Număr vizualizări 200 ori

Articolul de faţă este continuarea celui publicat în numărul din 25 decembrie 2025 (https://baabel.ro/2025/12/cand-planetele-se-aliniaza-partea-i/)

Prin martie 2022 am primit un e-mail din România. Mă invitau să particip la un mare banchet organizat de Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la aniversarea a 50 de ani de la absolvire.

Dintr-o dată în fața mea s-a deschis perspectiva să-mi schimb complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în oraşul meu natal, Timişoara, să mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni, să celebrez o aniversare rotundă şi foarte semnificativă, să mai explorez România şi frumuseţile ei, ceea ce nu am făcut suficient când trăiam acolo. În plus, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot și să fac ceva turism serios.

Totuşi, aproape nemărturisit, ştiam că poate o voi putea vedea şi pe Pușa, iubirea mea din tinereţe. Ocazional mai schimbam cu ea e-mail-uri, mai ales de sărbători şi aniversări, şi, în linii mari, amândoi ştiam câte ceva despre viaţa celuilalt. Eu eram într-o căsnicie stabilă și fericită, dar ea era văduvă deja de câţiva ani.

Pușa era și ea pe lista de participanţi. Asta mi-a dat o motivaţie în plus – întâlnirea cu foștii mei colegi, după o pauză de 50 de ani, mă atrăgea mai puțin decât să o revăd pe Pușa.

De când a rămas singură, ea ducea o viaţă foarte rezervată, cu socializare minimă. I-am scris s-o întreb dacă voia să meargă la banchet, dar ea mi-a spus că nu avea nicio intenție de a participa. Dar dacă cumva eu doresc să merg, poate ar veni şi ea… A devenit foarte clar că aveam interese comune, amândoi doream să ne revedem.

Am făcut rezervări pe o săptămână şi mi-am cumpărat un bilet numai “dus”. Mă gândeam să stau cât vreau în Europa și să mă întorc când am chef.

La ieşirea din aeroport, la Timişoara, mă aştepta Pușa, extrem de emoţionată, la fel ca mine, de fapt. Ne-am îmbrăţişat strâns şi ne-am îndreptat spre parcare, doar la câţiva paşi, unde ne aştepta limuzina cu şofer cu care venise.

În maşină ne-am ţinut tot tipul de mână. Curând am ajuns la hotel, la Continental. Am invitat-o la prânz, la restaurantul hotelului, care era foarte bun, cu specialităţi româneşti tradiţionale, gătite la perfecţie.

Scânteia apărută între noi la sosirea mea era deja o flacără. Am stat de vorbă, dar erau doar banalităţi. Mai mult ne priveam, ne studiam și parcă simţeam în suflet tot ce încă nu ne spusesem. Era greu de crezut că ne-am revăzut și aveam nevoie de timp să ne convingem că totul e real și să putem savura din plin fiecare clipă. În aer plutea un fel de nostalgie, ca și cum urma să ne despărţim, nu să ne reunim și să continuăm saga noastră după o jumătate de secol.

Am înfulecat cu poftă şi lăcomie ciorba – era foarte bună şi îmi era foame. Aşteptând felul doi, am continuat să ne studiem și să absorbim schimbările fizice petrecute în aceşti 50 de ani şi rezultatul a fost uluitor. Vocea, zâmbetul, privirea, ţinuta, gesturile, parcă nu s-au schimbat de loc, iar ceea ce s-a schimbat, a devenit total transparent. Am simţit cum mi se reîncălzea inima şi sufletul şi eram gata s-o accept şi s-o îndrăgesc pe fata asta cu o nouă intensitate. Felul în care mă privea și mă asculta mi-a dat mari speranţe că această întâlnire nu va fi doar una cu o veche prietenă din trecutul îndepărtat.

După prânz, ne-am înţeles că vom pleca impreună la banchet cu un taxi, Era sfârşitul lui mai şi ziua banchetului ploua.

