Obiecte şi renghiuri

Am să încep prin a-mi exprima admiraţia sinceră pentru oamenii pedanţi. Hainele atârnate cuminţi pe umeraşe, lenjeria şi prosoapele aliniate impecabil pe rafturi, cărţile rânduite, după domeniu (şi înălţime) – pe etajere,  cutiuţele şi compartimentele, potrivite după mărime şi conţinut – în sertare care se închid şi se deschid alunecând silenţios pe şine, dulapuri (neburduşite) cu balamale docile, ba chiar şi fişierele specializate, ordonate „pe căprării” în computer… Toate acestea mă fascinează, dar mă şi intimidează pentru că, oricât m-aş strădui şi oricât aş încerca, nu mă pot conforma normelor guvernate cu intransigență de consoanele rşi d, secondate – câteodată – de n: ordine, rânduială, rend (magh.)ordre, order, порядок,Ordnung…Până şi în ebraică, cuvântul ordonat conţine aceste aceste consoane מְסוּדָר!

Culmea este că deşi cele trei consoane „strunitoare” apar şi în prenumele meu – Andrea – ele  nu şi-au pus amprenta pe firea mea. Este o deficienţă (ca să nu spun handicap!) de pe urma căreia sufăr destul de des, atunci când am nevoie de câte un obiect pe care – îmi  amintesc perfect – îl pusesem „la locul lui” şi totuşi se dovedeşte de negăsit! Căutarea rapidă pe birou, măsuţă, noptieră, scrinul din sufragerie, masa din bucătărie sau în diverse sertare este însoţită de o retrospectivă mentală în care obiectul cu pricina (necesar de îndată, dacă nu chiar mai repede) mi se arată în secvenţe de amintiri recente conectate cu activităţi şi locuri din casă. Parcă l-am folosit aici şi l-am pus acolo…Parcă fusese în mâna mea acum câtva timp… Cineva l-o fi luat şi l-o fi lăsat pe undeva prin casă!” Mă opresc din căutat şi interoghez persoana suspectată (dacă nu e acasă, atunci la telefon) şi, de obicei, nu obţin nici o informaţie relevantă. Continui căutatul febril şi până la urmă (ce să vezi!) găsesc obiectul cu pricina la… „locul lui”, confirmând unul dintre citatele mele preferate din autobiografia lui Isaac Bashevis Singer [A Life]. Cartea încă nu a fost tradusă în română (sper să fie publicată şi la noi), iar citatul redat din memorie sună cam aşa: „Obiectele pe care le cauţi au obiceiul să dispară din faţa ochilor tăi şi să reapară la locul lor, după ce le-ai căutat disperat o bucată de vreme”. Acest fenomen a fost probat de atâtea ori încât aş îndrăzni să spun că nu sunt pe atât de dezordonată, pe cât de hăbăucă!

Din când în când – aşa cum s-a întâmplat şi în aceste zile de izolare pandemică – mă apucă elanul de a face ordine în dulapuri, scrinuri, etajere şi sertare. Pe parcursul acestei operaţiuni laborioase, în care îmi propun să mă dezbar de toate obiectele inutile (care se încăpăţânează să ocupe locul limitat al lucrurilor utile, grevând asupra eficienţei căutării) descopăr în fundul vreunui sertar mărunţişuri evocatoare de amintiri duioase: mărţişoare, cărţi poştale vechi, carneţele de însemnări, cercei desperecheaţi, suveniruri (kitschoase, dar drăgălaşe) , de care nu mă îndur să mă despart. Le sortez, le pun în plicuri sau cutiuţe şi le aşez înapoi în sertar, cu promisiunea solemnă de a ţine minte unde le-am pus.

La fel se întâmplă şi cu unele obiecte vestimentare ascunse în pântecele dulapului. Nu mă mai cuprind, au ieşit din modă sau nici nu mi-au aparţinut vreodată, ci mi-au rămas moştenire, dar au fost martorele unor momente speciale…

Se întâmplă, ca în mijlocul acţiunii energice şi determinate de ordine şi curăţenie, să mă opresc copleşită de amintiri, căutând să decodific mesajele tainice, păstrate în foşnetul mătăsii, în atingerea texturii stofelor dense sau în asprimea unui carton îngălbenit.

