O toamnă sumbră

În toamna lui 2008 nu mai exista niciun dubiu că Egon Marc Lővith avea să rămână definitiv internat în căminul de bătrâni din cartierul Mărăşti. Atât atelierul cât şi locuinţa sa erau zăvorâte şi pustii. Strădaniile noastre, ale prietenilor, de a convinge rudele din Israel să-l aducă acasă şi să angajeze pe cineva să-l îngrijească (soluţia nu avea impedimente materiale) au fost zadarnice. Poate noi eram prea optimişti privitor la starea de sănătate a lui Egon, nu ştiu… Ceea ce ştiu este că de câte ori mă duceam în vizită la Egon, surâsul lui prietenos era tot mai stins…

Egon Lővith nu înţelegea unde se afla şi în ce an eram, dar atunci când primea câteva repere, un germene de amintire, putea adesea să reconstituie restul. Odată mi-a spus: ”Memoria mea e ca un şvaiţer, plină de găuri… Acum voi sunteţi memoria mea.”

Mama i-a dat un exemplar din cartea ei – recent apărută – în care erau mai multe fotografii din tinereţe, din anii 1946-1947, şi Egon a recunoscut oameni şi locuri. În schimb deportarea şi detenţia de la Dachau i se şterseseră complet din amintiri.

Memoria îi era afectată, dar nu şi profunzimea gândirii. Odată l-am rugat să-mi dea o definiţie pentru kitsch şi mi-a răspuns prompt: Kitsch este opera care nu inspiră niciun sentiment.

De multe ori îi duceam banane, ştiind că-i plăceau tare mult, încă din anii copilăriei petrecute în Mexic: „Plátanos, plátanos!” îmi spunea bucuros şi îmi explica apoi că aşa le zice bananelor în spaniolă. Îl rugam să-mi povestească despre perioada mexicană şi-mi relata despre doica lui indiană care gătea taco şi burrito şi repeta vorbele doicii: „Micul dejun să-l mănânci singur, dejunul să-l împarţi cu prietenii şi cina s-o dai duşmanului”.

Egon a trăit în Mexic de la vârsta de trei ani (1926), până în 1936, când tatăl lui a murit, iar mama, neavând cu ce să se întreţină, a fost nevoită să revină la Cluj cu cei doi copii (Egon, de 13 ani, şi surioara lui, de 4)[1].

Egon îşi amintea foarte bine cântecelele pe care le învăţase la grădiniţă, în Mexic, precum şi imnul mexican, pe care-l cânta cu multă însufleţire. În acele momente tristeţea dispărea de pe chipul său şi îi revenea surâsul din timpurile bune. Îmi doream tare mult să-l văd bucuros şi vesel, dar habar nu aveam cum s-o fac.

Amigos!

Prilejul avea să se ivească în noiembrie, la o ediţie a emisiunii Transilvania Policromă, la care participau scriitorul şi profesorul Laszlo Alexandru şi elevii săi laureaţi ai olimpiadei naţionale de limbă italiană. Una dintre eleve se numea Jedibe şi era originară din Mexic. Părinţii ei lucrau la o multinaţională din Cluj şi fata urma secţia de italiană de la Colegiul Naţional George Bariţiu. În momentul în care am văzut-o pe adolescenta brunetă şi veselă, mi-a încolţit ideea să i-o prezint lui Egon Lővith. I-am creionat în mare povestea de viaţă a artistului şi Jedibe m-a întrebat „Când ne ducem să-l vizităm?”. „Eşti liberă sâmbătă după amiaza?” „Desigur”.

