Gândul îmi zboară cu 24 de ani în urmă, pe 26 martie 2002 dimineaţa. Mama se stinsese din viaţă de aproape şase luni. Fata mea cea mare, Daita, plecase la doctorat, la Columbia University din New York, unde fusese admisă cu bursă, după absolvirea Facultăţii de Biologie la Bucureşti. Urma să nască o fetiţă pe care voiam s-o numim Claire, iar eu să plec o lună la ea. Mezina mea, Catrinel, era studentă şi locuia cu mine şi soţul meu la Bucureşti. Eram copleşiţi încă de tristeţe după moartea mamei. Era primul an în care, psihic, nu mă simţeam în stare să pregătesc pentru Seder ouăle Haminadus, cum le numeam noi, adică huevos Haminados, care ne umpleau casa cu mireasma lor unică, incredibilă, timp de două zile, atunci când le făcea mama. (După cum am mai scris, la noi în familie se ţineau şi se respectau ambele religii, mama, Marie-Claire, născută Birnberg, fiind evreică, iar tata, Mircea Ştefănescu, creştin ortodox.) Dar să vă povestesc despre această tradiţie care, în familia noastră, fusese păstrată doar de mama, însă va continua, cred, în generaţia nepoţilor. Bunicul meu matern era așkenaz, iar bunica sefardă. Mama învăţase de la mama ei (născută Cohen) cum să pregătească aceste ouă.Read more…
Atunci și acum…
M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie si surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme. Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze. Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur? Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma? Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar? Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor. Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce fac, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.”Read more…
O opinie personală despre un viitor îndepărtat
Astăzi am decis să scriu despre viitor. Dar, așa cum prea bine se știe, orice gând despre viitor are o bază în prezent. Așadar, să începem cu prezentul. De câteva săptămâni Orientul Mijlociu este din nou în plină conflagrație militară. Israelul și Statele Unite au atacat Iranul. Motivul este pericolul că acest stat terorist, fundamentalist și dictatorial ar putea deveni o supraputere nucleară. Încă niciodată nu mi-am citat propriul prim-ministru, dar de data acesta o fac. Într-o recentă conferință de presă, răspunzând unei întrebări, Netanyahu a afirmat: „Combinația între fanatism, o profundă ideologie demențială – nu există alt termen pentru a o defini – și cruzimea acestui regim, totul la un loc au transformat actualul regim iranian într-un sistem extrem de periculos, nu numai pentru Israel și Statele Unite, ci pentru toți (dangerous to everything in between and far beyond). Acest scenariu nu e deloc imaginar, Iranul are planuri foarte serioase de a crea un nou imperiu islamic, la peste 100 ani de la dispariția celui Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial.Read more…
Noroc și paradox
Noi, cetățenii Israelului, trăim într-o stare de tensiune, încă din 2020, de la izbucnirea pandemiei COVID-19, deci de șase ani. Conflagrația cu formația teroristă Hamas a început cu mulți ani în urmă, scurt timp după retragerea armatei israeliene din Gaza. Hamas trimitea în mod regulat rachete asupra civililor israelieni. Începând din 2018, au inventat o metodă nouă: când direcția vântului era potrivită, lansau înspre noi baloane sau zmei care duceau substanțe inflamabile sau explozivi pentru a distruge câmpiile roditoare din sudul Israelului. 7 octombrie 2023 ne-a lovit ca un fulger cu invazia teroriștilor și a unor civili din Gaza care au ucis și au jefuit în mai multe așezări din sudul Israelului. În paralel, frații lor din Liban, teroriștii Hezbollah, au bombardat nordul și centrul Israelului cu mii de rachete, vreme de aproape un an. La ordinul guvernului, sute de mii de israelieni din nordul și sudul țării au fost nevoiți să-și părăsească casele și fermele. Guvernul le-a promis despăgubiri cu care să-și reconstruiască viața în locurile de care erau legați de decenii. Tot atunci am suferit primul atac cu rachete balistice și drone de la a treia metastază a Iranului, Huthii din Yemen.Read more…
Oare lumea va fi cucerită de roboți?
