acum ceea ce as scrie este ca din multe puncte de vedere, Haifa este un Neve Shalom la nivel de oras, din multe puncte de vedere. Poate arhitectul Dl Bar On ar putea sa-si aduca in acest sens contributia si parerea dumnealui in aceasta privinta.
Ar fi o contribuție bine-venită.