În momentul în care Jedibe a trecut pragul cămăruţei lui Egon şi a salutat în spaniola mexicană, artistul s-a luminat la faţă şi cei doi au început să converseze ca şi cum s-ar fi cunoscut de o viaţă. Au cântat în cor tot repertoriul cântecelor de grădiniţă din Mexic (aceleaşi, de 70 de ani), au intonat solemn imnul ţării (neschimbat) şi au povestit tot felul de lucruri pe care eu nu le înţelegeam, dar trebuiau să fi fost amuzante pentru că amândoi râdeau cu poftă. Jedibe a admirat lucrările aninate pe pereţi (fuseseră aduse de acasă, tot la îndemnul prietenilor, pentru a îmblânzi puţin atmosfera austeră a camerei), iar Egon i-a dăruit un album, pe care i l-a şi dedicat. Eu îi urmăream cu încântare şi mă străduiam să fac cât mai multe fotografii care să-i amintească apoi de această vizită minunată.

Curând părinţii lui Jedibe au fost transferaţi din Cluj şi tânăra nu avea cum să mai revină într-o vizită cu chitara, aşa cum îi promisese lui Egon.

Viaţa de la căminul de bătrâni îşi reluase cursul monoton, deşi Egon Lővith (care se afla într-o stare mult mai bună decât majoritatea celorlalţi internaţi) încerca să se facă util în cadrul aşezământului. „Nu am cu cine discuta!” se plângea el.

De câteva ori i s-a permis să plece din cămin cu condiţia să revină până diseară. A fost în vizită la noi şi s-a bucurat de bunătăţile gătite de mama mea, a fost în excursie cu familia Czitron, în împrejurimile oraşului. Odată am fost să vizităm Galeria Lövith, amenajată în incinta Institutului de Studii Iudaice din cadrul universităţii, unde erau expuse temporar lucrările pe care le donase Comunităţii Evreieşti. Şi-a recunoscut cu satisfacţie sculpturile şi desenele… Îl mai vizitau prieteni şi cunoştinţe din Cluj şi din Israel, dar Egon surâdea din ce în ce mai rar.  

Ultima aniversare

În 21 mai 2009 Egon Marc Lővith împlinea 86 de ani. Cu un an înainte a fost aniversat la comunitatea evreiască şi – sperând din tot sufletul că izvorul inspiraţiei nu-i secase definitiv – i-am promis: „Anul viitor, de ziua ta, îţi organizăm o expoziţie”. Criticul de artă Alexandra Rus, cea care a urmărit creaţia lui Egon Marc Lővith, a scris despre ea şi i-a organizat expoziţiile personale de-a lungul deceniilor, s-a raliat cu entuziasm şi devotament la această iniţiativă.

Speram să fie expuse creaţiile inedite ale artistului – lucrările de grafică pe care le admirasem în locuinţa sa, la ultima filmare, şi altele, aflate în atelierul său – însă curând s-a dovedit că acestea nu puteau fi scoase din casă şi din atelier şi preluate de către muzeu (se pare că dificultăţile erau legate de starea de sănătate a lui Egon care nu putea semna actele de transfer).

Atunci Alexandra Rus a decis să organizeze o expoziţie Medalion Lővith, cu lucrările deja existente în patrimoniul muzeului (achiziţionate sau primite prin donaţie, de-a lungul timpului).

Pregătirile trenaseră destul de mult şi era aproape imposibil să obţinem sălile necesare tocmai în luna mai, în condiţiile în care programul expoziţiilor de la Muzeul de Artă fusese deja stabilit cu mult înainte.