Uneori am impresia că dispariţia şi reapariţia obiectelor sunt guvernate de conexiuni care ne scapă.

Aşa s-a întâmplat şi cu eşarfele mele de mătase naturală, pe care le-am pus de o parte la moartea Mamei. După încheierea răstimpul de doliu am vrut să le port din nou, dar nu le-am mai găsit deşi îmi aminteam exact în care sertar le pusesem. Am răscolit toată casa, am căutat în toate sertarele şi compartimentele dulapurilor, dar nu am dat de ele. Pierderea lor m-a necăjit foarte mult pentru că, la scurt timp după Mama, a murit şi doamna Vlaicu, croitoreasa şi prietena noastră apropiată care confecţionase aceste eşarfe unicat (mai multe puteţi citi aici https://baabel.ro/2012/11/andrea-ghita-frumoasele-esarfe-ale-doamnei-vlaicu/). Eşarfele aveau să reapară, exact în sertarul în care le pusesem, după o bună bucată de vreme, adică atunci când s-a scurs anul de doliu de la decesul doamnei Vlaicu…A fost modul lor de discret de a o jeli pe cea care le crease.

De-a lungul timpului am învăţat să nu mă mai mir de renghiurile pe care mi le joacă obiectele din jur.

Cea dintâi care-mi făcuse figura – pe când eram în clasa a patra primară – a fost o untieră (plină de unt) pe care nu am găsit-o în frigider, unde-i era locul. Am căutat-o prin toată bucătăria şi în sufragerie, sub privirea mustrătoare a mamei, dar nu era nicăieri!  Aveam s-o descopăr seara, în dulapul pentru lenjeria de pat! Tata – cu gândirea sa logică – a pus incidentul pe seama faptului că anterior frigiderul îşi avusese locul în debaraua unde a fost amplasat mai târziu dulapul pentru lenjeria de pat, iar fiica lui „zăpăcită şi hăbăucă” (observaţi, vă rog, că din aceste cuvinte lipsesc consoanele r, d şi n) deschisese uşa dulapului şi aşezase untiera între plăpumi şi cearşafuri.

Nu pot să neg raţionamentul lui însă, de atunci încoace, m-am confruntat cu un şir întreg de renghiuri jucate de obiectele de diferite mărimi şi importanţe: cel mai mare fiind un …geamantan, iar cel mai mic, căpăcelul unui stick de memorie foarte vulnerabil dacă rămânea descoperit. Între ele s-au înşirat o sumedenie de chei (care reapăreau după schimbam yala), cuţitaşe, foarfeci, piepteni, ba chiar şi un capac de oală de dimensiuni considerabile…Acesta din urmă încă nu a reapărut deşi s-a pierdut de vreo 20 de ani, dar eu am răbdare ( cu doi de r şi un singur d) punându-mi speranţa într-o zicală (maghiară) învăţată de la bunica mea adoptată, Erzsi,:  Amit a ház elnyel, azt ki is okádja, care în traducere ar suna cam aşa: un lucru îngurgitat de casă, va fi expulzat din vintrele ei.

Potrivit acestei zicale, deznodământul fericit al aventurilor mele cu obiectele din preajmă nu poate fi pus la îndoială! Atâta doar că până atunci voi mai avea parte (cu siguranţă) de multe renghiuri, dar şi de superbe călătorii nostalgice în timp puse la cale de aceste obiecte năstruşnice.

Andrea Ghiţă

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on June 29, 2020 Reply

    Da, ultima patzanie a piederilor: ieri am constatat ca o pereche de ochelari cu toc cu tot -a ratacit.Cf., obiceiului am intors cu gura in jos singurul Berzeiius de 50ml care mai era in casa.Il fooseam pt. rarele degustari de palinca.Mi-am vazut de treburi cam toata ziua de ieri.
    Azi dimjneata, cotrobaind prin torpedoul micutului nostru FIAT Panda( i se mai spune si “tigrul autostrarzilor)), peste ce dau ? Ati ghicit; aparuse perechea de ochelari rataciti..q.e.d.
    Noapte buna.

