Recent am văzut rezultatele unei statistici interesante. Ea arăta situația socială și demografică din Statul Israel. Acum circa trei luni, populația Statului Israel era de circa 9.246.000 locuitori. Dintre ei, 74% evrei, iar 26% arabi și de alte etnii. Acestei statistici i s-a adăugat un sondaj de opinie făcut de canalul 20 de televiziune a Israelului, referitor la identificarea religioasă personală a locuitorilor evrei. Dintre cei întrebați, 43,1% au răspuns că sunt laici; 21,1% că sunt tradiționaliști; 12,8% că sunt tradiționaliști religioși; 11,3% că sunt religioși; 12% că sunt ultra-religioși (termenul ebraic: haredim), atât așkenazi cât și sefarzi. La întrebarea dacă postesc de Yom Kipur, 74% au răspuns pozitiv; 25% au răspuns negativ; 1% nu au răspuns.

Nimeni nu poate afirma că aceste răspunsuri sunt exacte. Totdeauna sondajele de opinie includ o anumită marjă de eroare, indiferent de subiectul sondajului și de cel care îl face. Totul este relativ. Dar totuși, acest sondaj de opinie arată situația populației evreiești a Israelului de astăzi. Ea este diferită de cea existentă în anul 1948, anul întemeierii statului, nu numai din punct de vedere numeric și profesional, ci și din punct de vedere social și religios, precum și cel al previziunilor mai vechi. David Ben-Gurion i-a spus lui Albert Einstein, atunci când marele fizician a vizitat țara, că evreii ultra-religioși (haredim) vor dispărea după circa o generație, iar marea majoritate a evreilor israelieni vor fi kibuțnici și muncitori cu brațele, oameni sănătoși, educați și devotați ideologiei Partidului Muncii (MAPAI). Totul va fi bazat pe această ideologie sionistă muncitorească, socialistă, est-europeană așkenază. Dar iată că nu a fost așa. Istoria își are legile ei, la fel și sociologia și demografia. Din punct de vedere comunitar-demografic, majoritatea populației Israelului – mai mult de jumătate – sunt de origine orientală. Acești oameni au adus tradiția lor culturală și religioasă, care s-a reunit cu tradiția evreilor europeni și cu cultura modernă. Dacă în primele decenii de după întemeierea statului conflictele pe bază de cultură erau puternice, în ultima generație ele și-au pierdut din intensitate. Putem vorbi despre o aculturație reciprocă între cele două grupuri comunitare principale. Acestor grupuri li s-au alăturat și altele, ale unor oameni veniți în Israel în ultimele 3-4 decenii.

Să ne amintim un lucru. Sionismul a cunoscut mai multe forme, al căror scop era rezolvarea problemei evreiești, la nivelul la care aceasta se afla în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se punea problema salvării existenței poporului evreu. Dar existența poporului evreu – cel puțin în comunitățile evreiești din țările europene – era amenințată nu numai de antisemitism, ci și de asimilare. Aceasta însemna părăsirea cadrului iudaic de către mulți oameni, care nu mai vedeau nici un viitor pentru acest cadru minoritar în lumea europeană civilizată. Ei începuseră să vadă tradiția evreiască și apartenența comunitară ca pe un aspect desuet, lipsit de orice perspectivă, care nu făcea decât să incomodeze reușita lor socială. Apăruse distanțarea și conflictul între membrii acestei elite economice și sociale din Europa Occidentală și Centrală și din unele orașe mari din Europa Răsăriteană pe de o parte și masele evreiești sărace din Europa Răsăriteană, vorbitoare de idiș și păstrătoare de tradiție, așa numiții ”Ost-Juden” pe de altă parte. În privința evreilor din țările orientale, ideea era că trebuie școlarizați, acest lucru fiind văzut ca un aspect filantropic din partea evreilor occidentali. Tradiția religioasă era considerată un element de primitivism, limba idiș un jargon, ocupațiile tradiționale evreiești erau privite cu dispreț. Rezultatul a fost despărțirea de tradiția iudaică. Totuși era o tendință de ”a face ceva” pentru a rezolva această ”problemă evreiască”. Atunci când antisemitismul modern a început să se extindă, a apărut sionismul filantropic, scopul fiind de a ajuta pe evreii săraci est-europeni să plece să muncească pământul în țara de care erau legați din punct de vedere istoric și pe care o pomeneau în rugăciunile lor zilnice. Elita evreiască a tratat acest aspect cu neîncredere, preferând să ajute pe acești evrei să se îndrepte spre alte orizonturi ale lumii, unde se puteau ocupa cu munca agricolă. Au rămas însă evrei religioși, păstrători ai unei tradiții puternice, care s-au îndreptat spre Palestina (Ereț Israel). Aceștia erau tratați cu dispreț de evreii ”modernizați” europeni. Elita evreiască vest-europeană a continuat să se îndrepte spre asimilare.

Dar a apărut un fenomen nou; antisemitismul modern european. Mai putea fi cineva evreu european modern după ”afacerea Dreyfus”? Chiar evreu asimilat, care păstra o tradiție evreiască minimă, de legătură cu iudaismul numai de Roș-Hașana și de Yom Kipur? Tendința de asimilare a crescut, dar antisemitismul a crescut paralel cu ea. Atunci când Theodor (Beniamin Zeev) Herzl s-a gândit la o soluție, el a urmărit să rezolve ambele aspecte ale problemei. El s-a gândit la o reancorare în iudaism. În broșura lui, devenită clasică, Statul iudeu, el a cerut revenirea la iudaism înainte de revenirea în Palestina. Ideea a fost acceptată de unii, criticată și ironizată de alții. Însă Herzl nu a renunțat la această idee, ba chiar a adăugat că rabinii vor fi cei care vor îndrepta poporul spre noua ideologie. Salvarea fizică a evreilor aflați în primejdie din cauza antisemitismului nu era suficientă. Trebuia salvat iudaismul, apartenența evreilor la iudaism. Însemna aceasta transformarea tuturor evreilor în habotnici, ruperea lor de societatea și cultura europeană? În niciun caz. Însemna doar păstrarea culturii iudaice și reunirea ei cu cea modernă europeană. Procesul de laicizare a continuat, reunindu-se cu cel de îndreptare spre Palestina. Au apărut pionierii (haluțim), ale căror merite sunt de necontestat. Dar ei cultivau ideea de a fi un popor ca toate popoarele, privind în mod elitist, chiar disprețuitor, pe evreii ultra-religioși din Palestina Otomană, din Europa Răsăriteană și țările orientale, continuând să privească tradiția evreiască religioasă (și folclorică, populară) ca pe un aspect primitiv. În Palestina Mandatară interbelică, acest fenomen a fost evident. El s-a reflectat și în cartea Mesia poate să aștepte pe care I. Ludo a scris-o în urma vizitei făcute în Țara Sfântă. O carte care pare uitată, dar pe nedrept: este o carte document, care ar merita să fie studiată. Ideea lui Theodor Herzl, de revenire la iudaism înainte de a reveni în țara strămoșilor, fusese trecută cu vederea de sionismul socialist, de tinerii sioniști cu bune intenții și merite deosebite, dar care reuniseră ideea sionistă cu marxismul și voiau doar să construiască o societate nouă. Dar era posibil acest lucru pentru totdeauna?

Istoria s-a dovedit mai puternică decât ideologia unei generații. Tocmai Statul Israel a dus la revenirea evreilor locuitori ai săi la iudaism. Analizând rezultatele sondajului de opinie la care ne-am referit, vedem că mai mult de jumătate din populația evreiască a Israelului a revenit la tradiție. Sondajul nu lua în considerare vârsta celor chestionați. Putem presupune că mulți dintre ei sunt tineri, sau chiar maturi, născuți și educați în Israel. Deci, vedem influența tradiției, revenirea la iudaism, la care se gândise Theodor Herzl. Influența acestui fenomen se resimte și în Diaspora. Deci, sionismului politic i se adaugă fațeta sionismului cultural, respectiv salvarea poporului evreu pe calea tradiției. Nu vreau să mă refer la un aspect al vieții individuale a fiecăruia, nici să adaug interpretări rasiste, ori să critic relațiile de căsătorie mixtă, sau de integrare socială și culturală a evreilor în Diaspora, nici la fanatism religios, sau la habotnicie. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Mă refer doar la moștenirea tradiției culturale și religioase.

În orice caz, ceea ce se impune este păstrarea unor relații de respect reciproc între grupurile sociale și religioase. Recent am aflat despre un fapt care m-a consternat. Din cauza pandemiei, rugăciunile colective în sinagogi au fost interzise, ca și alte adunări de mai multe persoane, indiferent de natura acestor adunări. S-au permis însă rugăciunile, ca și alte adunări, în aer liber. Recent într-un cartier laic din Tel Aviv, în care locuiesc și evrei păstrători de tradiție în formă modernă, aceștia s-au adunat într-o piațetă pentru a-și face rugăciunea – lucru permis. Din balconul unui bloc, o stimată doamnă a strigat la ei: ”Aici nu este Bnei-Brak, plecați la Bnei-Brak!”. Este o atitudine reprobabilă, care arată lipsă de respect. Să sperăm că asemenea fenomen nu se va repeta, iar tradiția va fi un liant în rândul evreimii israeliene, ca și a întregii evreimi. 

Lucian-Zeev Herşcovici