Număr vizualizări 10 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
3 August: Herz ist Trumpf (Tromful e Inima)
Dacă eram acasă, la ora asta aș fi fost în drum spre clinică, poate deja pe celălalt mal al râului, cu vântul în față, dar nu atât de puternic ca pe coasta Mării Nordului, și papagalii… mda, asta nu se știe niciodată… Aș mai avea de interpretat câteva EKG-uri și apoi aș aștepta primul pacient. Dar eu mai sunt în concediu, orele se dilată și parcă nu am chef să le descriu. De când cu pandemia, simțul timpului mi-a rămas distorsionat: ceva s-a schimbat la „punctul zero” al percepției mele temporale. Ca într-un EKG cu linia de bază deplasată, pe care îl interpretez numai sub rezervă, tonul de repaus al psihicului meu are și el impedanța oarecum defectă. Nu reușesc să mă eliberez total de cotidian și gândurile și sentimentele saltă, pâlpâie și oscilează cum vor ele. Oricum ar fi, prin cap îmi trec și lucruri nostime, de exemplu, cum să incorporez în această scriere cântecul lui Stephan Remmler Herz ist Trumpf – ceea ce tocmai am reușit. Dar adevărul este că aici, pe malul mării, mă cuprinde o nețărmurită paralizie interioară, un fel de apatie plăcută care mă împiedică să scriu, chiar dacă eu mă avânt pe urmele fiecărei idei noi, pentru a o abandona apoi, neîncheiată. Unele lucruri dispar încă înainte de a prinde formă, altele se îmbulzesc cu o nerușinare barbară. În viața cotidiană scap de aceste stări intrând pe banda de depășire a autostrăzii impresiilor neașteptate – chiar reușesc! – în schimb odihna e ca o otravă, totul iese la suprafață, ca găluștele la fiert. Dar am învățat că nu te poți opune timpului, poți numai să-l lași să treacă sau să-l depășești. De obicei eu prefer să-l depășesc: întâi să-mi amintesc și apoi să trăiesc.
10 August: Violet II
Din cerul albastru imaculat, soarele dimineții îmi bătea direct în față. Mă simțeam nesigur și m-am bucurat să mă opresc la un semafor. Fără să vreau, prin cap îmi goneau fețele unor pacienți mai noi și mai vechi, într-o harababură îndrăcită. Soarele îi scotea la iveală ca pe niște umbre: fostul boxer la categoria grea, decedat cu ani în urmă de obezitate, soția lui zveltă și delicată, fardată excesiv, cu perucă, impasibilă, tăcută ca un oracol încă neîntrebat; apoi surdomutul care vorbea cu fiul său în limba semnelor, refugiatul din Irak căreia îi plesniseră ambele timpane din cauza unei bombe, femeia din Bosnia, infractorul violent eliberat din închisoare, muncitorul din Tunisia căruia firma îi refuzase concediul în patrie, ca să meargă la înmormântarea soției, tatăl căruia într-un singur an i-au murit doi copii de cancer, bărbatul de 50 de ani care a murit de infarct dimineața, în timp ce se rădea, vânzătoarea cu amețeli psihogene, care fusese violată în copilărie de tatăl și de fratele ei, femeia cu sindrom Münchhausen care aproape l-a făcut pe un coleg să-și piardă autorizația de liberă practică, bărbatul cu automutilare patologică, dar și cazuri simple, bolnavi de gripă, suferinzi de sciatică, studenți cu emoții la examene, epuizați, mame palide cu lipsă de fier, tineri tați agitați, frizeri, chelneri, casieri, șoferi de autobuz cu dureri la ceafă etc. etc.
În dimineața aceasta atenția mi-a fost prinsă în primul rând nu de impresiile dinafară, ci de veșnicul carusel al pacienților care, într-o formă sau alta, îi preocupă pe cei mai mulți dintre colegii mei, săptămână de săptămână. În timp ce pedalam mai departe de la un semafor la altul, mă gândeam că numai micile particularități de mimică, postură, voce sau accent sunt cele care scot percepția individuală din această vâltoare.
