În anul 1980, nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din curriculum vitae orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen care mă transformau într-un overqualified, un individ care nu poate fi angajat nicăieri şi niciodată. În consecinţă, ideea prezentării unor lucrări deosebite la o conferinţă de natură ştiinţifică sau tehnică a constituit, pentru mine cel puţin, un capitol încheiat.

La sfârşitul anului 1987, în plicul cu antetul unei societăţi americane de hidraulică, am găsit o invitaţie de a participa la o conferinţă internaţională care urma să aibă loc în luna octombrie a anului următor în prestigiosul centru McCormick Place din Chicago. La data respectivă, fiind deja umblat prin America, ideea de a reveni la pupitrul unui asemenea forum mi-a surâs, trezind în mine vanităţi aparent adormite.

Am intrat în biroul şefului, am pus invitaţia pe masă şi l-am întrebat dacă nu consideră chestia ca o oportunitate bună pentru reclamă de care firma noastră, ca orice firmă, are nevoie. Omul, din categoria “inteligenţi”, a pus imediat un O.K. pe scrisoare şi lucrurile au început să se desfăşoare pe un făgaş care s-a dovedit sinuos la extrem, dar irevocabil…

*

Omul de la pupitrul forumului de la Chicago anunţă lucrarea care urmează, mă prezintă ca între prieteni, zicându-mi Ted (un fel de Dorel american), enumerându-mi studiile şi menţionând în mod firesc intreprinderea pe care o reprezint. Instantaneu, doi indivizi din auditoriu, auzind provenienţa biblică a instituţiei, se ridică cu zgomot şi părăsesc ostentativ sala, trântind la ieşire uşa din lemn masiv. Prezentarea lucrării a continuat fără alte incidente şi odată cu aceasta, în mod insidios, am început să strecor ceva din teoriile mele controversate (scandaloase după unii) privind rolul minor al matematicilor superioare în optimizarea unui sistem de competiţie.

Figura prezentată pe ecran arăta o tabelă pe care erau introduse datele unui sistem. Computerul (sau ordinatorul, dacă preferaţi termenul), folosind exclusiv formule clasice, disponibile în orice memorator tehnic, calcula toţi parametrii, ajungând la cost. În continuare, potrivit programului de calculator care făcea obiectul prezentării, datele se modificau în mod automat cu un increment şi operaţia se repeta. După 20 de minute (în exemplul de faţă), versiunea optimală de cost minim era disponibilă pentru operatorul care între timp savurase o cafea.

Spre sfârşitul prezentării am mărturisit cu candoare că practic nu am folosit niciodată matematici superioare în proiectarea unui sistem tehnic, dar am asimilat această nobilă ştiinţă de nevoie, în scopul obţinerii diplomei de inginer…

Am sesizat imediat pe feţele celor peste o sută de specialişti din sală, care reprezentau marile intreprinderi internaţionale, o simpatie nedisimulată.

Un procent din auditoriu era însă format din universitari (numai Chicago are 96 de colegii şi universităţi), dintre care unii traversaseră Pacificul ca să-şi prezinte aici, la McCormick Place, paginile lor sofisticate cu ecuaţii diferenţiale. O parte din aceştia se ridicaseră în picioare, privind prin dioptriile lor intelectuale “evenimentele” de pe ecran. Din fotografii reieşea în mod vădit că rezultatul final al expunerii nu era o noţiune abstractă, ci un obiect fizic, vândut în condiţii de aprigă concurenţă pe bancnote verzi, din care surâdeau primii preşedinţi ai Lumii Noi.

Aplauzele care au izbucnit la sfârşitul expunerii, ca şi scrisorile primite mai târziu, au compensat într-un fel frustrările prin care am trecut (ca mulţi dintre noi) în perioada dură a asimilării.

*

Hotelul Best Western, rezervat de organizatori, era excelent plasat, în imediata apropiere a principalului obiectiv turistic al oraşului: The Magnificent Mile (Mila Magnifică). Pe această porţiune din Michigan Avenue, considerată drept Champs Elysées ale oraşului Chicago, mi-am petrecut în totalitate puţinul timp liber disponibil din cele trei zile ale conferinţei, precum şi a patra zi, liberă, folosită exclusiv pentru a obţine o imagine, fie şi sumară, a fantasticei metropole.

Magnifica arteră, flancată cu clădiri exuberante, desfăşurate în mod ameţitor pe verticală, magazine exclusive şi hoteluri de lux, traversează finalmente podul peste râul Chicago (Michigan Avenue Bridge) şi ajunge la edificiile de cultură ale oraşului, imensul litoral verde denumit Grant Park şi stupefianta zonă Le Loup, care includea cea mai înaltă clădire (pe atunci) din lume: Sears Towers.

