„Zikhron Yosef”, prima școală din cartierul Ahuza

În inima cartierului Ahuza din Haifa funcționează și astăzi școala „Zikhron Yosef”. Însă clădirea originală a primei școli a cartierului nu mai există, ea s-a pierdut în transformările succesive ale locului, lăsând în urmă doar povestea sa. Originile școlii „Zikhron Yosef” (În memoria lui Yosef) se află în anii ’20 ai secolului trecut, odată cu începuturile consolidării cartierului Ahuza. Primii locuitori, imigranți din România, au sosit aici în anul 1924 și au dorit să întemeieze o comunitate nouă, cu instituții publice proprii. Înființarea școlii a fost inițiată de societatea „Yedidia”. Unul dintre fondatorii instituției și primul său director a fost Yosef Segal, membru al asociației și originar din București. El a devenit o figură centrală în conturarea vieții educaționale din primele decenii ale cartierului Ahuza. Școala și-a deschis porțile acum o sută de ani, în 19 septembrie 1926,Read more…

JOI. UN AN. MAI (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse
18 mai Christi Himmelfahrt (Înălțarea Domnului)Read more…

Gânduri despre FTF (*) şi nu numai

De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot  cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…