Mi-am încercat totuşi norocul cerând o audienţă directorului de atunci al muzeului. I-am expus dorinţa noastră de a organiza expoziţia retrospectivă Egon Marc Lővith. Directorul m-a ascultat cu atenţie şi mi-a răspuns că nu are nimic împotrivă, dar din păcate sălile Palatului Bánffy sunt programate pe tot anul şi expoziţia ar fi putut fi organizată abia în anul următor. Am încercat să insist, prezentând situaţia în care se afla Egon Lővith, dar directorul mi-a spus că nu are cum să găsească mai devreme suficiente săli nici pentru intervalul minim de timp (o săptămână-zece zile). În final, ca să încheie amabil conversaţia mi-a spus (ştiind că lucrez la televiziune): „Contez pe publicitatea pe care o veţi face viitoarei expoziţii, în emisiunile Dvs.”. Nu ştiu ce mi-a venit să “plusez”: „Pot vorbi şi cu colegii de la radio!” „Nu e nevoie, soţia mea lucrează acolo” – a răspuns directorul, rostind numele redactorului de radio care realiza emisiunile de artă. „Mi-a fost studentă” – am menţionat eu. „Imposibil, ea a absolvit politehnica” – a răspuns prompt directorul. „Păi tocmai, eu am predat fizica la politehncă şi ţin minte că soţia Dvs. aştepta primul copil şi a venit să recupereze lucrările de laborator. Când am văzut-o obosită şi înfrigurată, mi-am amintit că şi eu am avut copilul în facultate şi i-am spus că nu e nevoie să facă chiar toate lucrările” – i-am relatat directorului, din amintirile dinainte de 1989. În momentul acela, directorul m-a privit cu alţi ochi şi m-a întrebat brusc: „Când doriţi să fie vernisajul expoziţiei lui Egon Marc Lővith?” „În 21 mai, atunci e ziua lui de naştere.” Nu ştiu prin ce miracol se activase în memoria mea gestul acela firesc de solidaritate feminină în plină epocă totalitară, dar s-a dovedit instrumentul potrivit pentru a accede la rezervele de spaţiu ale muzeului.  

Vernisajul

Expoziţia lui Egon Marc Lővith a reunit un public numeros: confraţi artişti plastici din toate generaţiile, critici de artă, jurnalişti, prieteni, cunoştinţe, clujeni iubitori de artă. Era atât de multă lume încât mulţi nu au mai încăput în săli, aşteptându-şi rândul pe terasa care dădea spre curtea interioară a frumosului palat baroc.

Sculpturile şi lucrările de grafică aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Cluj, unele expuse pentru prima oară, erau relevante pentru opera artistului, „unul dintre marii inovatori ai sculpturii ardelene din secolul XX” – după cum a precizat criticul de artă Alexandra Rus, curatorul expoziţiei.[2]

Egon, îmbrăcat elegant şi transfigurat, a ascultat cu emoţie melodia „La mulţi ani!”, cântată de cei prezenţi la vernisaj, a urmărit cu interes alocuţiunile, a strâns multe mâini, a îmbrăţişat mulţi prieteni şi a schimbat impresii, cu relaxarea artistului obişnuit cu astfel de evenimente.

În cele două ore cât a durat vernisajul, Egon parcă întinerise! Bătrânul cu memoria tulburată, cu privirea tristă şi înceţoşată, devenise mult mai sprinten în mişcări şi în spirit, dădea autografe, simţindu-se în elementul său.

A doua zi am răsfoit cu înfrigurare presa clujeană şi am urmărit jurnalele de actualităţi de la radio şi televiziuni: expoziţia căpătase locul cuvenit în relatările lor. Egon Marc Lővith revenise în centrul atenţiei. Am sunat la cămin, a fost chemat la telefon (angajaţii căminului erau foarte impresionaţi de vernisajul la care fuseseră invitaţi). „Trebuie să discutăm serios, nu pot trăi fără proiecte” – mi-a spus Egon.

Expoziţia programată pentru zece zile (21-31 mai 2009) a rămas deschisă timp de o lună, datorită interesului manifestat de clujeni.

(Va urma)

Fotografiile de la expoziţie au fost realizate de József Essig (1938-2020)

Andrea Ghiţă

---

[1] Mai multe amintiri puteţi citi în amplul interviu pe care Egon Marc Lővith l-a dat fundaţiei Centropa https://www.centropa.org/en/biography/egon-lovith

[2] Ultima expoziţie a lui Egon Marc Lővith, reportaj TV https://www.youtube.com/watch?v=DXfWXQEarwI&t=29s