Cine nu a visat vreodată să devină multimilionar?  Și nu în zilele noastre, când moneda s-a devalorizat și se azvârle cu milioanele în dreapta și-n stânga, ci, să zicem, acum 150 de ani…  Să aibă și ei parale, acesta era visul a milioane de evrei sărmani, ca cel din Scripcarul de pe acoperiș.

Totuși au fost și evrei bogați.  Ne gândim înainte de toate la familia Rothschild, cu imperiul ei bancar, care în sec. al XIX-lea cuprindea marile capitale ale Europei.  Dar au fost și alți mari bogătași, oameni talentați, întreprinzători (și norocoși), care au făcut afaceri bune – aș putea cita chiar pe baronul Neumann, fondatorul Uzinelor Textile Arad și al vestitei echipe UTA.  Acest fenomen nu se limita la apusul și centrul Europei.  În Parisul anilor 1880 funcționau băncile familiei Camondo (expulzați din Spania în 1492, au trăit la Veneția și apoi la Istanbul) și Cattaui (evrei din Egipt), iar interesele comerciale ale familiei Sassoon din actualul Irak ajungeau până în India și China.  Aș vrea să povestesc mai pe larg despre familia Ephrussi.

Patriarhul familiei, Chaim (devenit mai târziu Charles Joachim) Ephrussi era un evreu din Berdicev, Ucraina, care se ocupa cu negoțul de grâu.  Să nu uităm că în perioada aceea Ucraina era grânarul Europei!  Prin anii 1850 îl aflăm la Odesa.  Cu timpul el a reușit să acapareze piața – grâul din întreaga Ucraină era adus cu căruțele la antrepozitele lui din port, de unde era încărcat pe corăbii care străbăteau Marea Neagră și Mediterana, unele urcau pe Dunăre spre centrul Europei.  În anul 1860 Charles Joachim Ephrussi era deja „regele grâului” – avea chiar blazon: o corabie și un spic, cu inscripția Quod Honestum, care anunța lumii că firma este demnă de încredere.  Mai târziu firma a devenit o operație bancară internațională, investind în căi ferate, poduri, canale…  Și la fel ca Rothschild înaintea lui, Ephrussi și-a trimis și el fiii în marile capitale europene, ca să conducă afacerile la fața locului.  Fiecare dintre ei a întemeiat o ramură separată a familiei, una la Viena și una la Paris.

În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, afacerile au prosperat și bogăția familiei a devenit legendară.  Au locuit în palate somptuoase, și-au făcut vile în Elveția și pe Coasta de Azur, s-au încuscrit cu familia Rothschild, au făcut parte din înalta societate.  Mai mult, și-au lăsat amprenta și pe scena culturală. 

Charles Ephrussi (1849-1905), nepotul parizian al „patriarhului” avea un frate mai mare care să se ocupe de afaceri, așa că el a putut să trăiască o viață de intelectual rafinat, cunoscător și colecționar de artă.  El a fost printre primii care i-au apreciat și i-au sprijinit pe pictorii impresioniști.  Iată-l în mediul său preferat, printre artiști, într-un tablou de Renoir.

Dar să nu fie vreo neînțelegere, el însuși nu e artist, ci „domn”, cu joben… Tot el a fost sursa de inspirație după care Marcel Proust a creat personajul Swann, din În căutarea timpului pierdut.  Cu toate că și-ar fi putut permite să rămână doar diletant, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți critici de artă ai vremii – a fost curatorul multor expoziții, a publicat articole de specialitate și o carte despre Albrecht Dürer, a condus Gazette des Beaux-Arts (Gazeta de bele arte).  Aportul lui a fost apreciat, a fost decorat cu Legiunea de Onoare.

S-ar putea crede că sfârșitul sec. al XIX-lea a fost o perioadă liniștită, un fel de „epocă de aur”, dar nu a fost așa.  Antisemitismul era foarte activ, bancherii evrei erau acuzați că și-ar fi obținut câștigurile în mod necinstit, prin speculă.  Situația a explodat odată cu Afacerea Dreyfus, care a polarizat întreaga societate franceză, majoritatea fiind contra lui Dreyfus.  Iar Charles Ephroussi s-a văzut deodată exclus din saloanele înaltei societăți, prieteni de o viață i-au întors spatele.  Nu a mai apucat să-l vadă pe Dreyfus reabilitat, a murit de inimă înainte de a împlini 56 de ani.

Ramura vieneză a familiei era mai puțin intelectuală și își etala avuția într-un mod mult mai bătător la ochi.  Dacă parizianul Charles Ephrussi locuia singur într-un apartament de șapte camere, vărul său vienez Viktor von Ephrussi (tatăl lui fusese înnobilat) avea un palat enorm, care ar fi putut trezi invidia multor familii regale europene. 

