Între carnagiul de pe La Rambla Barcelona și eclipsa de soare observată cu frenezie pe cerul Statelor Unite, am fost în  weekend la Debrețin în Ungaria unde se aniversau 1017 ani de când se zice că regele Ștefan cel Sfânt a întemeiat statul maghiar.

Dar nu m-am dus la Debrețin să iau parte la sărbătoarea națională a maghiarilor (deși până la urmă în mod neașteptat am asistat la câteva momente spectaculoase ale zilei Sfântului Ștefan:) ci să particip la cea de a 18-a Reuniune Internațională a Comunităților Evreiești din ”Bazinul Carpato-dunărean”

Carnavalul Florilor, la Debrețin, de Ziua Națională a Ungariei

An de an, la Debrețin, în organizarea comunității are loc această reuniune la care de mulți ani multe delegații și numeroși președinți ai Comunităților evreiești din Ungaria, România, Slovacia, Serbia, Croația, Ucraina Subcarpatică, iau parte, răspunzând invitației amicale a evreilor din Debrețin. La primele reuniuni de care îmi amintesc și care au fost în jurul anului 2000, erau nelipsite personalități marcante ale vieții publice din Ungaria, cuvântul festiv de deschidere era rostit de președintele Ungariei (în acea vreme  Árpéd Göncz) sau de președintele Parlamentului Ungariei, în prezența unor membri ai guvernului, conducători ai principalelor culte, autorități locale, reprezentanți ai unor importante organizații evreiești (printre care și FCER:). Mai apăreau uneori și figuri cunoscute ca Viktor Orban, Dan Ofry, Alfred Schőner -rectorul unicei Universități Rabinice din Europa – Dr József Schweitzer -rabinul șef al Ungariei, rabinul  Ernest Neumann din Timișoara, Iulian Sorin, arhitectul Benedek, Dorel Dorian, deputat în Parlamentul României, Sigmund  Sternberg, László.Tőkés, Angelo Rotta și mulți,mulți alții.

Sinagoga din Debrețin

Ce făceau atâtea nume ”ilustre” la aceste reuniuni anuale în care nu lipseau evident momentele încărcate cu bucuria și emoția întâmpinării și slujirii zilei de Șabat? Comunicau. Se exprimau opiniile proprii, după care urmau de regulă întrebări incomode și discuții aprinse. Printre lectori se aflau personalități de seamă ale culturi maghiare, precum: Agnes Heller, Tamás Udvardi, Dr.József Szecsi, autori cunoscuți, scriitori, profesori, academicieni. Dar despre ce se purtau discuțiile pasionate, expunerile interesante și întrebările incitante? Desigur despre evrei, despre trecutul și destinul lor de viitor în spațiul ”Carpatic -Dunărean”:)

Bazinul Carpatic

Bazinul Carpatic este întregul teritoriu pe care-l cuprinde și pe care se întinde lanțul munților Carpați (pentru cei nespecialiști în geografie, reamintesc că Munții Tatra, la fel ca munții Bucegi sau Retezat, fac parte din acest lanț:)  pe o lungime de 1500 de kilometri și care se află astăzi în teritoriile naționale a mai multor țări europene (încă nu toate sunt membre UE:). Spațiul pe care această imensă coroană muntoasă o cuprinde este cunoscut  și sub denumirea de Bazinul Panonic. În antichitate, între secolul  I (î.Cr.) și secolul I (d.Cr.) adică timp de circa 200 de ani,  aici se afla Regatul Daciei – la  apogeul culturii sale – care  a fost apoi ocupat de armatele romane conduse de Împăratul Traian și, se pare, și asimilat de latinitate  în secolele care au urmat. Numeroase valuri migratoare au ocupat succesiv acest teritoriu preferat de triburile – coagulate în diverse popoare – care veneau dinspre câmpiile sărăcite ale stepei dintre fluviul Nipru (se varsă în Marea Neagră:)  și Munții Urali. Printre ele, spre sfârșitul primului mileniu de creștinătate, se regăseau și maghiarii. Se presupune că pe lângă condițiile ”pedoclimatice”, care semănau cu ceea ce fusese cu mai mult timp înainte în țara lor de baștină, cel mai important motiv care i-a determinat pe maghiari (dar și pe alți migratori:) să se așeze – cu prețul  unor lupte acerbe – în bazinul Carpatic a fost bogăția de sare:).  Saline multe și ușor accesibile. Trei sute de masive de sare la sol și peste două mii de lacuri sărate se găsesc în spațiul carpatic!  Un rege al maghiarilor cu numele de Vajk a fost oprit în Câmpia Panonică de Otto, împăratul Sfântului Imperiu Roman, după o celebră bătălie purtată lângă Augsburg. După ce a văzut că nu e de glumit cu creștinii, regele Vajk i-a creștinat pe maghiari, el însuși  fiind recunoscut oficial de Papa, drept rege creștin al Ungariei sub numele de Ștefan.

Sfântul Ștefan închinându-și țara, Fecioarei Maria.