Clădirea neagră din aluminiu, sticlă şi oţel a Centrului John Hancock, construită în 1969, este probabil edificiul care m-a impresionat cel mai mult în acest oraş, unde nu lipsesc minuni arhitecturale. În 40 de secunde am urcat la observatorul situat la etajul 94, de unde la acea oră târzie de seară am admirat una din cele mai fantastice privelişti urbanistice din lume.

În apropiere, atenţia ne este atrasă de o relicvă din 1869, clădirea – bine întreţinută – denumită Water Tower (Turnul de Apă), scăpată ca prin minune de marele incendiu care a distrus oraşul în 1871. Am remarcat numeroşi colegi americani şi japonezi purtând ecusonul conferinţei, pentru care acest foişor de foc şi trăsurile elegante parcate alături reprezentau un interes turistic prioritar, spre deosebire de opţiunile noastre pentru structurile verticale din sticlă şi aluminiu, super-magazinele cu fântâni arteziene şi cascade sau fluxul ultimelor modele de maşini.

Podul peste râul Chicago este punctul central al oraşului şi permite admirarea unor edificii construite în perioada antebelică, dar care, fiind recent renovate, arată ca noi.

Senzaţia de a fi „în America”, pe care ţi-o transmite locul respectiv, este absolut impresionantă. Clădirea Wrigley, terminată în 1924 pentru fabricanţii celebrei gume de mestecat, are 30 de etaje şi este formată din două turnuri placate cu teracotă şi unite prin poduri pietonale.

Pe partea opusă a străzii este plasat edificiul în stil gotic, de 36 de etaje, ridicat în 1925 pentru ziarul “Chicago Tribune”, cu pretenţia de a fi cea mai frumoasă clădire (pentru birouri) din lume. Tipii care au construit-o au adus, spre încorporare, fragmente şi imagini din 120 de structuri faimoase din întreaga lume, cum ar fi Partenonul, catedrala Notre Dame, Westminster Abbey sau Zidul Chinezesc.

La capătul de sud al podului am luat masa într-unul din cele mai extravagante restaurante de fast-food pe care le-am văzut în Lumea Nouă. Dimensiunile ieşite din comun, canapelele confortabile, varietatea de salate, dar şi consumatorii, selectaţi din protipendada celor care lucrau în această zonă urbană privilegiată, m-au impresionat în egală măsură cu imaginile de pe malul drept al apei, oferite prin giganticele ferestre laterale.

Am continuat plimbarea pe malul stâng al râului Chicago (care aici curge în sens invers – din lac spre uscat!), unde am găsit, în mod neaşteptat, un monument din care, alături de primul preşedinte al Statelor Unite, ne privea cunoştinţa noastră dl. Haym Salomon, unul din cei care au creat vestita putere mondială de peste ocean…

Pe malul celălalt se află clădirea ziarului “Chicago Sun Times”, aparţinând aceleiaşi familii ca şi “Jerusalem Post”. Alături – cele două blocuri cilindrice Marina City, construite de Goldberg în 1959, pe atunci revoluţionare, sunt acum depăşite de evenimente, în ciuda primelor 18 etaje destinate exclusiv parcărilor.

Am urcat, în fine, în Sears Towers, fosta cea mai înaltă clădire din lume (1974), având 110 etaje, 520 metri înălţime cu antene cu tot şi 12.000 de lucrători. Clădirea, formată din paralelipipede multiple unite într-o simbioză arhitecturală unică, este placată cu aluminiu negru şi sticlă. În ambianţa emoţională a acestei zile senine de octombrie, ne aflam în faţa unei alte privelişti fascinante a lacului Michigan şi a marelui Chicago, aşa cum arătau atunci privite din observatorul plasat la etajul 103 al neobişnuitei clădiri.

Personalitatea care revine cel mai pregnant pe plăcile memoriale cu autorii uluitoarelor structuri din Chicago nu este unul din talentaţii arhitecţi ai acestora, ca Bruce Graham de exemplu, ci mai curând inginerul Fazlur Khan, sosit aici din Bangladesh, geniul care a revoluţionat tehnica proiectării şi execuţiei clădirilor înalte americane în a doua jumătate a secolului XX.

Trebuie să menţionez în final strada care leagă Sears Towers cu Michigan Ave, unde, intrând împreună cu soţia într-un magazin cu articole pentru doamne, am achiziţionat două bluze superbe cu aplicaţii florale, care în Haifa au devenit ultima modă abia în anul următor.

Am părăsit cu nostalgie oraşul romancierilor Theodor Dreiser şi Upton Sinclair (citiţi în tinereţe) – prin aeroportul internaţional O’Hare – cu destinaţia Seattle, unde, alături de companiile Boeing şi Microsoft, mă aşteptau şi alte minuni ale Lumii Noi…

Theodor Toivi