După noaptea bucuriei nemăsurate a triumfului raţiunii în alegerile din România a venit dimineaţa duşului rece, legat de situaţia economică dificilă pe care guvernul instalat de noul preşedinte va trebui s-o gestioneze. Atunci i-am zis soţului meu „Exact ca în ziua de după nunta unchiului Jóska.”

Mulţi ani nu l-am cunoscut personal pe unchiul Jóska. Auzisem de el doar sporadic, din poveştile fraţilor Farkas, verişorii tatii. De fapt, nu erau chiar verişori, ci mai degrabă „unchi de-al doilea” apropiaţi ca vârstă cu tatăl meu. Mama lor fusese sora cea mai mică a străbunicii mele Rachel Fischmann (născută Oppenheim), din Bănişor.  Jóska (pe numele său întreg József Farkas) era fratele lor după tată, adică fiul vitreg al surorii străbunicii mele Rachel.

Curioasă să descopăr crâmpeie din trecutul familiei mele spulberate de Holocaust, am profitat de răgazul petrecut la Braşov, între două trenuri, pentru a-l cunoaşte pe József Farkas. Îi telefonasem în prealabil şi, foarte amabil, m-a invitat să-l vizitez: „Locuiesc chiar în spatele Hotelului Aro. E uşor de găsit”.

Legătura de rudenie dintre noi era destul de îndepărtată și nu prea știam la ce fel de primire să mă aștept. Am găsit destul de uşor casa, am urcat la etaj şi am sunat. Mi-a deschis un bătrânel scund, cu ochelari cu ramă groasă şi  un zâmbet larg: „Pofteşte, pofteşte, te-am aşteptat cu masa pusă!”

Unchiul Jóska era văduv şi locuia singur într-un apartament spaţios, mobilat cu piese elegante, cu furnir de nuc, specifice modei interbelice. Pe pereţi atârnau mai multe tablouri, printre care şi câteva semnate de Marcel Iancu. Într-adevăr, mă aşteptase cu masa pusă şi nu oricum, ci cu faţă de masă albă, de damasc, şi un serviciu de masă din porţelan foarte fin, de pe vremuri. Discuţia adevărată a început abia la cafea şi foarte repede s-a dovedit că ne potriveam la vorbă şi ne simţeam ca „între rude”.

Nenea Jóska avea har de povestitor şi, cu toate că era „doar” un croitor, fără şcoli înalte, atinsese un nivel de cultură apreciabil. Citise mult la viaţa lui, dar trecuse şi prin şcoala vieţii. Cele câteva ore ale popasului meu au trecut în zbor. Am aflat că Nenea Jóska era clujean şi ucenicise la un croitor. Când a fost chemat sub arme în Primul Război Mondial, abia devenise calfă. A plecat pe front împreună cu tatăl său care şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor.

Revenind la Cluj, după încheierea păcii, Jóska s-a trezit singurul întreţinător al familiei alcătuite din mama vitregă şi patru fraţi mai mici, ultimul în vârstă de doi ani. Vremurile erau grele, aşa că s-a angajat urgent la un salon de croitorie bărbătească şi muncea zi lumină, pentru a asigura cele necesare mamei vitrege şi fraţilor săi. După un timp i-au sporit câştigurile şi a putut să dedice mai mult timp pasiunilor sale: fotbalul şi opera. A devenit arbitru de fotbal şi avea abonament la Opera Naţională.

În anii următori am revenit la unchiul Jóska în fiecare lună septembrie, pe drumul de întoarcere din concediu, de la Covasna. Nu era tren direct, trebuia să cobor la Braşov şi să aştept vreo şase ore legătura. Aceste întâlniri aşteptate m-au îmbogăţit cu multe informaţii despre istoria familiei şi cu poveşti fascinante din viaţa unchiului Jóska Farkas. Printre ele se numără şi cele două la care facem recurs şi astăzi, ca la nişte pilde. Le redau din amintire – din păcate, în acei ani nu aveam mijloacele tehnice de înregistrare a discuţiilor, nefiind încă jurnalistă.

