Am știut din totdeauna că în lume predomină culoarea cenușie. Nu cea albă (cu care pot fi adormiți copiii) și nici cea neagră (care oferă un bun motiv de sinucidere), ci amestecul dintre cele două. Și am mai știut că dacă reușești să nu te entuziasmezi 100% de ceva care ți se pare extraordinar de reușit, și nici să fii dezamăgit profund de ceea ce ți se pare nedrept sau periculos, atunci poți continua să exiști și să te bucuri de ceea ce-ți place și să încerci să schimbi ceea ce ți se pare foarte deranjant sau chiar nejust.

Timp de 12 ani am practicat medicina într-o țară în care libertatea era o noțiune des amintită în presă, radio și televiziune, și mai deloc în viața de toate zilele. Mi-am îngrijit pacienții așa cum am crezut că e mai bine și, ca să fiu sincer, am fost mulțumit de ceea ce făceam, exact în măsura în care nu mă așteptam să fiu adulat de cei care se aflau în grija mea și nici de aparținătorii lor.

Da, îmi plăcea un cuvânt de mulțumire și nimic mai mult. M-am simțit respectat și mi-a fost de ajuns.

Odată stabilit în noua/vechea mea țară, mi s-a părut extrem de important în primul rând să mă adaptez noii vieți și pentru asta am simțit nevoia s-o înțeleg. Nu mi-a trebuit mult pentru a ajunge la concluzia că mă aflam, pentru prima oară în existența mea, într-o atmosferă liberă, în care pericolul nu vine niciodată dinăuntru, iar de cel din afară știam că are cine să se ocupe.

Nu voi ascunde faptul că am fost adesea șocat de ceea ce vedeam, citeam sau auzeam, dar am aflat foarte repede că mijloacele de comunicație nu sunt interesate de cazuri în care un câine mușcă un om, dar imediat vor publica incredibila știre despre un om care a mușcat un câine.

Am priceput că și aici există o mafie și că există multă înșelătorie, dar din nou m-am autoliniștit spunându-mi (iarăși!) că cenușiul este culoarea predominantă și că albul e destinat îngerilor din ceruri, unde eram hotărât să ajung cât mai târziu.

Dar tot obiectivismul meu, toată dorința de a privi lucrurile cu un ochi obiectiv, de a accepta aspectele negative ale societății în care trăiam și a mă bucura că nu voi fi înmormântat pe Șoseaua Giurgiului, totul s-a destrămat atunci când am dat cu ochii de violența, agresivitatea față de personalul medical. Căci despre asta e vorba în cele ce urmează.

Departe de mine intenția de prezenta activitatea personalului medical ca ceva sublim, superb, și lipsit de pete negre.

La noi, aici, se spune: eu doar trăiesc în mijlocul poporului meu…

Da, aș fi vrut ca fiecare pacient pe care l-am anesteziat (și trezit!) și fiecare familie a unui pacient pe care l-am tratat în terapia intensivă să-și amintească de contribuția mea la starea de sănătate a respectivului individ și să primesc câteva cuvinte de mulțumire, fără sticle de băuturi și fără flori care să însoțească biletul cu binecuvântarea de Anul Nou sau de Paște.

Dar mi-am luat de-o grijă, realizasem demult că medicul ATI este un regizor a cărui prezență este simțită doar în culise și marele public nu are cum să înțeleagă că fără el, fără contribuția de fiecare moment a medicului ATI, nimic nu poate funcționa într-un spital normal.

Dar de aici și până la…

Într-o seară, când încă mă aflam în secția de terapie intensivă, am fost anunțat din sala de operații că trebuie să primesc un pacient foarte grav, aflat într-o situație instabilă. Am făcut un scurt tur printre cei 12 pacienți internați în unitate și am hotărât să transfer în secția de chirurgie pe cel mai echilibrat dintre ei, pentru a face loc aceluia care urma să iasă din sala de operații.

Am ieșit în sala de așteptare, m-am îndreptat spre cei 3-4 membri ai familiei candidatului la transfer și i-am informat despre decizia luată, bineînțeles menționând situația stabilă în care se afla, și asigurându-i că am vorbit cu personalul de gardă de la chirurgie și că pacientul în cauză va fi în continuare bine tratat și supravegheat.

În acel moment am văzut pumnul ridicat al unuia dintre ei și într-o secundă i-am simțit impactul pe pieptul meu.