Pentru această realizare, petrecută (se spune), în anul 1000,   el a fost canonizat, de Papa Silvestru al II-lea, la data de 20 August 1083, devenind Sfântul Ștefan, patronul Ungariei. Fiul său, Gyula, a devenit primul Voievod al Transilvaniei cu capitala la Alba-Iulia. Primul din cei 140 care aveau să-i urmeze.

Regatul creștinat de Sfântul Ștefan era întins. Acoperea în bună parte Bazinul Carpatic, era unul din regatele importante ale Europei evului mediu, la începutul celui de al doilea mileniu. Era fragmentat în numeroase domenii feudale, cu o mare varietate de populații de origini diferite. Conceptul de stat național unitar sau  ideea de națiune avea să apară cu opt sute de ani mai târziu, stimulat de Revoluția franceză  și de gânditorii care i-au premers. Regatul Ungariei era departe de a fi fost un stat locuit doar de maghiari. Nici măcar ca populație majoritară. Modificările granițelor și implicit a populațiilor erau aproape exclusiv funcție de capriciile și interesele dinastice ale monarhilor, de regulă, întronați prin succesiuni ereditare. Războaiele urmate de tratate de pace erau supuse intereselor de familie ale caselor domnitoare și determinate, eventual, de disputele din familiile regale privitor la moștenirea puterii. Rar se întâmplau excepții de la aceste reguli care erau susținute de considerente ”sacrosancte” ale Bisericii Catolice și setea de putere a nobililor de ranguri felurite.

Europa din anul 1000

Secolul 16 a adus schimbări drastice care aveau să modifice esențial cursul politic în Europa Centrală și de Est. Imperiul Otoman, în plină ascensiune și cu scopul secular de a ocupa și subjuga Europa, reușește să desființeze armata Regatului Maghiar în marea bătălie de la Mohács (1526) și odată cu ea să desființeze și regatul însuși care se împarte în trei. O parte mică continua, sleită, Regatul Maghiar intrat într-un fel de vasalitate cu Imperiul Habsburgic, cea mai mare parte se transformă în teritorii administrate de Înalta Poartă (Vilaietul de Buda, Vilaietul de Timișoara alte vilaiete și sandjac-uri), iar Transilvania devine un principat separat vasal al Imperiului Otoman. Această stare de lucruri se menține până la începutul secolului 18,  când Imperiul Habsburgic l-a învins pe cel otoman și ocupația otomană devine ocupație habsburgică

Reforma religioasă, inițiată de Martin Luther, a generat într-un timp foarte scurt nașterea unor noi curente și biserici, ducând implicit la ”democratizarea” vieții spirituale. Noile curente religioase și noile biserici reprezentau tot atâtea noi centre de putere. Autoritățile au devenit mai tolerante. Influența Reformei s-a resimțit cu acuitate în Transilvania, dar și în Ungaria,contribuind la accentuarea opoziției față de Imperiul Austriac rămas un stâlp al catolicismului

Harta Josefină a Marelui Principat al Transilvaniei

Populațiile de etnii diferite care trăiau în teritoriile componente ale Imperiului Habsburgic au început să dobândească conștiința propriilor valori și interese. Reforma a stimulat viguros acest proces. Toleranța față de diferite credințe, etnii și chiar stări sociale a înlesnit imigrația unor defavorizați ai sorții, printre care și evreii.

Separarea de facto a Regatului Maghiar de restul Imperiului Austro Ungar, în 1867,  a recreat la scară redusă un mini imperiu, cu toate avantajele și, mai ales, dezavantajele unei asemenea structuri, într-o lume care a fost martora, dar și participantă cu intensități diferite, la trei revoluții in 1776 (America), 1789 (Franța) și 1848 (în toată Europa). Această construcție statală neviabilă (după cum istoria a și dovedit-o) care s-a numit neoficial și emfatic Ungaria Mare, nu se putea menține în echilibru în ciuda progreselor impresionante pe care le-a realizat în mai toate sectoarele vieții. Țara a înflorit, s-au dezvoltat toate orașele, nivelul de trai a crescut la toate categoriile sociale, cultura, educația, performanțele în multiple domenii au fost remarcabile în epocă, Dar…

Ungaria Mare după 1867

Politica de maghiarizare impusă cu prea mare  intensitate de autorități și instituții – sub egida extinderii drepturilor egale tuturor cetățenilor și a omogenizării sociale – a creat nemulțumiri în rândul etniilor care revendicau autonomie culturală (sună familiar:). Cei mai afectați și mai recalcitranți au fost românii din Ardeal, slovacii, slovenii, ucrainenii, sârbii care aveau deja statele lor naționale la granița cu Ungaria. Cei care nu aveau această situație ( evreii, armenii, germanii, romii, polonezii și alte minorități) au acceptat maghiarizarea sperând în avantajele promise.

