Safari în Tanzania, în 2014, a fost poate cea mai interesantă excursie din viața mea. A fost un cadou mezinului nostru Ronen, cu ocazia împlinirii a 30 de ani.

Documentarele despre natură și animale sălbatice ne-au plăcut dintotdeauna, dar să vezi totul pe viu este mult mai frapant și mai emoționant. Am luat un safari de nouă zile în Tanzania cu un grup de israelieni. Am fi vrut să mergem și în Kenya, dar acesta țară nu mai era sigură de când s-au întrgistrat atacuri teroriste. Era în decembrie și speram să mai apucăm marea migrație a ierbivorelor din Serengeti.

Tanzania este situată în emisfera sudică. În rezervațiile pe care le-am vizitat, ploile încep în noiembrie și sunt maximale din martie până în mai. În iulie, august și septembrie e secetă. Cam 1,7 milioane de gnu (numite și wildebeest), 260.000 de zebre și 470.000 de gazele migrează în decembrie spre sud și în iunie spre nord, în căutare de apă. Cel mai cald este în ianuarie – martie, când temperatura medie ajunge la 30°C. Noi am fost în decembrie, dar am avut norocul să nu apucăm nici ploi torențiale, nici călduri mari.

În Swahili, limba națională din Tanzania, Kenya, Uganda și țările din jur, safari înseamnă o excursie în natură. Pe vremuri se făcea și vânătoare. Astăzi au mai rămas numai braconierii, care vânează elefanți și rinoceri pentru fildeș, care se vinde scump chinezilor și altor afaceriști orientali pentru prepararea unor medicamente-minune (pentru cei care cred în ele). Alte animale cum ar fi maimuțele primate sunt vânate de localnici pentru carne. Așa s-a ajuns aproape până la extincția unor animale ca rinocerii, gorilele, gheparzii, câinii sălbatici, etc. Dar motivul cel mai important de rărire a animalelor în Africa este defrișarea pădurilor. De aceea s-au creat celebrele parcuri naționale Kruger Park din Africa de Sud, Delta Okavango în Botswana, Serengeti în Tanzania, etc., unde animalele sunt protejate și turiștii pot să le vadă în toată splendoarea lor.

Aterizarea la Arusha, Tanzania.

Zbor direct nu era, așa că am zburat prin Addis Ababa, capitala Etiopiei, cu cel mai aglomerat aeroport din Africa. Cele câteva ore de așteptare au trecut cumva, doar că toaleta din aeroport nu aș recomanda-o nimănui. Am aterizat târziu. Până am ajuns la hotel se întunecase și încă am mai așteptat vreo oră, pentru că cheia magnetică a camerei nu funcționa.

A doua zi (ziua flamingo), ne-am sculat de cu noapte și o mașină ne-a luat la prima rezervație. Pe marginea drumului mergeau sute de oameni, în întuneric. Câte unul se urca pe o motoretă-taxiu. Arusha este al treilea oraș ca mărime din Tanzania, cu peste 400.000 de locuitori, dar ceea ce am văzut noi erau mii de căsuțe de tablă. Când s-a mai luminat, am oprit la o piață, unde se vindeau sandale făcute din cauciucuri uzate. Oamenii sunt foarte săraci, dar s-au purtat foarte frumos cu noi.

Rezervațiile (parcurile) naționale

Ne-am început peripețiile cu jeepul prin rezervații. Șoferul, pe nume Goodluck, ne slujea și de ghid. A fost un început promițător și într-adevăr ghidul nu și-a dezmințit numele. Eram șase turiști în fiecare jeep, toți cu binoclu. Jeepul, construit special pentru safari, avea acoperișul decapotabil, ca să putem sta în picioare, iar în părți era deschis. La prima vedere părea periculos, dar de obicei animalele nu se urcă în mașini, poate fiindcă mașina li se pare „un animal mare și fioros”. Probabil că nici mirosul de carne de om nu-i atrage.

Printre turiști se afla și o doamnă mai în vârstă care țipa când ne apropiam de un animal de pradă. La început ni se părea nostim, dar apoi Goodluck i-a explicat că țipetele ei alungă animalele, sau le enervează. În apropierea animalelor trebuie să stăm liniștiți și să vorbim în șoaptă. Cu timpul doamna s-a obișnuit.