Și totuși nu se poate spune că erau cu adevărat acceptați în înalta societate vieneză.  Tot timpul erau răbufniri antisemite, dar împăratul Franz Joseph știa că are numai de câștigat de pe urma activității economice și culturale a evreilor, astfel încât ei se bucurau de protecția lui personală.  Reacția familiei la această situație a fost o asimilare aproape totală.  Trăiau și se purtau la fel ca marea burghezie vieneză, în speranța deșartă că lumea „va uita” că sunt evrei.

În primii ani ai sec. XX afacerile familiei Ephrussi au ajuns la apogeu, firma cu centrul la Viena avea sucursale la Paris, Londra și St. Petersburg.  Dar Primul Război Mondial a marcat începutul sfârșitului.  Întâi doamna Ephrussi din Viena își făcea griji că nu mai poate primi rochii noi de la Paris, dar apoi grijile au devenit mult mai serioase: Viena se umpluse de refugiați, era foamete, demonstrații.  Economia era devastată, inflația a făcut ca întreaga avere a familiei din Viena să se topească.  Nici sucursalele străine nu au dus-o mai bine: vărul din Paris a murit fără moștenitori, Aliații au rechiziționat banca din Paris și pe cea din Londra, iar cea din St. Petersburg a căzut pradă bolșevicilor.  Familia nu a rămas pe drumuri, mai avea palatul și o moșie în Ungaria.  Viktor s-a asociat cu alt bancher și a continuat de bine-de rău afacerile, dar la un nivel mult mai scăzut.

Bineînțeles că pentru toată mizeria din Austria înfrântă trebuia găsit un țap ispășitor: evreii.  În perioada interbelică antisemitismul din Austria era tot atât de virulent ca cel din Germania, poate chiar și mai rău, dar adevărata urgie s-a dezlănțuit odată cu Anschlussul.  În anul 1938 se mai aflau la Viena doar Viktor cu soția și ultimul din cei patru copii.  Fiica cea mai mare, Elisabeth, a fost o figură deosebită. 

A fost printre primele femei care au obținut un doctorat în drept, dar nu a practicat, ci s-a ocupat mai mult de literatură.  A scris poezii și două romane și a avut o corespondență îndelungată cu poetul Reiner Maria Rilke.  S-a căsătorit cu un olandez, Hendrik de Waal, a trăit la Paris, apoi în Elveția și înainte de izbucnirea războiului a reușit să ajungă cu soțul și copiii în Anglia.  Sora ei s-a măritat cu un bancher evreu din Mexic, iar fratele Ignace (Iggy) a ajuns creator de modă la New York.  Nu mai era nimeni care să ducă mai departe afacerea familiei…

Sfârșitul poveștii este atât de dureros, încât voi încerca să-l redau cât mai scurt cu putință.  În ultimul moment Iggy a reușit să-și salveze fratele mai mic și să-l ducă în America – mai târziu amândoi au luptat în armata americană.  Palatul a fost rechiziționat de germani și jefuit în mod sistematic; în fostul birou al lui Viktor von Ephrussi s-a instalat nu altul decât Alfred Rosenberg, principalul teoretician al partidului nazist.  Viktor și soția lui au ajuns cu mare greutate la moșia lor din Ungaria.  Elisabeth, folosindu-se de pașaportul ei elvețian, a reușit să-și ducă tatăl în Anglia, dar pentru mama ei ajutorul a sosit prea târziu, a murit de inimă – sau poate de inimă-rea.  După război s-a dovedit că din toată familia numai cei care au plecat la timp au supraviețuit, toți ceilalți au pierit.

***

Poate că multe din aceste amănunte ar fi fost date uitării și s-ar fi pierdut pentru totdeauna, dacă nu ar fi avut loc un concurs de împrejurări favorabile.  Unul din descendenții familiei, ceramistul englez Edmund de Waal, a primit moștenire de la unchiul său – Iggy – o colecție de 264 de figurine japoneze, unele cioplite în lemn, altele în fildeș.  Erau atât de mici încât puteau fi ținute în palmă și lucrate cu o finețe de necrezut.

Colecția, care se afla de mai multe generații în posesia familiei, i-a trezit curiozitatea și Edmund de Waal a început să cerceteze istoria colecției, care se împletește cu istoria familiei.  Rezultatul a fost o carte extraordinară, scrisă cu multă finețe și înțelepciune: The Hare with Amber Eyes (Iepurele cu ochii de chihlimbar) – numită după una din figurine.

Până la urmă autorul este sinteza generațiilor care l-au precedat: are tenacitatea mai multor generații de bancheri, aprecierea artei a moștenit-o de la strămoșul său parizian, Charles, iar talentul literar de la bunica sa, Elisabeth Ephrussi de Waal…

Recent s-a deschis la Muzeul Evreiesc din Viena o expoziție despre istoria familiei Ephrussi, unde pot fi admirate și o mare parte a figurinelor japoneze.  Expoziția va fi deschisă până în martie 2020.  Și ce s-a întâmplat cu restul figurinelor?  Cu acordul familiei, Edmund de Waal a vândut o parte din ele, banii fiind donați organizației britanice de ajutorare a refugiaților, deoarece familia lui a avut și ea o istorie de exil și de integrare. 

Hava Oren