Am ajuns rapid la Facultatea de Electrotehnică “nouă”. Nu cunoșteam interiorul noii locaţii, dar şi ea era foarte centrală. Am fost întâmpinaţi de doi foşti colegi care au făcut o carieră academică de vârf și mai lucrau și acum, la pensie, în calitate de consultanţi și cercetători cu normă redusă. Unul din ei, Marius, a fost deosebit de bucuros să mă vadă şi extrem de prietenos. El m-a însoţit la prima sală de întâlnire, unde şedeau deja câţiva colegi, abia sosiți.

Când am intrat, lumea s-a sculat și mi-a ieșit în întâmpinare. Ne-am îmbrăţişat cu căldură, ca niște prieteni vechi. Urma să conversăm și să ne refamiliarizăm unul cu altul. Cineva a propus să ne adresăm întregului grup. Cei care doreau să ia cuvântul, să se prezinte și să povestească ce au făcut în viaţă, puteau să vină la catedră, unde era şi un microfon.

Eu nu făcusem niciun fel de pregătiri, nu aveam o ciornă cu însemnări, dar mă simțeam în stare să vorbesc liber și să spun lucruri interesante. Am ieșit în faţă şi imediat s-a făcut tăcere. Toţi mă priveau cu interes.

– Dragi colegi, sunt foarte bucuros că de data asta am putut să vin, să ne revedem și să ne amintim împreună de anii frumoşi ai studenţiei. Despre asta vorbim mai târziu, la o cafea. Acum aş vrea să vă povestesc despre experienţa mea canadiană: cum am ajuns acolo, din Franţa, cum a fost începutul, cum mi-a progresat cariera, ce împliniri şi realizări profesionale am avut, prin ce dificultăţi am trecut, cum le-am învins, cum am ajuns să fiu respectat și apreciat, ce rol a jucat faptul că am studiat și trăit în România, în ce întreprinderi internaţionale am lucrat, cum m-am pensionat până la urmă. Aş putea da și sfaturi utile celor care au copii plecați în Canada și care vor să-şi facă acolo un rost.

Într-adevăr, mulţi dintre foştii mei colegi ar fi vrut să plece în Canada, dar poate că le-a fost teamă sau poate au existat alte circumstanţe personale care au împiedicat o acțiune atât de îndrăzneață. Aici eram eu, un coleg care a studiat umăr la umăr cu cei din sală, şi care, ca român, a plecat în străinătate și a făcut o carieră de succes. Am observat că mă ascultau cu mare atenţie și cu interes sincer.

Orice vorbitor public îşi alege vizual, din public, unul sau mai multe repere și îşi calibrează prezentarea în funcţie de expresia facială a persoanelor de reper. Eu am observat imediat că Pușa mă privea cu un interes foarte stimulator. Mă simţeam ca un profesor privit de o studentă îndrăgostită. Atunci m-am gândit că mi s-a ivit un prilej unic să continui prezentarea cât mai interesant, cu informaţii importante, relevante şi folositoare, dar să includ şi numeroase elemente personale, care să mă pună într-o lumină demnă de admiraţie, respect şi poate chiar de invidie. Speram ca prezentarea mea să fie un mare succes, fără să se observe că o fac şi pentru Pușa, pe care voiam s-o impresionez cât mai mult posibil.

Acest episod a reuşit din plin și a completat multe lacune din cunoştinţele Pușei despre viaţa mea după ce ne-am despărţit.

În timp, mai ales dacă nu îmbătrâneşti împreună, farmecele şi atracţia fizică se mai “modifică” şi e important să-ţi reînnoieşti profilul cu suplimente de realizări personale, profesionale, experienţă de viaţă şi înţelepciune care îţi pot da o nouă doză de farmec. Pușa mă privea din nou “în sus” şi nu numai pentru era mult mai scundă decât mine.

După ce s-au terminat câteva prezentări, urma să luăm o pauză și după câteva ore să ne întâlnim în sala banchetului propriu-zis, unde s-a servit o masă gustoasă şi băuturi, s-au prezentat diapozitive vechi, videouri mai noi despre participanţi, la care ne uitam în timp ce mâncam. Era și muzică din timpurile noastre și muzică modernă, după gustul fiecăruia. Era şi un disk-jokey cu o bogată colecţie de muzică de ascultat şi de dans. Am dansat destul de mult. Organizatorii știau că noi doi avem o “istorie” și voiam să fim împreună şi au aranjat în așa fel locurile la masă, încât eu să stau lângă Pușa.