Până nu demult, dacă cineva mi-ar fi pus această întrebare i-aș fi râs în nas și i-aș fi spus că a citit prea multă literatură științifico-fantastică. Roboți? Care roboți? Robotul de bucătărie care bate spuma de albușuri? Sau roboții industriali, de fapt niște „brațe” programate să facă 24 de ore pe zi aceeași muncă, fără să obosească, să cârtească sau să facă grevă? Dar de când au apărut roboții umanoizi conduși de inteligență artificială, parcă nu mai sunt chiar atât de sigură… „Roboții” (adică cei ce robotesc) au fost inventați de scriitorul ceh Karel Čapek în 1920, în piesa R.U.R. Spre deosebire de cei de astăzi, roboții lui nu erau aparate, ci ființe vii, create artificial pentru a-i sluji pe oameni – erau mai degrabă sclavi decât roboții de astăzi. Biologul care i-a creat era convins că roboții nu au suflet, dar s-a dovedit că nu avea dreptate. Roboții s-au răsculat și în lupta care a urmat, umanitatea a fost anihilată. A fost o idee cât se poate de modernă, formulată cu peste un secol în urmă și, după părerea mea, faptul că ea a apărut în Cehia nu este întâmplător. După cum autorul însuși declară într-un interviu din 1935, piesa este o interpretare modernă a legendei evreiești a golem-ului din Praga.Read more…
Războiul – unul din câteva
Am venit în Israel imediat după terminarea facultăţii, în toamna anului 1975. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol, în care viaţa mea s-a derulat ca o sinusoidă, când mai sus, când mai jos, iar de la o vreme, datorită anilor care trec, am impresia că amplitudinea descreşte mereu. Nu mi-am închipuit că în partea descrescândă a sinusoidei ne vom petrece o parte din ceasurile vieţii în adăposturi, de teama de a nu fi aleşi de loteria morţii ca să dispărem sub atacul rachetelor care invadează Israelul din Liban sau din Iran. Actualul război a început la 28 februarie, într-o sâmbătă seara. Israelul împreună cu SUA au pornit furia „Răgetului de leu”. De atunci au trecut patru săptămâni. Zilele decurg ciudat, situaţii şi clipe se transformă în tipare interiorizate de majoritatea oamenilor din jur. Multe activităţi au încremenit pentru un timp, obligându-i pe cei implicaţi să-și modifice orarul. La început au fost închise magazinele și serviciile neesențiale, s-a rărit transportul public, s-au închis şcolile și unele companii, făcând să sporească munca de acasă. Au rămas deschise doar magazinele alimentare și pieţele.Read more…
Ioan Farcaş – un evreu înscris pe Monumentul Eroilor din Bănişor
Monumentul din Bănişor – localitatea natală a tatălui meu, Emeric Székely, a bunicii mele Malka Fischman, de fapt a trei generaţii din această familie –îl cunoşteam cu mult înainte să fi vizitat această comună frumoasă, aşezată printre dealurile molcome ale Sălajului. L-am văzut pe una dintre fotografiile care supravieţuiseră Holocaustului, păstrate în albumul familiei, mărturie a vremurilor dinainte de tragedia care avea să spulbere existenţa personajelor surprinse într-o zi din vara anului 1942, în proximitatea acestui monument. Atunci eram interesată mai degrabă de tinerii din poza de grup şi nu am dat atenţie semnificaţiei obeliscului de piatră din centrul comunei. Abia peste ani, când am vizitat Bănişorul şi am făcut şi eu o fotografie lângă monument, am citit înscripția: deviza Pro Patria şi numele fiilor comunei, patruzeci la număr, care pieriseră în Primul Război Mondial. Monumentul inaugurat de Ziua Eroilor Neamului, în mai 1936, este creaţia sculptorului Lucaci din Şimleu Silvaniei şi a fost realizat din donaţii publice. Alături de unele nume cunoscute din amintirile tatei, Cadar şi Gordan, de câteva nume ale unor bănişoreni pe care i-am cunoscut personal, Chifor, Bolog, Tarba, pe listă am găsit încă un nume cunoscut: Farcaş. Singura familie cu acest nume în satul populat din moşi-strămoşi de români era una evreiască. E drept că Aron Farkas, cel mai înstărit evreu din localitate, care avea casă în centrul comunei (vizavi de monument) îşi scria numele Farkas, după ortografia maghiară, dar asta nu m-a împiedicat să fiu încredinţată că Ioan Farcaş era o rudă de-a lui Aron, de fapt o rudă de a mea.Read more…
Confesiuni pe timp de război. Martie 2026
Am emigrat în Israel acum patruzeci de ani. Din primele zile am înțeles că această țară binecuvântată de D-zeu este un cuib amenințat permanent de războaie, măcinat de contraste, o rană dureroasă, cronică. La început mi-a fost foarte greu să-mi înțeleg destinul, să simt că aparțin acestei lumi atât de fascinante pe de o parte, dar în multe privințe atât de diferite și de turbulente. Și totuși, încetul cu încetul, după ce m-am apropiat de locurile ei legendare, de oamenii ei harnici, plini de viață și de căldură. Ei își spun țabar, ca fructul de cactus, țepos pe dinafară, dar dulce în interior, dar mie îmi place să-i numesc „oameni dintr-o bucată”. După ce mi-am crescut rădăcini noi, paralele cu cele românești care m-au definit ca om și cărora le-am rămas profund credincioasă, după aproximativ doi ani de acumulări complexe, am început să mă simt devotată acestei țări și să-i înțeleg valorile, chiar dacă adesea contrastele ideologice mă tulburau și mă nedumereau. Mi-a luat timp să înțeleg acest amestec de culturi și mentalități care se împletesc formând o națiune nouă, tânără, plină de vigoare și de încredere în propriile forțe și calități, dornică să EXISTE și să ofere un viitor sigur următoarelor generații. Ne-am educat cei doi copii în spirit românesc, dar în același timp în spiritul patriotismului și devotamentului față de Israel și israelieni. În ciuda îngrijorării inerente, amândoi au efectuat serviciul militar, fiul ca și comandant de tanc, iar fiica noastră la geniști. Noi, ca părinți, i-am sprijinit și i-am încurajat. În 1991, când băiatul avea nouă ani și fetița opt, în timpul Războiului din Golf, Irakul lui Saddam Hussein a atacat Israelul timp de două luni cu rachete care se presupunea că ar putea avea încărcătură chimică…Read more…
JOI. UN AN. APRILIE (I)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
6. Aprilie. Gründonnerstag (Joia Mare). Concediu. Fără coridoare lungi de clinică spre diagnoza funcțională a semnalelor electrice ale inimii și creierului, fără drum lung cu bicicleta sau cu tramvaiul, fără râu, fără pod, fără poștă. Luăm un zbor spre Italia într-o zi care pentru lumea creștină e legată de Cina cea de Taină, Euharistie, vin și pâine, sângele și trupul lui Iisus, dar și de Iuda, trădătorul, sau cel care a ajutat la împlinirea voinței lui Dumnezeu.Read more…








