Nu cred că vă voi spune lucruri deosebite în acest articol. Toată lumea le știe și le trăiește în fiecare zi. Dar dacă survin mai multe într-un timp foarte scurt, abia atunci le conștientizezi și ți se par miraculoase. De aceea vreau să le împărtășesc cu familia mea mare a baabelienilor. Este vorba de o adevărată revoluție pe care am trăit-o.  Posibilitatea de comunicare între oameni s-a schimbat în așa măsură, încât de fiecare dată mă uimește și mă face să regret că nu voi mai apuca să văd până unde va ajunge. E departe de mine gândul să fac un istoric al comunicării între oameni. Au trecut de mult vremurile când se comunicau evenimente importante prin focuri aprinse pe dealuri. Nu știu nici când au apărut comunicările în scris pe tăblițe de piatră, piei de animale, papirus, hârtie, etc. Istoria telefoniei este bine cunoscută. Dar cum am comunicat eu, probabil ca și alții de vârsta mea, de când sunt adult, când am avut de spus ceva unor persoane aflate la distanță, nu seamână deloc cu posibilitățile actuale. Sigur că eu nu știu mai nimic din ce e nou, dar oricum e cu totul altceva ca atunci când am scris primele mele cărți poștale, când eram la liceul din Botoșani și părinții doreau să aibă săptămânal vești de la mine. Este adevărat că de atunci am rămas cu obiceiul de a scrie numai ce era esențial  (de altfel nu le scriam chiar toate secretele mele de adolescentă) și admiram ingeniozitatea vechii armate austro-ungare din Primul Război Mondial, despre care tata ne povestea mereu. Pentru a ușura activitatea cenzorilor corespodenței militare, li se dădeau soldaților – cel puțin acolo unde a fost tatăl meu – cărți poștale cu textul pregătit, pe care soldatul trebuia numai să-l iscălească. Textul era simplu: „Ich bin gesund, es geht mir gut…” În fond pe părinți îi interesa o veste despre copilul lor. Dar ai mei doreau mai mult și eu le satisfăceam cererea. Timp de mulți ani am scris și am primit cărți poștale de la părinți, în studenție la Iași, apoi ca femeie măritată la București și cred că mai am o carte poștală scrisă de tata în limba germană, cum o făcea de obicei, din ultimii lui ani de viață.

Telegramele erau trimise în general în situații de urgență și de obicei nu aduceau vești bune. Poate că se trimiteau și telegrame de felicitare, dar eu le-am primit mai târziu, ca adult. Deși era un mijloc de comunicare mai rapid, pe mine telegramele mă speriau.

Carte poştală de la tatăl meu

Telefon nu am văzut decât după 1948 și a vorbi de la telefoane era costisitor, așteptai ore întregi până ți se făcea legătura și apoi vorbeai cifrat. Au trecut ani mulți până ne-am putut permite luxul unui telefon personal, inițial cuplat cu un vecin care te întrerupea când îți era lumea mai dragă. Dar a venit și vremea unui telefon adevărat, cu rotiță, apoi cu taste și mi s-a părut că ceva mai bun, mai rapid și mai confortabil nu poate exista, mai ales că puteai să contactezi direct chiar și pe cineva din străinătate. Și totuși am cumpărat, dacă nu printre primii, totuși destul de repede, și un telefon mobil, fără să renunț la cel vechi, telefonul fix al cărui număr mi-e drag ca un vechi prieten.

Calculatorul îl folosesc de mulți ani, de prin 2002, pe parcurs l-am înnoit și acum am Windows 10. El mi-a deschis o lume, deși știu că nu fac uz de toate posibiltățile lui și uneori am nevoie de ajutor de la ,,doctorul de calculatoare”, cum îi zic celui care-l depanează. Nu am îndrăznit până acum să-mi iau un telefon deștept și bineînțeles nici WhatsApp.

Dar pentru ce v-am spus tot ce știți despre comunicare? Nu vreau să vorbesc despre capcanele comunicării care sunt la modă acum. Vreau numai să vă povestesc ce minuni există azi, mijloace deja banale și la îndemâna oricui.

Săptămâna trecută am primit prin internet un mesaj din New-York, de la Sheva Z., specialistă în limba idiș. Am cunoscut-o cu ocazia unui interviu despre soțul meu, Israil Bercovici, pe care i l-am dat pe Skype pentru revista în limba idiș ,,AFN ȘVEL” la care lucrează. Interviul chiar a apărut și m-am bucurat că am putut să-l amintesc cel puțin astfel celor care l-au cunoscut. Conținutul mesajului era pentru mine derutant: Sheva Z. mă ruga să găsesc o modalitate de a cunoaște o persoană din București. Era vorba de un cadru didactic de la Universitatea București, neevreică dar cu interes pentru limba idiș și care făcuse cerere pentru o bursă la un curs intensiv de limbă idiș. Mi se cerea să aflu ce fel de om este și dacă într-adevăr merita bursa și cheltuielile drumului. În mod obișnuit îmi citesc mesajele cam pe la ora 10 a.m. Eram total descumpănită și totuși voiam s-o ajut pe Sheva. Poate că nepotul meu, care lucrează la Universitatea București, m-ar fi putut îndruma, dar tocmai plecase din țară. Într-un moment de inspirație m-am adresat unei cunoscute de la Institutul Elie Wiesel, socotind că poate cunoaște pe cineva de la Stiințe Iudaice. Și minune: nu sunt mulți interesați de idiș și științe iudaice, așa că în cinci minute mi-a trimis adresa și numărul telefonului mobil al persoanei care se interesa de bursă. În următoarele cinci minute i-am telefonat, am vorbit cu ea și am invitat-o la mine ca s-o cunosc și să-mi formez o părere despre ea. Sigur că a fost încântată, dar iată altă minune: ea a răspuns la apelul meu telefonic tocmai din Stockholm, unde era invitată la un seminar de științe iudaice, urmând să ne întâlnim după întoarcerea ei. Doamne, dacă aș fi avut WhatsApp !!

În decurs de jumătate de oră am reușit să străbat prin internet și micuțul și neperformantul meu telefon mobil distanța New York –  București – Stokholm. Nu-mi vine a crede că se poate!! Da, acum se poate și păcat că nu voi mai apuca timpul când se va putea și mai mult, poate chiar să vorbesc cu cei plecați pe lună sau pe Marte.

Nu pot să închei fără să zic: Ce mică e lumea asta mare! !

Se poate mai mult decât ne putem închipui.

Mirjam Bercovici

26.03.2018