    • Andrea Ghiţă commented on June 29, 2020 Reply

      Mulţumesc, domnule doctor. Mâine îl rog pe soţul meu să ia împrumut un pahar Berzelius de la institut…

      • Tiberiu Georgescu commented on June 30, 2020 Reply

        Buna idee, succes.

        Sarut mana.

  • Vera Medrea commented on June 28, 2020 Reply

    Foarte nostim, ( din greacă gustos) distractiv, adică nu strict, sever. Toate cele povestite le trăiesc și eu des. Eu însă mă consider dezordonată nu hăbaucă.( din maghiară,” habóka”= zăpăcit buimac) Dezordinea e creatoare…precum ai demonstrat.

  • Eva Grosz commented on June 26, 2020 Reply

    Ar fi nevoie de un psiholog care să descifrze acest fenomen . Eu cred că problemele care te preocupă sunt de altă natură decât existența acestor obiecte și de fapt ele nu-și găsesc cu adevărat locul în memoria ta.
    Memoria nefiind infinită. Rămâne ca acele lucruri ,care din când în când dispar și reapar să fie un fel de divertisment nostim în viața ta. Ordinea nu este nici pentru mine însușirea cea mai potrivită.

  • Veronica Rozenberg commented on June 26, 2020 Reply

    Andrea, interesant, ca fiind fiziciana, nu te-ai “lovit” de aceste situatii pe care le descrii aici.
    Nu am cunoscut cuvantul RENGHIURI, o fi la singular
    RENGHI?

    Ai o infinitate de amintiri, atat de variate, despre anii trecutului, si pentru a le povesti, cu multa usurinta, nu este nevoie de a pune afara un pahar cu gura in jos. Sau daca ai face-o, de cate alte intamplari nastrusnice ti-ai mai aminti?

    • Andrea Ghiţă commented on June 26, 2020 Reply

      1. https://dexonline.ro/definitie/renghi
      2. Ca fizicină…decăzută:)) am o singură explicaţie – entropia, adică tendinţa universală şi inexorabilă spre dezordine
      Mulţumesc pentr7u aprecieri.

      • Veronica Rozenberg commented on June 26, 2020 Reply

        “RENGHI, renghiuri, s. n. (Numai în expr.) A juca renghiul (sau un renghi) (cuiva) = a păcăli (pe cineva), a face (cuiva) o farsă, a-i juca o festă. Încă de pe cînd era copil i-a jucat renghiuri. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 79. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca. ISPIRESCU, L. 337. Băiatul îi răspunse că zîna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mîna pe toate caprele. ”

        mi- placut…

        Da entropia a ocupat si anii mei nefolositi de studii probabilistiice 🙁

  • Tiberiu Georgescu commented on June 25, 2020 Reply

    Draga doamna Ghita,
    Daca as scrie ce mi se intampla mie cu obiectele proprii care “circula” singure prin toata casa va asigur ca textul ar fi aratat la fel cu cel ce va apartine..
    Mama, cand cauta un obiect si nu-l gasea avea un obicei: intorcea un pahar cu gura in jos.;fara exceptie obiectul “aparea” si asta pt. ca nu intervenea vreo “vraja” in care nimeni din casa nu credea; dar gestul iti intarea convingerea ca vei gasi obiectul ratacit.
    Incecati.Sigur veti reusi.

    Mi-a placut talentul de povestitoare in care excelati.Felicitari

    • Veronica Rozenberg commented on June 26, 2020 Reply

      Dle Georgescu, si eu cunosc acest obicei, de la o prietena pe care am avut-o, da din pacate, la trecut, si de la alte persoane moldovence, venite in Israel ca sa lucreze fiind de ajutor la batrani.
      Am aplicat de multe ori acest “obicei”, de fiecare data mi-a ajutat. De necrezut, dar e adevarat

    • Andrea Ghiţă commented on June 26, 2020 Reply

      Stimate domnule Georgescu, o să încerc trucul cu paharul să vedem ce efect are şi, mai ales, dacă-l voi mai găsi (pe pahar)…

      • Tiberiu Georgescu commented on June 28, 2020 Reply

        Cand rataces sau -mai rau – pierd ceva nu-i spun Liei. Risc sa iau foc e mai bine sa taca, pana-l gasesc, apoi, eventual ii spun; coliziunea e mai suportabila; am experienta asta conjugala de cca.50 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *