„Dublu portret, gips, 50 cm. Nesemnat, nedatat”- aşa figurează această sculptură pe lista lucrărilor donate de către Egon Marc Lővith Comunităţii Evreilor din Cluj, în septembrie 2004.

Portretul bărbatului care veghează asupra iubitei sale, cu nesfârşită duioşie, ocrotind-o şi apărând-o cu îngrijorarea celui care poartă în palmă tot ceea ce are mai de preţ, alături de portretul iubitei care doarme sau doar se odihneşte, abandonându-se cu încredere maximă îmbrăţişării protectoare a omului iubit. El şi Ea într-o îngemănare desăvârşită sau muza care îşi doarme somnul inspirator în palma artistului.

Dublul portret se încadrează perfect în ciclul Eternul cuplu. În Catalogul lucrărilor lui Egon Marc Lővith – alcătuit de dr. Alexandra Rus, cu ocazia expoziţiei retrospective din anul 2000, de la Muzeul de Artă din Cluj, apar două lucrări de grafică purtând acest titlul[1], dar nicio sculptură. Fapt care îmi întăreşte bănuiala că a fost modelat după plecarea lui Margot din această lume, în iunie 1999.

Prima oară am văzut Dublul portret sculptat în gips în locuinţa artistului, cu prilejul interviului din luna iunie 2003.

Ne cunoşteam de o viaţă, dar era prima dată când îmi povestea despre cele două femei care i-au marcat existenţa: bunica şi Margot[2]. De altfel, era şi prima dată când îi călcam pragul de la plecarea lui Margot la cele veşnice. Filmasem la vernisajele expoziţiilor sale din 2000 şi 2003, trecusem în mai multe rânduri pe la atelierul unde lucra, străduindu-se să depăşească durerea despărţirii definitive de sufletul său pereche, dar nu mă încumetasem să intru în locuinţa lor, unde fusesem ultima oară atunci când Margot era foarte bolnavă şi Egon o îngrijea cu devotament. Pe chipul lui se oglindea teama de a o pierde, iar pe chipul ei blând tristeţea nesfârşită de a-l părăsi…Bănuiesc că Dublul portret a fost creat în acel răstimp zbuciumat şi dureros, purtând pecetea stilului Lővith din perioada deplinei maturităţi.

În vara lui 2003 camera luminoasă în care cuplul Lővith locuise decenii de-a rândul devenise un spaţiu păstrător al memoriei lui Margot şi Eternului cuplu. L-am rugat pe Egon să-mi povestească despre întâlnirea şi începuturile iubirii lor. Egon era înzestrat cu har de povestitor. Din relatările sale răzbătea acel „râsu-plânsu’” specific evreiesc.

Îmi plăceau fetele, dar înainte de deportare nu am fost îndrăgostit niciodată. Când am ajuns în lagăr acest aspect al vieţii mele era o filă albă…

Pe Margot am cunoscut-o după eliberarea lagărului. Încă pacea nu era stabilită, era un mare pustiu acolo şi eu m-am întors în lagăr ca să văd cine mai rămăsese în viaţă, după ce eu evadasem din baraca morţii. Eram doi supravieţuitori din acea baracă.

Am ajuns în fostul lagăr şi am văzut ieşind fum din hornul bucătăriei. M-a mirat, pentru că totul părea pustiu. Militarii şi gardienii nemţi fugiseră de ceva timp. Am intrat în bucătărie, unde am văzut un bătrân pirpiriu, un fost deţinut, care încă purta zeghe, şi două tinere. Găteau. Atunci eu, care nu sunt agresiv de felul meu, dar mi s-a părut stupid ca cineva să rămână acolo, în lagăr, după eliberare, le-am spus cu glasul răspicat: „Ce faceţi aici? Nu ştiţi că s-a terminat cu detenţia? Ieşiţi de îndată din infernul acesta!”. S-a făcut tăcere, dar Margot s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ne e foame. Şi noi am fost plecate, dar am revenit ca să ne facem de mâncare”.

Au fost primele cuvinte schimbate cu ea, încă nu se declanşase nimic, dar am înţeles-o. Apoi am aflat că nu-şi făceau mâncare doar pentru ele, ci pentru încă 28 de foşti deţinuţi bolnavi care nu se puteau ridica de pe priciuri. Lagărul era părăsit şi oamenii erau pe moarte. Acest fapt m-a impresionat foarte mult şi m-am gândit cum să le ajut pe aceste două fete care-şi asumaseră să gătească pentru tovarăşii de suferinţă. Împreună cu alţi supravieţuitori care mai erau pe-acolo ne-am dus la primarul in Dachau şi l-am obligat să ne dea o maşină cu care am transportat cei 28 de bolnavi la Wörishofen, la spital.