Statul ”dualist” avea  câteva pârghii de putere esențiale care au rămas sub controlul total al Austriei și anume politica externă și armata. În Primul Război Mondial soldații români din Ardeal, recrutați conform legii în armata maghiară, au ajuns în situația disperată de a lupta împotriva ostașilor români din armata română. Situații dramatice similare au fost și în cazul altor naționalități.

”Ungaria Mare”, în loc să accepte o formulă de federalizare care ar fi putut menține echilibrele sociale și ar fi putut calma controversele naționale și naționaliste, a refuzat cu o ridicolă miopie politică toate inițiativele în acest sens. Românii din Ardeal au redactat și au înaintat în 1892 un ”Memorandum” către Împăratul Franz Josef, în care au solicitat drepturi și tratamente egale dar a fost ignorat. Memorandiștii în frunte cu Ion Rațiu au sperat în venirea la tron a prințului moștenitor Franz Ferdinand promotorul unui proiect de federalizare. Dar … n-a fost să fie…

”Ungaria Mare”  desființată, prin Tratatul de Pace semnat la Trianon în 1920, nu mai există și nici nu va mai exista cu toate nostalgiile și vorbăria despre revizuirea Tratatului. De fapt, în afara unor orgolii refulate, nu mai există nici un interes politic real pentru a o reface, lucru recunoscut, de altfel, de politicienii responsabil din Ungaria. Oricum, evoluția demografică a schimbat datele problemei în fostele teritorii periferice care au devenit state independente (Slovacia, Slovenia) sau părți ale statelor vecine (Transilvania, Voivodina, Ucraina Subcarpatică )

În sinagoga renovată de la Debrețin

A rămas însă  realitatea imuabilă: Bazinul Carpatic-Dunărean, care oferă un cadru natural – susținut fără îndoială și de fundalul istoric – pentru  colaborare, conlucrare  în domeniul economic, cultural și politic  o împlinire care ar fi benefică tuturor locuitorilor din această zonă atât de frumoasă și bogată. Un pas important a fost făcut de  ”Grupul de la Vișegrad” care  a dat tonul. Al doilea pas important a fost deschiderea Uniunii Europene spre statele  Bazinului Carpatic, din care o bună parte au devenit state membre ale UE, altă parte sunt în devenire. S-au încercat și se mai încearcă realizarea – deocamdată fără prea mare succes – a unor alianțe sau grupări de state pe diverse criterii sau interese. Este de neînțeles că se ignoră această perspectivă oferită și confirmată de natură și de istorie care este Bazinul Carpatic. În loc de accentuarea contradicțiilor și escaladarea reacțiilor primitive de ură, ancestrale, să se continue ”proiectul” gândit cu peste un secol în urmă, de cooperare între toate popoarele din zonă spre beneficiul tuturor.

Conferințele anuale de la Debrețin, care de 18 ani adună an de an reprezentanții comunităților evreiești din Bazinul Carpatic constituie, în miniatură, un exercițiu care ar putea fi extins și instituționalizat. Evreii oricum au reputația de a fi catalizatori ai multor idei și proiecte însemnate care au adus progrese omenirii. Poate merită să se acorde mai multă atenție și aplecare inițiativei de la Debrețin care – pe  lângă valoarea unui exemplu de urmat în ”marea politică” pro-europeană – poate reprezenta și o soluție practică pentru revigorarea vieții evreiești din Bazinul Carpatic, care cu un secol în urmă era ”patria” celor mai mulți evrei din lume și locul de baștină a celei mai strălucite culturi evreiești în limba idiș sau în limbi vernaculare. Astăzi această cultură ca și întreaga prezență evreiască în Bazinul Carpatic a ajuns fantomatică. În afară de Ungaria (paradoxal!! 🙂 nu mai există nici-o comunitate evreiască semnificativă în zona aceasta a Europei. Poate e momentul să reflectăm și să schimbăm paradigma supraviețuirii evreiești în Bazinul Carpatic. Să devenim mai încrezători în șansa noastră de a ne uni și a colabora pentru a păstra trecutul  – pe care doar noi  îl știm și-l prețuim la adevărata sa valoare – și să asigurăm o continuitate acestei Diaspore a cărei contribuție  la renașterea Statului Evreu a fost și rămâne inestimabilă.

Călătoria mea la Debrețin m-a făcut mai încrezător în viitorul care în ultima perioadă se anunță ca o amenințare sumbră.

Am văzut – cu prilejul festivității dedicate Zilei Naționale a Ungariei – pe  impunătorul stadion de la Debrețin, în prezența a zeci de mii de maghiari, aplaudându-se tricolorul românesc purtat de un grup de dansatori  îmbrăcați în straie românești

Am văzut cu prilejul întoarcerii prin Oradea, cupola strălucitoare a Sinagogii Țion, proaspăt refăcută printr-o remarcabilă colaborare între două comunități evreiești  cea din Oradea și cea din Debrețin din două țări vecine (care ar trebui să fie:) și prietene.

Și mai sunt multe alte motive de speranță .Depinde de înțelepciune să se împlinească.

Tiberiu Roth, 24 august 2017