Prima rezervație pe care am vizitat-o a fost parcul național Arusha. Micul lac Momella este înconjurat de numeroși vulcani și de acolo se poate vedea piscul muntelui Meru, al doilea că înălțime din Africa și chiar piscurile înzăpezite ale muntelui Kilimanjaro. Mi-am amintit de moartea tragică a doctorului Ami Cohen, cel care a întemeiat organizația filantropică Save a Child’s Heart (Salvați inima unui copil) la spitalul Wolfson din Holon, unde au fost salvați mii de copii cu malformații cardiace, inclusiv zeci de copii din România. Am mai scris despre acest proiect. Ami a urcat pe Kilimanjaro, dar a murit la coborâre de boala de altitudine.

Pe lacul Momella mii de flamingo plutesc sau umblă prin apă. Hrana lor, care constă din moluște, alge, peștișori și crustacee, le dă culoarea roșiatică. Am văzut și numeroși pelicani, iar în jur erau girafe, zebre, bivoli, vulturi și maimuțe colobus. 

Girafele sunt obișnuite cu turiștii și le vezi de aproape, scoțând limba lungă și aspră care ajunge până la vârfurile copacilor, de obicei acacii sau baobabi, cosumând totul, chiar și spinii. Un mascul poate ajunge la șase metri. Cu picioare lungi de aproape doi metri și gâtul tot atâta, inima are nevoie de o forță enormă ca să pompeze sângele la creier. Gâtul lung al girafelor este o adaptare la secetă; el le dă posibilitatea de a ajunge la vârfurile copacilor, unde alte ierbivore nu ajung. Când cad, girafele au dificultăți să se ridice și să reechilibreze circulația sângelui la creier. Singurii dușmani ai girafelor sunt leii, dar girafele fug repede și pot să se apere cu șuturi ucigătoare.

În ziua următoare (ziua elefanților) am vizitat parcul național Tarangire. Acolo trăiesc nenumărate maimuțe, în special babuni și mulți elefanți. Locurile de odihnă din rezervații sunt aranjate cu bănci la unbra copacilor și cu toalete mult mai curate ca în aeroportul din Addis Ababa. Nu o dată am văzut o ceată de babuni întrând în mașina vreunui turist care s-a dus să mănânce și a lăsat mașina cu geamurile deschise. Babunii scoteau totul din mașină, mâncare, genți, documente. Într-un loc unde ne-am oprit să dejunăm, am fost surprinși de niște maimuțe mici (vervet monkeys), cu testicole albastre, care stăteau la pândă într-un copac, încercând să ne fure mâncarea.

Prânzul îl mâncam de obicei pe drum, din pachet, dar era bun și consistent. O fată de lângă mine nu a fost atentă și în câteva secunde i-au furat cele două banane. Cum spuneam, rezervația Tarangire mișună de elefanți. Goodluck ne-a povestit că deunăzi un elefant furios a răsturnat un jeep, dar din fericire turiștii au scăpat teferi. Abia a terminat povestea, când în fața noastră a apărut o femelă elefant cu puiul ei. Mămica își balansa capul, își mișca urechile și trompeta puternic. Goodluck ne-a spus nervos că erau semne că elefantul e supărat și pentru a-și apăra puiul ar putea să ne atace. Imediat a pus mașina în revers și s-a îndepărtat. Mămica s-a liniștit și a continuat drumul împreună cu puiul ei. 

Nopțile le-am petrecut în cabane luxoase – lodge. Un lodge este un loc de odihnă în mijlocul savanei africane. Unele clădiri datează de pe vremea colonizării engleze, dar sunt modernizate, cu toaletă, telefon și WiFi. Bucătăria, sala de mese și sala de întruniri sunt separate. În sala de întruniri sau în hol, ghidul nostru israelian, Uzi, recapitula întâmplările zilei și făcea programul pentru a doua zi.

În general lodge erau îngrădite, dar nu ermetic. Un alt grup ne-a povestit că în urmă cu câteva zile, la un alt lodge, o leoaică a intrat în sala de mese în timp ce luau cina, s-a plimbat printre mese, dar apoi a fugit speriată, fără să facă niciun rău. Pentru a evita întâlniri neplăcute, seara când mergeam spre camera noastră, eram întotdeauna însoțiți de doi localnici cu lanterne, unul înainte și unul în spatele nostru. Din împrejurimi se auzeau răgete de lei.