Și deodată mi-am adus aminte că exact în anul emigrării mele, un medic israelian fusese ucis cu un glonț de revolver, în camera de gardă, de un pacient, probabil nemulțumit(!) de felul cum fusese tratat.

A trecut mult timp de atunci și de câțiva ani buni nu mai am pacienți în grija mea, dar nimic nu s-a schimbat. Nu trece o săptămână fără să apară un nou incident – pacienți nemulțumiți, familii furioase care își varsă năduful pe cei care înainte cu o clipă își dăduseră toată silința pentru a le rezolva o problemă medicală care necesita ajutor profesional.

A fost chiar o asistentă medicală ucisă – în policlinica unde lucra – de către un pacient nesatisfăcut de ceea ce i se oferea, de parcă ar fi fost vorba de un restaurant unde nu ai primit felul de mâncare pe care l-ai comandat.

Știu, trăim într-o lume violentă, și nu sunt eu acela care să-i explic cauzele. Adică de ce un om poate ataca pe un altul în lupta pentru un loc de parcare și de ce un pasager poate răni un șofer de autobuz care îi ceruse să-și pună masca pe față, dar unui pacient îi este interzis să o pocnească pe asistenta medicală care i-a adus medicamentul cu o jumătate de oră întârziere?

Fenomenul acesta e bine cunoscut în toată lumea.

Recent Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a raportat că aproape 40% din cei care lucrează în mediul medical se așteaptă să fie molestați fizic sau verbal în orice moment al carierei, dar în realitate, susține același studiu, procentul de lucrători în domeniul sanitar, în toată lumea, care au fost cel puțin o dată agresați de pacienți și/sau de familiile acestora este mult mai ridicat.

Prin urmare situația e similară în mai toate țările mapamondului, dar cazurile care ”se bucură” de publicitate în media sunt foarte rare, ele sunt trecute sub tăcere, exact ca și ”cazul” meu, întrucât consumatorul de știri nu e interesat de situații în care ”un câine a mușcat un om”.

De obicei agresorul este luat la poliție, identificat, interogat și… trimis acasă după un avertisment verbal fără nicio valoare concretă. Ba mai mult, se pare că există recidiviști și în acest domeniu.

Impresia mea este că societatea zilelor noastre s-a obișnuit să conviețuiască cu această realitate, de parcă e vorba de cutremure sau de tsunami, adică fenomene naturale împotriva cărora nu se poate face nimic.

Dar eu cred că se poate face ceva.

Despre acel ceva am scris și am vorbit dar, așa cum era de așteptat, fără nicio reacție din partea celor care ar putea lua măsuri.

O paranteză. În Israel orice cetățean este asigurat medical. Cei care au de unde plătesc o cotă lunară, iar cei care nu-și pot permite cheltuiala sunt acoperiți de către stat prin cele patru companii de asigurare.

Îmi închipui că o asemenea situație există și în alte țări, în care societatea are grijă ca orice cetățean să aibă acces la un tratament medical adecvat situației sale.

Bineînțeles, plata asigurării medicale nu acoperă nici 50% din cheltuielile de sănătate, restul fiind alocat de stat, prin lege.

Adică, practic, orice tratament medical (dar mai ales cele complicate) este mai scump decât cota plătită lunar de asigurat de-a lungul anilor. Dovadă sunt instituțiile medicale private, unde costul unei operații banale este de câteva ori mai mare ca suma plătită anual de pacientul asigurat la o companie publică.

Dacă așa stau lucrurile, iată soluția pe care o propun.

Agresorul sau agresorii vor fi judecați de tribunal și odată găsiți vinovați, pe lângă pedepsele uzuale, de la caz la caz (închisoare, plată a despăgubirilor etc.), sentința va cuprinde o clauză suplimentară: din acel moment, timp de X ani, agresorul și familia sa apropiată (soț, soție, copii) își pierd dreptul de a cotiza lunar la o companie de asigurare, adică în această perioadă orice tratament medical, electiv sau de urgență, va trebui acoperit financiar din buzunarul individului.

Atât și nimic mai mult.

Las cititorului dreptul de a medita asupra unei asemenea propuneri și a trage concluziile.

Personal sunt convins că după o primă sentință de acest gen, numărul incidentelor violente în mediul medical va scădea semnificativ.

Pe ce mă bazez?

Pe vorba vecinei mele de bloc, care refuza sistematic să plătească pentru îngrijirea scărilor: nu e chestie de bani, dar de ce să plătesc?!

Gabriel Ben Meron