Număr vizualizări 220 ori

În aparență întrebarea din titlu nu are nicio o noimă. Medicul e doctorul pacientului său, atât. El/ea a învățat să îngrijească pacienți și dacă nu s-a îndepărtat de-a lungul vremii de medicina clinică, asta o va face până când se va considera de-ajuns de vârstnic/ă pentru a înceta să aibă grijă de bolile altora.

Și cu toate acestea, ca medic, în fața ta se pune un semn de întrebare: în ce măsură ești răspunzător de sănătatea rudelor şi prietenilor sau obligat să le oferi de fiecare dată sfatul?

– Săptămâna trecută mi-am făcut analizele, ieri au venit rezultatele, poți să arunci o privire și să-mi spui ce crezi? Ți le trimit pe WhatsApp…

Prima reacție este să-l trimiți la medicul de familie, dar o programare se poate primi doar peste o săptămână și el, prietenul tău din copilărie, e îngrijorat și dorește un răspuns cât mai rapid.

Uneori răspunsul e ușor de dat, pe baza unor noțiuni însușite pe parcursul studiilor și apoi a practicii curente. Dar nu de puține ori, întrebarea este în afara cunoștințelor tale de medicină generală și atunci ce-i spui prietenului? Că nu știi?! Păi, toată lumea e convinsă că un doctor știe TOT, altminterea n-ar fi doctor!

Problema aceasta, cunoscută tuturor colegilor mei de breaslă, cere o analiză mai amănunțită.

Oare de ce prietenul apropiat simte nevoia să-ți ceară ajutorul? Răspunsul e dublu. În primul rând, el dorește să primească opinia unui om cunoscut și gata să ajute, care nu numai că își știe meseria, dar îi este și apropiat. În ziua de azi pacientul ”clasic” caută adesea o a doua opinie și tu poți fi abordat imediat, fără o programare, când el își dorește un răspuns rapid, un sfat competent (în ochii săi), ca să-și poată găsi liniștea sufletească până la întâlnirea cu medicul curant. ”Cel puțin, acum știu ce am, deci pot să dorm liniștit…”

Situația cea mai favorabilă este cea în care tu, medicul, poți pune întrebarea: ”Și ce ți-a spus doctorul tău?” În acest scenariu tu expui o a doua părere și ai șansa ca fiind de acord cu medicul curant (ceea ce e acceptat și de dorit în cele mai multe cazuri), răspunsul tău va întări doar părerea confratelui.

Alteori, rugămintea de a-ți spune părerea vine ca o urgență, ca în cazul vecinului care te abordează într-o seară, întrebându-te ce să facă cu copilul lui, în vârstă de un an și jumătate, care a căzut și s-a lovit la cap. Poți oare să-ți iei răspunderea și să-l sfătuiești să nu fugă imediat la camera de gardă? Doar știi prea bine că la un copil la care oasele cutiei craniene nu sunt complet sudate între ele poate fi o hemoragie intracraniană.

A doua explicație a întrebărilor frecvente care ți se pun este greutatea de a ajunge la medicul de familie, nemaivorbind de medicul specialist. Un recent articol pe această temă dădea ca exemplu Boston, unul din cele mai mari orașe americane, unde un nou-venit trebuie să aștepte luni de zile, chiar un an ca să se înscrie la un medic de familie.

Așa se explică apariția unui nou sistem de îngrijire medicală, așa-numita concierge medicine, un model de îngrijire personală în care cetățeanul plătește o sumă lunară sau anuală care îi oferă acces la medicul său în aceeași zi, fără limită de timp pentru consultație, precum și dreptul de a telefona medicului sau de a-l contacta pe e-mail la orice oră. Calitatea serviciului e asigurată de faptul că medicul își limitează numărul de pacienți pe care îi îngrijește.

Această situație e cunoscută de toți cei care au avut nevoie de o consultație urgentă, dar au fost informați că medicul îi poate primi abia peste o săptămână sau chiar mai târziu. Și atunci, primul lucru care îi vine în minte individului e numărul tău de telefon!

Acum un an o campanie publică în Statele Unite care încerca să convingă autoritățile de existența acestei probleme și-a pus ca titlu: No one can see you now, adică nimeni nu te poate primi și consulta în momentul de față.

La toate cele de mai sus se adaugă ceea ce americanii numesc presiunea de producție, timpul limitat (ce spun eu?! foarte limitat!) acordat fiecărui pacient. În Israel, timpul mediu petrecut de un pacient în cabinetul medicului de familie este… 8 (opt!) minute, în care medicul trebuie să asculte păsul pacientului, să-l examineze, să găsească în calculator rezultatele ultimelor investigații și analize, să decidă asupra continuării tratamentului și să emită un document concluziv și rețetele de rigoare! Și atunci e de mirare că adesea pacientul iese de la medic mai confuz decât atunci când a intrat?! Și e de mirare furia administrației ultimului spital la care am lucrat, la cererea mea de a acorda 30 minute (o jumătate de oră!) fiecărui pacient trimis pentru un examen pre-anestezic?

Și așa se face că tu, deși pensionar, deci oarecum rupt de ultimele noutăți medicale, ești adesea rugat să-ți spui părerea chiar într-un domeniu care e departe de cel în care erai specializat.

Și nu, medicina privată, oricât de avansată ar fi, nu e la îndemâna oricui, ea costă bani, uneori foarte mulți bani.

Și ce se întâmplă atunci când medicul e rugat să trateze un membru al familiei? În tinerețea mea, această practică era cunoscută și acceptată în egală măsură și de confrații mei și de public: chirurgi care operau membri ai familiei, interniști care prescriau tratamente, oftalmologi care indicau nevoia de ochelari și exemplele pot continua.

În Haifa anilor 70 se vorbea (și nu prea frumos!) de un chirurg, de origine română, care operase personal câțiva membri ai familiei apropiate.

În urmă cu vreo patru-cinci ani, o doctoriță americană scria în cartea ei de amintiri profesionale: ”Nu există o lege care să interzică medicului să ofere îngrijire membrilor familiei sale, deși opinia generală consideră că acest lucru nu este indicat.” Explicația ei: discernământul clinic cere un înalt grad de obiectivitate și sentimentele medicului pentru cei apropiați pot duce la concluzii și decizii eronate.

În același timp, unele date, tot americane, susțin (nu vă mirați!) cum că familiile care au medici ca rude trăiesc mai mult și duc o viață mult mai sănătoasă.

Experiența mea personală se reduce la un singur caz în care medicul anestezist m-a rugat să pregătesc echipamentul pentru o anestezie de urgență a unei persoane din familia mea, întrucât el venea de acasă. Îmi amintesc ca azi senzația de nesiguranță, aproape de panică, în momentele în care pregăteam seringile cu agenți anestezici, controlam aparatul de anestezie, pregăteam perfuzia etc. Nu sfătuiesc pe nimeni să ajungă în situația în care am fost eu în acea seară, în sala de operații a maternității Filantropia.

Literatura de specialitate sugerează ce trebuie să facă medicul atunci când un membru al familiei apropiate îi cere ajutorul: înainte de plecare de la spital / policlinică să-și dea jos halatul alb și stetoscopul. Ușor de spus! Uneori presiunea celor apropiați e puternică și chiar justificată. Omul are nevoie de ajutor și ajutorul nu vine. Și atunci, ce-i de făcut?

Și nu mă refer numai la confrații mei, ci la toți cititorii acestui text. Mă folosesc de experiența mea de peste șase decenii pentru a încerca să dau un răspuns acceptabil.

Fără discuție, noi medicii suntem abordați de rude și prieteni cu întrebări de ordin medical și aceasta este în egală măsură rezultatul ineficienței sistemului medical de a soluționa prompt o problemă, dar și al încrederii pe care o are individul în prietenul său, medicul. Nu abordezi un medic care nu-ți inspiră încredere și ale cărui sfaturi nu te poți ajuta.

Din acel moment, treaba devine mai complicată. Uneori, mai ales când problema face parte din specialitatea ta, sfatul are mai multă pondere și el va fi oferit cu un grad înalt de certitudine. Alteori ești rugat să-ți spui părerea despre un confrate care urmează să trateze persoana care te-a abordat. Și aici lucrurile nu sunt simple, dar, fără discuție, atunci când știi despre cine e vorba, părerea ta va conta, deci fii atent!

Nu recomand nimănui să-și trateze membrii familiei.

Cel puțin, din acest punct de vedere, noi medicii avem avantajul de a putea aborda cu ușurință (cel puțin teoretic!) un confrate care poate rezolva problema mai rapid decât în alte cazuri. Da, asta se numește protecție și uneori protecția e justificată, aș zice chiar acceptată.

Personal, eu declar cu această ocazie că voi rămâne la dispoziția oricui care îmi va cere ajutorul și voi încerca să-i fiu cât mai de folos.

Iar ultimul sfat își are originea din panseurile lui Gâgă: e mai bine să fii sănătos decât bolnav, tânăr decât bătrân și bogat decât sărac!

Gabriel Ben Meron