De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp.

Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.

Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Stau pe mal, mă uit la pietre, construiesc mici turnulețe din bolovani rotunzi și plați, pe care i-aș căra acasă dacă aș putea. Pe toți.

Afinele și merișoarele coapte doar pe jumătate care-mi fac gura pungă, dar pe care le mănânc oricum. Zmeura culeasă de sub un gard, când dau vrejii plini de rouă la o parte și mă întind să prind boabele coapte ascunse sub frunze. Un deal neverosimil de verde de pe care se întinde toată valea la apus. Cu talăngi și căpițe de fân plasate în romburi complicate. Un corcoduș strâmb năpădit de licheni cu fructe mălăieț de coapte și de dulci.

Cafea cu lapte și corn cu nucă pe post de mic dejun într-un sat, trăgând cu urechea la jandarmii montani. A fost puhoi de turiști în week-end-ul care-a trecut, se miră ei și dau sceptic din cap.

O ploaie venită de nicăieri pe când coborâm de pe munte, care trece prin pelerină și mă umple de noroi din cap până în picioare. E-atât de bine să plescăi cu picioarele prin băltoace, fâșâitul ploii e liniștitor, apa caldă și mângâietoare. Păr ud, sandale ude, haine din care picură apa. Și-atâta bucurie.

Gazda de la pensiune, veselă și vorbăreață care ne spune că gulyasul se servește la 7 seara fix. Să nu întârziem, dacă vrem să nu ne culcăm flămânzi. Pereții tixiți cu cești de porțelan de toate formele și mărimile. Îmi sugerează o casă de păpuși în care mi-ar plăcea să rămân mai multe zile.

O plimbare la răsărit într-o livadă la margine de sat. Copacii încărcați de fructe, întind mâna, culeg și mănânc. Gâze de toate felurile, cocoși care cântă cu râvnă. Și prietena din copilărie întâlnită după mulți ani în mod miraculos. Putem să vorbim la nesfârșit ore în șir, așa cum, la fel de bine, putem să tăcem confortabil și complice. Împreună.

O punte care se bălăngăne periculos peste râu, pe care o traversăm înainte și înapoi, ca să ne testăm echilibrul.

Dimineți miraculoase, copaci, iarbă și cer pe care acum parcă le văd pentru prima oară. Un cățelandru cu chef de joacă, găini pitice și moțate care fug înnebunite din calea noastră.Lumina, căldura, mirosurile pe care să le îndes prin buzunare, să mă încălzească când ies din casă dimineața pe frig și întuneric, înainte de răsărit, îmbrăcată inadecvat și cu dor de ducă.