Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa.  Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă.  Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940.  Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe.  Girafe?!?  Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor…  Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă!

După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării.  Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice.  Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască.  Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața.  Exercițiile militare se făceau în taină.  Și procurarea armelor era riscantă: unele au fost sustrase armatei britanice, altele au fost aduse din străinătate prin contrabandă.  Încă din 1933 s-a înființat o industrie locală de armament, ascunsă în case particulare, în ateliere care de ochii lumii se ocupau cu altceva.  Tot în taină s-au adus din Polonia mai multe mașini pentru producția de arme și muniții.  S-au produs puști, grenade, arme semiautomate, dar cea mai mare problemă erau munițiile. O întreagă fabrică de muniții a fost construită în interiorul Dealului Kibuțurilor, iar deasupra să s-a ridicat un kibuț, pentru a camufla activitatea subterană.  Totul trebuia ascuns cu grijă de privirile iscoditoare ale britanicilor.

Tot mai mulți tineri intrau ca voluntari în Hagana, printre ei și un grup de absolvenți de liceu, împreună cu câțiva tineri imigranți.  Ei erau activi în mișcarea de tineret Hațofim (Cercetașii) și hotărâseră să înființeze împreună un kibuț.  Grupul numit Hațofim Alef era condus de Shlomo Hillel (mai târziu a devenit ministru și președinte al parlamentului).  Terminaseră pregătirea pentru viața de kibuț și așteptau să li se repartizeze o bucată de pământ.  În iunie 1945, Yehuda Avidar, care conducea industria secretă de armament, le-a propus să ia parte la o misiune foarte importantă și foarte periculoasă: producția de muniții.  Toți au acceptat.

Dealul Kibuțurilor prezenta o serie de avantaje: autoritățile britanice erau obișnuite cu activitatea de pe deal, din câmpie nu se vedea ce se petrece sus, gara Rehovot, care se afla alături, făcea destulă larmă ca să acopere zgomotele suspecte de pe deal. Așezarea părea una obișnuită: case de locuit, sală de mese, diverse acareturi, o brutărie, o spălătorie…  Ostentativ brutăria și spălătoria trebuiau să asigure un venit kibuțului, dar adevăratul lor rol era să ascundă ce se petrecea dedesubt.  La adăpostul clădirilor, un buldozer a săpat o groapă de mărimea unui teren de tenis și adâncă de 8 metri, iar înăuntru s-a construit fabrica, s-au adus mașinile și a început producția.  Totul a fost terminat în numai trei săptămâni, fără ca autoritățile să prindă de veste, cu toate că în jur erau mai multe baze militare britanice – dar cel mai bun camuflaj era să lucreze chiar sub nasul dușmanului! 

Numai cele câteva zeci de persoane care lucrau în fabrică știau de existența ei, toți ceilalți erau „girafe”.  (Cuvântul „girafă” avea și valoare de cod.  „Atenție, girafe!” însemna „Să nu vă dați de gol!”)  În fiecare dimineață veneau la spălătorie înainte de începerea turei, dădeau la o parte una din mașinile de spălat și coborau în fabrică printr-o intrare secretă, iar seara ieșeau după ce munca în spălătorie înceta.  Sub cuptorul brutăriei era încă o intrare secretă, care putea fi folosită în caz de urgență.

Se lucra în condiții foarte grele.  Aerisirea era o problemă.  Buncărul avea numai două deschizături, care din motive de securitate erau aproape tot timpul închise.  Ventilatoarele de pe tavan nu ajungeau.  Mai târziu s-a instalat un dispozitiv cu pompe de aer, ascuns în hornul brutăriei.  Mai rău era că se lucra cu explozibile și cea mai mică neatenție putea arunca în aer întreaga fabrică.  Pentru verificarea cartușelor produse exista un mic poligon de tir, dar acesta era tot în incinta fabricii, la doi pași de depozitul de explozibile…  Numai printr-o minune nu a avut loc niciun accident serios.  În cei trei ani de existență, fabrica a produs peste 2,25 milioane de cartușe, marcate A = Ayalon.  (Mult mai interesante erau grenadele, produse la altă fabrică și însemnate USA = Unser Shtickl Arbet, sau „trebușoara noastră” în idiș.)

Tot atât de dificil era să păstreze secretul.  Brutăria și mai ales spălătoria aveau rolul de a explica consumul mare de curent și de a acoperi zgomotele fabricii.  Poligonul era izolat cu saltele vechi și tragerile se făceau atunci când trecea trenul.  Muncitorii trebuiau să se ferească chiar și de membrii propriilor familii.  Ei ziceau că lucrează într-o livadă îndepărtată și pentru a apărea bronzați au instalat în fabrică o lampă cu ultraviolete.  Foarte important era să-și scuture bine hainele înainte de a părăsi fabrica, pentru ca să nu rămână pe ele resturi de metal care i-ar fi trădat.  Umblând tot timpul pe așchii de metal, li se rupeau pantofii.  A fost nevoie de un cizmar special, un om de încredere, nu o „girafă”.

În cei trei ani de funcționare a avut loc un singur incident: dispozitivul care semnaliza că cineva se află în spălătorie s-a stricat.  Era seară și o „girafă” nevinovată își spăla rufele, când deodată mașina de spălat s-a dat la o parte și din măruntaiele pământului au ieșit…  Biata fată a tras o sperietură soră cu moartea.  Dar odată ce cunoștea secretul, a fost admisă și ea să lucreze în fabrică.

La suprafață viața kibuțului se derula normal: copiii creșteau la numai câțiva metri de depozitele de explozibile, brutăria livra pâine în orașul alăturat, spălătoria deservea bazele militare britanice și aproape nimeni nu avea habar de pericolul constant în care se aflau.

În dimineața zilei de 29 februarie 1948 s-a auzit o explozie cumplită.  În buncăr a sunat alarma și toată lumea a ieșit în goană.  Un tren militar britanic fusese aruncat în aer de organizația clandestină Lehi.  Buncărul era neatins, dar era de așteptat ca britanicii să facă percheziție, în căutarea vinovaților de sabotaj.  Membrii kibuțului s-au grăbit să dea primul ajutor răniților.  Această acțiune a salvat fabrica – britanicii erau convinși că locuitorii kibuțului sunt cetățeni credincioși regimului și au renunțat la percheziție!

În 1947, când războiul era iminent, producția a fost accelerată la maximum.  A fost adus încă un grup de muncitori, voluntari din unitățile de elită din Hagana și s-a lucrat în două schimburi. 

Odată cu începutul Războiului de Independență nevoia de muniții a devenit extremă, dar cel puțin nu mai era nevoie de camuflaj.  Producția a fost mutată la lumina zilei, la Tel Aviv.  Grupul Hațofim Alef și-a încheiat misiunea secretă.  După război ei au întemeiat un kibuț adevărat, Maagan Michael, pe malul mării, la sud de Haifa. 

Clădirile de pe Dealul Kibuțurilor au mai fost folosite o vreme, apoi au fost părăsite.  Dar memoria evenimentelor petrecute acolo nu putea fi abandonată.  În 1986 Shlomo Hillel, fost membru al grupului Hațofim Alef, a luat inițiativa de a restaura fabrica clandestină de muniții.  În 1987 ea a fost deschisă ca muzeu, în amintirea tinerilor curajoși care au făcut posibilă întemeierea statului Israel.

Hava Oren