I. Cum am devenit croitor de damă

În anii 1930 lucrurile au luat o întorsătură favorabilă. Lucram la un salon de croitorie pentru domni, câştigam bine, mergeam săptămânal la operă şi nu ratam meciurile de fotbal ale echipei mele preferate: U Cluj. Am reuşit să fac cursurile pentru arbitri de fotbal şi arbitram meciuri între echipe din provincie. Totul ar fi mers bine, dacă bunicii dinspre mamă nu m-ar fi bătut la cap să mă însor. Eu nu prea doream să mă leg la cap şi refuzam, cu varii pretexte, ofertele mijlocitorilor, dar bunicii mei îndărătnici veneau cu noi și noi propuneri de „partide”. Ultima era o tânără din Târnăveni, înstărită şi drăguţă (după fotografie), dar am refuzat-o zicând că e departe şi nu am cum s-o cunosc personal. Peste câteva luni, însă, urma să arbitrez un meci la Târnăveni şi bunica m-a pus să jur că o voi vizita pe tânăra în cauză. Ce era să fac? Am trecut pe la ea şi ne-am plăcut din primul moment. Familia era bine situată, fata era drăguţă, se pricepea la croitorie şi părinţii păreau oameni foarte de treabă.

În scurt timp a avut loc şi nunta, la Târnăveni. A fost o petrecere cu mulţi invitaţi, ne-am distrat pe cinste şi apoi ne-am dus la culcare în casa pe care ne-o puseseră la dispoziţie părinţii ei. Eram bucuros că aveam o nevastă frumoasă şi o locuinţă confortabilă. Dar în noaptea aceea n-am dormit prea mult. M-au trezit nişte bătăi energice în uşă. Am deschis buimac şi m-am trezit faţă în faţă cu poştaşul care mi-a înmânat facturile la curentul electric şi la gaz. Sumele erau destul de mari şi acopereau consumul perioadei anterioare căsătoriei. I-am spus poştaşului să se ducă la socru-meu ca să le achite el, dar poştaşul m-a lămurit: „Păi socrul domniei tale m-a trimis aici să încasez banii. Zicea că de ieri dumneata eşti stăpânul casei”. Ce era să fac? Am plătit din banii pe care-i aveam şi am înțeles că trebuia să câștig bani și cât mai repede, altfel nu-mi voi putea întreține familia. Părăsisem prosperul salon de croitorie pentru domni din Cluj şi mă întrebam cum îmi voi alcătui clientela în acest orăşel de provincie. Aş fi fost descurajat din prima zi de căsnicie dacă nu aş fi avut o soţie înţeleaptă care mi-a propus să devin… croitor de damă. „La Târnăveni sunt multe doamne înstărite care se îmbracă după revistele de modă. Ele îşi cos costumele englezeşti la Târgu Mureş, Sighişoara sau chiar la Braşov, pentru că la noi nu este niciun croitor care se pricepe. Ce ar fi să te specializezi tu? Nu e chiar atât de greu, doar ştii să croieşti şi să coşi stofele englezeşti. Jacheta de taior seamănă cu haina costumului bărbătesc şi fusta chiar nu e greu de cusut, te ajut şi eu”.

Ideea era să găsesc repede o clientă sau două. Soţia m-a ajutat şi aici. S-a dus la soţia şefului de gară şi la cea a directorului şcolii şi le-a spus că soţul ei e un excelent croitor, cu experienţă la saloanele de croitorie din Cluj. Nu pot să-ţi descriu cu ce emoţie am cusut primele două costume de damă, din stofă englezească şi căptuşeală de mătase. Am lucrat mult, dar au ieşit foarte bine. Doamnele au fost foarte mulţumite, mai ales că le-am cerut un preţ mult mai mic decât cel obişnuit, fiind primele mele cliente din Târnăveni. Le-am rugat ca, în schimb, să mă recomande şi altor doamne din protipendadă. Curând au venit şi alte doamne din Târnăveni, am devenit croitorul elitei locale, apoi şi al doamnelot din localităţile învecinate. Astfel plata facturilor nu mai era o problemă şi am început să prindem cheag, să trăim confortabil.

2.Sfatul Rabinului Paneth din Dej

Devenisem un croitor de damă apreciat şi stimat, câştigam bine, dar nu-mi plăcea viaţa de provincie. Tânjeam după Clujul meu drag, după spectacolele de operă, meciurile echipei U, plimbările în Grădina Botanică, dar şi după fraţii mei mai mici. Îmi doream să ne mutăm la Cluj şi așa s-au iscat singurele discuţii în contradictoriu cu soţia mea. Ea nu dorea să părăsească Târnăveniul natal, sau dacă totuşi îl părăsea, ar fi dorit să se mute la Braşov. „De ce să mă stabilesc eu la Braşov, când sunt clujean?” întrebam eu. „Mie-mi place Braşovul, nu Clujul, vreau să ne mutăm la Braşov” răspundea ea şi nu lăsa o iotă. Adevărul este că nici eu nu cedam, dar nici nu aveam alt argument decât iubirea mea faţă de Cluj. Totuşi, nu voiam să-mi otrăvesc sau, Doamne fereşte, să-mi stric căsnicia, aşa că într-o zi i-am spus soţiei mele: „Văd că nu ajungem nicicum la o soluţie care să ne mulţumească pe amândoi. Hai să ne sfătuim cu cineva înţelept şi să luăm decizia în consecinţă”. „Păi, du-te la Rabinul Elimelech Paneth din Dej, renumit pentru înţelepcoiunea sa şi pentru mulţimea de evrei care-i cer sfatul.”

Mi-am ascultat soţia şi am luat trenul de Dej. M-am prezentat la rabinul Elimelech Paneth, i-am expus situaţia de acasă şi argumentele mele pentru a ne stabili la Cluj vizavi de singurul argument al soţiei mele de a se stabili la Braşov: faptul că acolo îi place ei.

Rabinul m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus „Tinere, dacă doreşti să ai o viaţă de familie tihnită, să procedezi întotdeauna aşa cum doreşte soţia dumitale”. Am ascultat sfatul rabinului Paneth şi în 1938 ne-am mutat la Braşov. Am deschis un salon de croitorie unde lucram amândoi şi am putut trăi foarte bine de pe urma lui. Ne-am cumpărat locuinţa asta frumoasă din centrul Braşovului şi am supravieţuit războiului, chiar dacă am fost afectaţi de măsurile antievreieşti din România. Dacă nu ceream sfatul rabinului Paneth şi ne stabileam la Cluj, ajungeam şi noi la Auschwitz, ca toate rudele mele. Doar doi dintre fraţii mei au supravieţuit Holocaustului.

În timpul vizitelor care au durat mai mulţi ani, unchiul Jóska mi-a depănat multe alte întâmplări din viaţa lui, însă acestea două mi s-au părut pline de tâlc şi mi le amintesc adesea. Prima dovedeşte că poţi depăşi o situaţie economică dificilă dacă nu te descurajezi, cauţi ideea cea mai bună şi apoi munceşti din răsputeri s-o pui în practică. Cea de a doua arată că în momentele de cumpănă e foarte important să ceri sfatul unui înţelept şi să-l urmezi.

Ultima vizită la unchiul Jóska a fost tristă. I-am telefonat că voi trece prin Braşov şi mi-a răspuns cu o voce slabă că boleşte, e la pat, dar ar vrea tare mult să mă vadă. M-am dus la el, am sunat. Mi-a deschis o persoană care m-a întrebat cine sunt. I-am explicat că sunt o rudă îndepărtată a lui nenea Jóska. M-a măsurat din priviri şi mi-a spus sec că unchiul nu poate fi vizitat. Zadarnic am pledat că mă chemase şi mă aştepta, nu mi s-a permis să intru şi să-l văd. Ar fi fost pentru ultima oară, pentru că în scurt timp unchiul Jóska a plecat la cele veşnice.

Îmi amintesc de el ca de un domn vârstnic, ospitalier, prietenos, înţelept, un excelent povestitor. Din păcate nu am nicio fotografie a lui şi de-a lungul timpului chipul lui s-a estompat. Ţin minte doar zâmbetul larg şi ochelarii cu rame groase ale unchiului Jóska (József Farkas) din Braşov, croitor de damă. Fie-i memoria binecuvântată!

Sursă imagine

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:A_Tailor_at_Work_%286920059143%29.jpg

Geoff Charles, CC0, via Wikimedia Commons