Cuvintele pe care le aștern în fața voastră, dragi cititori, evocă o întâlnire deosebită, așa cum arareori ne este dat în viață, iar când o astfel de întâlnire se petrece, ea devine un reper în memoria consolidării convingerilor și valorilor la care aderăm. Vă voi povesti despre cum l-am cunoscut pe Iancu Zuckerman, supraviețuitor al odiosului Pogrom de la Iași din care, cum domnia sa senin narează, s-a născut pentru a doua oară.

         Mai înainte de toate, pentru ca povestea să își urmeze cursul ei și sensul să fie deplin, este demn de amintit că acest episod are un ascendent în anul 2006. Acest arc în timp, de exact 13 ani, a fost ca un itinerar în căutarea unui neobișnuit sfat pe care Oliver Lustig mi l-a scris pe prima pagină a unei cărți: „În viață poți să pierzi totul, dar nu uita cunoașterea de a trăi. Șimleu-Silvaniei, 31.07.2006”.

         Lugoj, 31.07.2019: Citeam programul școlii de vară organizate de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru profesorii de istorie. În lista de invitați figura Iancu Zuckerman. Nici n-am parcurs bine rândurile notate în dreptul numelui, că în sală își face apariția așteptatul invitat.

         Începe să ne vorbească nouă, profesorilor de istorie, despre viața din Iașii anilor interbelici, despre căderea spre regimurile autoritare și antisemite și despre consecințele din viața cotidiană, despre clivaje, despre normalitate și aruncare în absurd, despre Pogrom și despre cât de firavă este granița dintre umanitate și bestialitate. Tonul vocii domniei sale, la venerabila vârstă de 96 de ani, este senin, mintea lucidă și ageră, iar când atinge nuanțele tragice ale desfășurării pogromului, apar acordurile sobre, dar sine ira et studio.

         Apoi s-a petrecut una dintre acele secvențe pe care memoria le reține pentru toată viața: am urmărit, conform programului, filmul Souvernir de Iași, în regia lui Romulus Balazs, despre desfășurarea Pogromului. Stăteam undeva în dreapta domnului Zuckerman și priveam, deopotrivă, și filmul pe care îl rulau emoțiile sale. La generic, s-a ridicat în picioare și ne-a spus: „Eu m-am născut de două ori: mai întâi pe 30 octombrie 1922, nașterea biologică, apoi pe 30 iunie 1941, după ce am coborât din trenurile morții…renașterea”. Ne-a mai spus că s-a identificat în colajul de poze din film. Și, fapt cu totul impresionat, am auzit cu toții cuvintele puternice ale înțelepciunii care discerne firul istoric: „Regimul și zeloșii”.

         Iancu Zuckerman ne transmite mai mult decât informația istorică a martorului și martirului suferințelor; ne transmite pedagogia suferinței, bucuria vieții, dar mai ales un avertisment: grija domniei sale nu este pentru cele de ieri, ci pentru cele de mâine.

         În pauzele organizatorice am căutat să leg câteva cuvinte cu domnia sa. Dar ce poți să mai spui, ce poți să mai întrebi, ce, din ce nu s-a spus sau văzut, mai poate fi adus în vorbă…? Jovial, cu bună dispoziție, dragoste de muzică și cărți, domnul Zuckerman mi-a insuflat în conversație sentimentul responsabilității profesorului nu doar pentru a preda un episod negru al istoriei românești, ci mai ales pentru a educa spiritul umanitar și dragostea de semen, cheie de boltă a echilibrului dintre trecut și viitor.

         Mi-am recules gândurile în Sinagoga neologă din Lugoj, unde a fost organizat un concert de orgă. Ascultând Praludium und Fuge in C-Dur, MWV 553, am realizat coincidența datelor: 31.07.2006, momentul când participasem ca elev la primul concurs în Memoria Holocaustului și 31.07.2019 când, în calitate de profesor debutant, urmează să formez conștiințe, iar în al doilea rând să generez performanțe. Și am mai înțeles ceva: itinerariul meu și-a aflat răspunsul. Astfel că, la final, când mi-a venit rândul de a-mi lua certificatul de participare, am rostit și eu povestea participării mele la școala de vară, începând după cum urmează: „Cuvintele pe care le aștern în fața voastră…”

Vlad Ciurdar