Am început să ne facem aprovizionarea. Lucrurile se stabilizau treptat, pentru că deja nu mai era ordine nemţească şi încă nu se înstăpânise cea americană. Deocamdată am rămas acolo pentru că nu aveam unde să ne ducem. Nici o autoritate nu ne luase în primire, nu aveam acte ca să putem călători şi nici nu ni s-a asigurat adăpost, aşa că ne-am căutat adăpost în cazărmi.

Ne-am ataşat unul de altul şi înţelegerea de a rămâne împreună s-a făcut încă din lagăr. Cei din preajma noastră au înţeles că eram îndrăgostiţi şi ne-au găsit o baracă unde ne-am mutat împreună. Încă nu ne jurasem credinţă, dar era limpede că aveam să rămânem împreună. De-atunci nu ne-am mai despărţit. Căsnicia noastră a început acolo, la Dachau.

Margot s-a născut la Debreţin, dar curând a ajuns la orfelinatul israelit Baron Hirsch din Budapesta. După Holocaust nu mai avea pe nimeni pentru care să fi meritat să rămână în Ungaria. L-a urmat pe Egon, în Clujul său natal.

Am ajuns la Cluj şi comunitatea evreiască ne-a repartizat, cu greu, o odăiţă unde puteam locui (era aşa-numita cameră pentru servitori dintr-un apartament). De-acum venise momentul să ne căsătorim. Nu aveam alte acte decât adeverinţele de deportaţi. Eu, fiind născut la Cluj, am putut să obţin certificatul de naştere de la primărie, dar Margot nu. Atunci nişte prieteni, tot supravieţuitori, ne-au spus că ei şi-au recăpătat casa părintească din comuna Hida şi ne-au sfătuit să ne căsătorim acolo, pentru că la ţară lucrurile mergeau mai simplu. Într-adevăr, acolo nimeni nu ne-a pus nicio piedică.

A fost şi un moment mai nostim. Margot, fiind din Ungaria, nu ştia o boabă româneşte. I s-a spus că atunci când primarul o întreabă dacă vrea să mă ia în căsătorie trebuie să răspundă „da”. Unul dintre prieteni i-a explicat: „Fii atentă, Margot, când te întreabă primarul dacă vrei să-l iei de bărbat pe Egon, să spui da, să nu cumva să zici ba, pentru că pe româneşte «ba» înseamnă «nem». Dar Margot a zis „ba”. Toţi au început să râdă şi i-au spus „Margot, ai zis ba!”. Iar ea, draga de ea, a întrebat nevinovată: „Dar nu aşa trebuia să spun?”.

Ne-au eliberat actele pe loc. Eram soţ şi soţie… de la Hida! Totul a decurs foarte bine, ne-au dat şi ceva de-ale gurii, dar cum să ne întoarcem la Cluj? Se înnoptase şi nu mai erau autobuze. Din fericire, tocmai trecea un camion cu lemne de foc, îngheţate. Ne-am urcat peste ele, cu hainele noastre destul de subţiri. Dârdâiam amândoi, în frigul aspru de noiembrie. Înainte de plecare unul dintre localnici a strigat: „Să le dăm ceva merinde însurăţeilor!”. Şi atunci au aruncat în camion o raţă îngheţată bocnă. Am călătorit la Cluj în camion, zgribuliţi, îmbrăţişaţi…cu raţa îngheţată lângă noi.

Pe peretele camerei era expus şi ultimul portret al lui Margot, pictat după decesul ei. Margot cu eşarfă roşie peste superbul ei păr negru şi cu privirea ei unică, blândă, iubitoare şi înţeleaptă. Egon s-a apropiat de tablou şi mi-a spus câteva cuvinte esenţiale care reflectau relaţia cu „iubita, soţia şi muza vieţii sale”:

Un portret trebuie făcut în urma unei succesiuni de eliminări, ca să păstrezi doar trăsăturile cele mai evidente. Le selectezi pe acelea şi înlături restul. Eu nu am putut înlătura nimic din ceea ce avea Margot. Era de prea mare importanţă pentru mine…

Margot era foarte greu de urmărit şi în fotografie, deşi avea trăsături foarte necomune…

…Părul ei bogat m-a subjugat încă din lagăr. Era singura fiinţă de acolo care avea păr… Restul femeilor erau tunse chilug, la fel ca bărbaţii. Semănau cu toţii. Ea era singura care avea coama aceea neagră.