Prins în această horă de lumini și umbre, am continuat prin piața mare din centrul orașului, când, într-un colț umbros de lângă Biblioteca Centrală, am observat deodată o mică cască de ciclism – era violetă. Privirea mi-a alunecat de la sine și am zărit părul roșu al mamei. Nu aveam nicio îndoială, era aceeași pereche pe care o întâlnisem în prima joi a anului, când mi-am început această relatare.
De fapt, atunci când oamenii parcurg zilnic același traseu, chiar la aceeași oră, nu e de mirare că se întâlnesc. Mai degrabă aș zice că e ciudat că nu le-am întâlnit de atâta timp. Când eram deja pe pod și copacii de pe mal își revărsau splendoarea frunzișului estival, aproape că aș fi intrat în vorbă cu ele.
„Știți, v-am mai văzut aici, în urmă cu șase luni. Era ora de vârf și dv. urmăreați zarva papagalilor verzi.” Sau poate să le prind exact când această relatare se va încheia, la sfârșitul lui decembrie 2023? De fapt, de ce nu? Poate se vor bucura să se regăsească într-un cadru care, chiar dacă nu e neapărat frumos, are totuși ceva inedit, neașteptat. Dar poate că va fi o surpriză neplăcută, ca atunci când îți auzi propria voce înregistrată și o găsești ciudată. În orice caz, atunci fetița în violet arătase cu degetul spre papagali – întâi să-ți amintești și apoi să trăiești. Căci ce e timpul care, nereflectat în percepție, ne apare găunos, neînsemnat, unidimensional, plăsmuit.
Cel puțin pentru anul acesta am găsit un contur, un cadru. Viitorul mă pândește poate chiar la următorul semafor, unde urmăresc cu privirea casca violetă. Apoi cele două cotesc, la fel ca în ianuarie, iar eu îmi continui drumul spre clinică.
17 August: Efecte secundare
Dimineața cer senin, soare strălucitor; la prânz, la întoarcere, înnorat, cețos, cerul e albastru închis cu o ușoară tentă roză-violacee, apa lângă mal verzuie, grădinile stufoase, verzi, straturi de zarzavat, pomi fructiferi, unelte împrăștiate. Drumul dus-întors e plăcut, un doner kebab de prânz și la poștă sunt din nou plin de energie, după o dimineață obositoare.
Pe unul din pacienții de astăzi îl văzusem deja la începutul anului. Suferea de grețuri persistente și, precum am aflat astăzi, presupunerea mea de atunci s-a adeverit: erau produse de medicamentele pe care le primea. După modificarea tratamentului, grețurile au dispărut și pacientul s-a îngrășat, poate chiar prea mult. Astăzi avea alte probleme. Era din secția penală și, lucru neobișnuit, i-au permis să vină singur, probabil că l-au evaluat și au decis că nu mai era periculos. În urmă cu aproape zece ani a comis o tentativă de viol, a tras o femeie în tufișuri. Aceasta s-a apărat, așa încât, în afară de trauma psihologică, a scăpat numai cu câteva zgârieturi. Cu ajutorul trecătorilor și al poliției, mârșăvia a fost prevenită. Mai târziu s-a dovedit că tânărul suferea de o psihoză și nu avea pe nimeni în lume. După instituirea tratamentului medicamentos adecvat, se pare că i s-a acordat încredere. Mie mi s-a părut stabil, timid și într-o oarecare măsură neajutorat – ca tată a două fete, mă mir și eu de compătimirea pe care o simt pentru el. Dar se poate că aceasta e legată și de articolul de ziar despre un viol în Mallorca, pe care l-am citit azi dimineață, înainte de a pleca la clinică. Un bărbat a ademenit o tânără să vină în camera lui de hotel, unde ar fi urmat să aibă loc sex cu acordul ei. Acolo așteptau alți patru bărbați care au violat-o. Evaluarea psihiatrică i-a găsit sănătoși.
Peter Rosenthal
(Traducerea Hava Oren)