Anticipez: la lodge Mbuzimbuzi din Serengeti am avut câteva întâlniri inopinate. Seara, în drum spre cameră, am observat deodată la doi metri în stânga, patru ochi mari – era o pereche de antilope pitice, dik-dik. Ele nu s-au speriat, dar eu am fost atât de surprins că nu am apucat să le fotografiez. Acestea sunt cele mai mici antilope din Tanzania, cu o înălțime de 30-40 cm și cântărind 3-6 kg.

Antilopele nu trebuie confundate cu gazelele; toate aparțin familiei Bovidae. Antilopele (gnu, topi, impala, eland, etc.) sunt mai mari ca gazelele (Thomson, springbok, etc.). Un eland poate cântări aproape o tonă. Toate gazelele au coarne, pe când la antilope au coarne numai masculii. În plus când fug de un prădător, gazelele fac sărituri și asta le mărește viteză. Topi sunt antilope mari, brune cu pete albastre pe față și pe membre.

Lodge Mbuzimbuzi din Serengeti avea corturi de două persoane cu tot confortul, inclusiv plase de țânțari deasupra paturilor. Oricum eram vaccinați contra bolilor tropicale și luam tablete de prevenire a malariei. Cortul se închidea ermetic cu un fermoar solid. Dimineața am întredeschis cortul și două maimuțe au încercat să intre – mai târziu au năvălit în cortul vecin. Cam la 100 m se vedea o turmă de bivoli, animale foarte agresive, așa că am închis totul și ne-am grăbit spre sala de mese.

Un singur lucru trebuie neapărat să evitați: computerele lor de obicei sunt pline de viruși. Așa ni s-au ștres multe fotografii făcute la începutul excursiei.

Următoarele zile le-am petrecut în cele mai mari și mai spectaculoase rezervații: Serengeti, cu o suprafață cam cât jumătatea Israelului și Ngorongoro, cam jumătate din suprafața rezervației Serengeti. Între cele două parcuri am trecut peste niște poduri unde apa vijelioasă ajungea până la roțile jeepului. În râu se vedeau zeci de hipopotami și de crocodili. Crocodilii pot fi văzuți cel mai bine ziua, când ies din apă ca să se încălzeaacă la soare. În schimb hipopotamii ies spre seară. Pe malul râului există locuri amenajate de unde animalele pot fi văzute fără pericol.

În ziua următoare (ziua leilor) am ajuns la centrul de conservare Ngorongoro și parcul național Serengeti, care au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Caldera Ngorongoro este partea cea mai atrăgătoare a centrului de conservare. Uneori după o explozie vulcanică apare o depresiune circulară numită caldera (seamănă cu o căldare). Pe solul vulcanic crește o vegetație luxuriantă, care adăpostește o faună variată și numeroasă. Caldera aceasta s-a format în urmă cu 3 milioane de ani, are o adâncime de 610 m, o suprafață de 260 km² și se află la o altitudine de 1800 m. Prin caldera Ngorongoro mișună zeci de mii de animale sălbatice: elefanți, rinoceri negri, bivoli africani, hipopotami, lei, gnu, șacali, serval (un fel de pisică sălbatică), zebre, mistreți africani, tot felul de antilope și gazele. Lipsesc girafele și crocodilii. Hienele pătate, leoparzii, gheparzii și câinii sălbatici sunt rari în caldera, dar mai numeroși în afara ei. Bivolii sunt prada principală, dar și vrăjmașul cel mai aprig al leilor. Un bivol poate ajunge la aproape o tonă și coarnele lui ascuțite îi pot răni mortal pe lei. Bivolii trăiesc în turme mari ca să se apere, dar să-i și atace pe lei. Datorită puterii lor și tehnicii speciale de vânat în haită, leii vânează orice, uneori chiar elefanți.

Ghizii/șoferii noștrii țineau tot timpul legătura între ei și când se ivea o scenă care merita văzută, în câteva minute ajungeam cu toții la fața locului. Într-una din zile în caldera Ngorongoro, Goodluck a fost anunțat despre o haită de lei care vâna un bivol. Ne-am apropiat de cadavrul aproape complet devorat. Cei doi lei erau deja sătui și dormitau la vreo 50 m mai încolo. Masculii mâncau întotdeauna primii, își luau „partea leului”. Urmau leoaicele, cele care de fapt doborâseră prada și la urmă puii. Noi am mai văzut femelele și puii care rodeau resturile de pe oase. Era cald și animalele obosite și sătule căutau umbră. O leoaică s-a așezat cu puiul ei lângă mașina noastră. Îi auzeam cum torceau ca pisicile! Dar dacă cineva ar fi îndrăznit să întindă o mână ca să-i mângâie, ar fi rămas fără ea.