Am întrebat-o cum s-a întâmplat aşa ceva şi mi-a povestit: „Atunci când  am sosit la Ravensbrück şi stăteam la rând cu celelalte deţinute nou-venite, era acolo o SS-istă care le ordona femeilor să se dezbrace, să fie tunse şi să li se dea numărul de Häftling. Când a venit rândul meu, toate femeile din preajma mea erau deja chele, dar SS-ista i-a făcut semn femeii care ne tundea: «Ei să nu-i tunzi părul!». Atunci am avut un moment de disperare şi am vrut să mă arunc la picioarele SS-stei şi s-o implor să mă tundă, pentru că nu mai puteam suporta păduchii. Dar ea a făcut gest de negare şi a spus: «Nu, tu rămâi cu părul»”.

Eu cred că a fost o minune: un diavol în fustă a avut un sentiment, hai să zicem, de admiraţie şi a lăsat părul lui Margot neatins. Eu aşa am cunoscut-o în lagăr, cu o coamă enormă, neagră…Cu timpul am descoperit că era frumoasă şi cu părul tuns. Avea o privire unică…unică…

În Dublul portret în gips Egon Marc Lővith a reuşit să redea esenţa. Pe chipurile îngemănate se oglindeşte iubirea profundă, blândă, tandră, ocrotitor-temătoare, încrezătoare şi nestinsă. Dragostea intensă înfiripată la Dachau, egală cu sine pe parcursul întregii existenţe a cuplului Margot şi Egon. Eternul cuplu.

Am revăzut Dublul portret, în 2016, cu prilejul unei filmări în Galeria „Margot şi Egon Lővith”, de la Institutul de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly”[3].[4] .

După reabilitarea complexului de edificii de pe strada Horea, comunitatea evreiască din Cluj are, în sfârşit, spaţiul potrivit pentru expunerea Donaţiei Lővith.

La cererea comunităţii, lucrările expuse în incinta institutului de iudaistică au fost restituite, de curând. „Dublul portret din gips, 50 cm, nesemnat, nedatat” nu se numără printre ele…

Cred că şi statuile, precum cărţile, au propriul lor destin. Poate că, la un moment dat, Dublul portret va reapărea.

(Ilustraţiile sunt stop-cadre din mai multe reportaje filmate de-a lungul anilor. Imaginea de frontispiciu este stop-cadru din ultimul film despre Egon Marc Lővith, din ciclului ArTdelenisme, de la TVR Cluj. (2008). Artistul, deja bolnav, îşi redescoperea lucrările de la Galeria “Margot şi Egon Lővith”. https://www.youtube.com/watch?v=rp2dCCbmfeY)

Andrea Ghiţă

---

[1] Lővith Marc Egon, Muzeul Naţional de Artă Cluj, anul 2000. Catalog. Ciclul Eternul cuplu (1959-1999), Dublu portret Margot şi Egon (schiţă secvenţială în şapre ipostaze, 8×20 cm, nesemnat, nedatat, 1998) şi Dublu portret (ulei pe carton, 25×17, nesemnat, nedatat, 1999) ambele aflate în colecţia artistului.

[2] Portrete destăinuite, emisiunea Shalom,TVR Cluj 2003. Dublul portret se poate vedea la min. 13.21 – 13.28 https://www.youtube.com/watch?v=w6eJa5iD5QQ

[3] Galeria a fost amenajată încă din timpul vieţii lui Egon Marc Lővith, în urma unui acord amiabil între conducerea de atunci a universităţii şi preşedintele de atunci al comunităţii evreieşti. Comunitatea evreilor, neavând spaţii potrivite pentru expunerea obiectelor de artă, mai multe lucrări de pictură, grafică şi sculptură din Donaţia Lővith – cele cu tematică iudaică şi din ciclul Holocaust  –  au fost expuse într-o sală din clădirea institutului de iudaistică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Cred că Dublul portret – care nu făcea parte din lucrările cu tematică evreiască – a ajuns să fie expus, întrucât sala purta numele de „Galeria Margot şi Egon Lővith”.

[4] În reportajul despre masteranzii israelieni, am alocat câteva minute şi poetului Moshe Itzhaki, care şi-a recitat versurile în Galeria „Margot şi Egon Lővith” . Dublul portret se vede bine la minutul 9.28  https://www.youtube.com/watch?v=NARiOaumqPs