Am mai scris în luna aprilie despre acest subiect, dar nu credeam că mă va afecta atât de mult. https://baabel.ro/2020/04/viata-unui-om-batran-in-timpul-pandemiei-de-coronavirus/

În viața mea lungă am trecut prin mai multe epidemii, dar nu și printr-o pandemie al cărei sfârșit nu se întrevede și care devine aproape insuportabilă, mai ales pentru bătrâni. O încerc pe pielea mea și cu toate că mă opun din răsputeri și încerc să nu mă las doborâtă, simt ce consecințe poate avea, mai ales asupra psihicului meu și așa foarte fragil, psihic al omului vârstnic, mai ales când e singur. Au trecut mai bine de șase luni de când inițial am fost izolați în casă și apoi ne-am îndepărtat chiar noi înșine de cei dragi de frică, deoarece suntem cei cu comorbidități și expuși la forme grave de boală și de ce să n-o spun pe șleau, la a nu fi tratați corespunzător din motive lesne de înțeles, nefiind persoane prioritare. Așa judeci când ești medic și așa ar trebui să judec și eu. Dar când e vorba de persoana ta, e foarte greu să fii obiectiv și atunci lucrurile se prezintă altfel.

Acum las la o parte problemele de viață și de moarte și vreau să vă descriu cum mi-a schimbat pandemia viața și psihicul. În genere sunt o persoană sociabilă, destul de optimistă pentru vârsta mea și mă bucur când am musafiri, mai ales în ultimii ani, când nu am o activitate organizată. Mă pregătesc pentru cei puțini care vin la mine ca pentru o mică sărbătoare. Din păcate cei care ar putea veni sunt tot mai puțini, mulți au murit. De fapt ar trebui să șterg foarte multe numere din agenda mea de telefon, dar n-o fac și mă uit la ele ca să mă întâlnesc cel puțin cu numele vechilor prieteni și cunoștințe.

De șase luni m-am închis în casă. Rar mai vine cineva la mine și numai când se anunță la telefon și știu că pot avea încredere că e sănătos și va respecta sloganul: să nu dea mâna cu mine, să nu ne îmbrățișăm, să nu ne sărutăm, să păstreze o distanță de cel puțin 1,5 m de mine și eventual să poarte mască. Dar cum spui asta unui prieten, nepotului care nu crede în virus, ginerelui și altor apropiați? De aceea prefer să nu am musafiri și să stau singură. Cum ceri ajutorului casnic să poarte mască în timp ce gătește, în căldura din bucătărie, fără aer condiționat? Toate aceste întrebări te macină și îți reproșezi că nu faci nimic pentru a preveni o boală care te va face să suferi cumplit și îți va aduce finalul. Și n-ar fi nimic rău dacă n-ai suferi. Și de aceea nu te mai duci în parc, nu stai de vorbă cu oamenii, așa cum îți plăcea, nu te joci cu copiii, ci te închizi în casă și de șase luni faci zilnic aceleași lucruri. Convorbirile telefonice le lungești la nesfârșit, ca să nu te dezveți de vorbit, mai ales că erai vorbăreață și acum nu ai cu cine vorbi. Te răzbuni pe internet, care inițial era o soluție, dar acum te-ai plictisit și de televizor, cu programele în reluare, chiar dacă ai foarte multe posturi. Nu poți vedea la nesfârșit filme tâmpite sau seriale idioate. Omul e totuși un animal social și are nevoie de oameni. Nopțile ți se par nesfârșite chiar în plină vară când nu dormi. De când am renunțat la somnifere, nopțile sunt cumplite. Îți vin în minte tot felul de amintiri și gânduri care te fac să aștepți să se facă zi și de fapt s-o iei de la capăt. De șase luni mă spăl pe mâini de nenumărate ori pe zi, chiar dacă nu am făcut nimic cu ce m-aș fi putut murdări. A devenit aproape un tic obositor. Și mă spăl ca la carte, cum suntem sfătuiți la televizor. Știrile le ascult cu sfințenie, atât la TV cât și la radio, chiar și atunci când mi-e somn. Zilnic știu câți infectați sunt, câte decese și câți bolnavi grav la ATI. Nu omit nicio comunicare și sunt tot timpul în priză. Toată ziua, uneori chiar noaptea aud fără să vreau mașinile de salvare, pompierii și poliția, care trec cu sirenele lor zgomotoase și tot timpul am impresia că sunt în drum să ia bolnavi.

Sunt perfect conștientă că sunt depresivă și din cauza vârstei și că pandemia și zarva din jurul ei nu-mi face deloc bine. Aș putea să mă ajut cu medicamente, dar nu vreau să mai încarc lista și așa destul de mare pentru comorbitățile preexistente. Am învățat fără să vreau chiar limbajul utilizat de oficialități în comunicatele frecvente.

În această săptămână am citit în Dilema veche un articol întitulat Jurnal londonez de pandemie, scris de Patricia Mihail, un nume necunoscut pentru mine. În încheiere autoarea spune: „Cred sincer că suntem departe de a înțelege efectele mentale, psihice, emoționale, fizice, sociale, culturale și economice, pe termen mediu și lung, pe care pandemia de coronavirus le are și le va avea asupra noastră, la nivel individual și la nivel colectiv.” Sunt pe deplin de acord cu aceste afirmații și constat că și oamenii tineri se confruntă cu problemele mele.

Și totuși, ca optimistă incurabilă ce sunt, aștept cu nerăbdare și sper că o să treacă pandemia, dar nu garantez că o să-mi revin. Și poate că lumea toată nu va mai fi ca înainte. Oare va fi mai bine?

Mirjam Bercovici

București, 14-09-2020