Leii nu au o perioadă specifică de reproducere (perioada rutului), ea depinde mai degrabă de condițiile meteorologice și de abundența de pradă. O copulatie ține doar câteva secunde, dar ea se repetă de vreo 100 de ori pe zi, câteva zile în șir. Această activitate sexuală intensă este menită să asigure ferilizarea femelei. La plecarea din caldera, băiatul meu Ronen mi-a făcut un semn discret cu ochiul spre un cuplu de lei care se îndepărtau agale de haită. Restul acțiunii îl las imaginației cititorilor. 

https://youtu.be/iiNyQqhZsF8

Ngorongoro 1 – un bivol vânat la prânz

https://youtu.be/Yqt0qloMZA0

Ngorongoro 2 – toți se înfruptă din el

Ngorongoro 3 – după praznic, odihnă în umbra jeepului nostru

Zilele următoare (a leoparzilor, a hipopotamilor și a gheparzilor) le-am petrecut în Parcul Național Serengeti, cea mai mare rezervație din Tanzania, unde te poți plimba săptămâni la rând fără să te plictisești. În afara animalelor amintite deja, aici trăiește și șarpele piton, mamba și cobra neagră, lupul galben african, vulpea cu urechi ca de liliac, mangusta, nenumărate rozătoare mici, multe specii de maimuțe și bursucul de miere (honey badger), un animal mic, dar puternic și tenace, care înfruntă chiar o hienă sau un leu.

Am văzut câteva tentative eșuate ale gheparzilor de a vâna gazele Thomson. Gheparzii sunt cele mai rapide feline, ajungând la peste 100 km/h, dar obosesc repede și adesea nu sunt în stare să mănânce imediat din vânat, fapt de care profită hienele, furându-le prada de sub nas. Hienele înceara să facă la fel și cu leoparzii, dar le e mai greu, fiindcă aceștia sunt mai puternici ca gheparzii și foarte buni cățărători, reușind să se urce în copac cu o pradă mai grea decât ei.

Era în amurgul unei zile lungi de safari în Serengeti și eram deja aproape de lodge. La un moment dat Ronen a obsevat că sub un copac se îmbulzeau mai multe hiene. Șoferul a dat înapoi și atunci am văzut că în copac era un leopard care ținea în dinți o antilopă impala. Ca în fabula lui La Fontaine cu corbul și vulpea, hienele sperau că leopardul va scăpa prada.

Vegetația în rezevații este destul bogată, deși copaci sunt relativ puțini, mai ales baobabi și acacia. Într-o zi ghidul israelian, Uzi, ne-a arătat un soi special de acacia, whistling thorn acacia (acacia spinoasă care șuieră când suflă vântul). Pe ramurile lui apar excrescențe lemnoase, cam de forma și mărimea unui ou. Spre mirarea tuturor, înăuntru erau furnici. Era o simbioză: copacul dădea adăpost furnicilor, iar acestea pișcau animalele care încercau să-i mănânce frunzele.

Tot în Serengeti am văzut mii de “case” de termite, foarte solide și greu de pătruns. Și păsările sunt abundente, sunt sute de specii, printre care flamingo și pelicani pe lacuri, diferite specii de papagali, păsări cântătoare și păsări răpitoare, în frunte cu vulturul marțial. O pasăre care merită să fie menționată este “pasărea secretară” cu pene în alb-negru, ca hainele unei secretare de modă veche.

Există și sute de specii de fluturi și multe soiuri de pești în lacuri și în râuri. Un animal mic care muncește din greu este gândacul de bălegar, care se alimentează din fecalele animalelor, în special ale elefanților și tot acolo își depune și ouăle. Îi vedeam din când în când, rostogolind o bilă de fecale pe distanțe mari, cu o putere de neînchipuit.

I

Serengeti 1 – Hipopotami

Serengeti 2 – O hienă pătată încearcă să fure imapla vânată de leopard

Tiberiu Ezri