S-au făcut o mulţime de forografii, s-a filmat, am plecat de la banchet încărcaţi cu amintiri excepţionale pentru restul vieţii. Cu mulţi am schimbat adrese şi numere de telefon, cu intenţia să rămânem în legătură.

Ne-am întors la hotel pentru ca Pușa să se schimbe în alt rând de haine, tot frumoase, dar “post-banchet”. Apoi am coborât la piscina de lângă restaurant și ne-am aşezat la o măsuţă liniştită ca să mai vorbim la o cafeluţă și un pahar de vin. Evident nimeni nu mai înota, iar cina se lua înăuntru. Ne-am ţinut de mână, ne-am mai uitat la pozele făcute cu telefoanele noastre. Amândoi aveam satisfacţia că a fost un banchet foarte reuşit, că ne-am simţit extraordinar şi că a fost o idee minunată să venim împreună la banchet.

După un moment de tăcere, Pușa m-a întrebat ce planuri aveam pe mai departe. M-am gândit puţin şi i-am spus că venisem în România doar cu un bilet “dus”, nu şi întors. Pot să fac ce vreau şi să stau cât vreau, dar din motive de asigurare, nu pot lipsi din Canada mai mult de șase luni.

Mai concret, voiam să dau o fugă în Israel la prieteni şi rude, aveam invitaţii şi în Croaţia, Germania, Elveţia, Franţa și Olanda şi aș fi vrut voiam să călătoresc și prin România, pe care nu apucasem s-o cunosc ca lumea. Planul cu Israelul a căzut relativ repede, pentru că formalităţile birocratice erau destul de complicate din cauza pandemiei și eu venisem să mă relaxez, nu să mă stresez. Dar nu era nicio grabă mă întorc în Canada, trebuia întâi să-mi “ling rănile” după decesul brutal al familiei mele și preferam s-o fac cât mai departe de casă, care devenise prea goală ca să mai fie un cămin.

Pușa m-a întrebat când aveam de gând să pornesc în aceste călătorii, dar eu încă nu aveam niciun plan concret. Hotelul era rezervat pe încă o săptămână, dar îl puteam prelungi cu ușurință.

Atunci Pușa mi-a spus ceva care mi-a schimbat tot cursul vacanţei, poate și al vieţii, și m-a răscolit complet.

– Poate că nu mai vrei să stai singur la hotel și ţi-ar face mai bine să fii cu cineva apropiat, poate un prieten bun care se simte bine în compania ta, cineva cu care poţi vorbi când ai chef şi când simți nevoia. Dacă vrei, pot să stai la mine.

Apoi a tăcut, dar a rămas cu privirea ațintită spre mine. Am simţit că propunerea ei era sinceră și serioasă, dar nu mă așteptam la așa ceva şi am amuţit şi eu de surpriză. Apoi, ca să mai câştig timp, am întrebat-o dacă era o propunere serioasă şi dacă se gândise bine. Mi-a răspuns că nu, nu se gândise prea mult, era destul de spontană, dar, evident, era sinceră și serioasă. Caracterul foarte măgulitor al acestei propuneri m-a făcut să zâmbesc de plăcere și am răspuns:

– Da, cred că e o idee grozavă.

– Dar asta nu e totul, dragă Ghiuri, mai sunt câteva condiţii. Dacă le accepţi, poţi sta la mine cât vrei și primești cheia ta. Poți să vii şi să pleci când vrei, să te întâlneşti cu cine vrei, să-ţi faci programul aşa cum îţi convine, doar dacă pleci pe mai multe zile, te rog să-mi spui.

Am ascultat cu atenție cuvintele ei şi am izbucnit în râs. Cam mirată de reacţia mea, Pușa m-a întrebat de ce râd. I-am spus că ea nu are cum să bănuiască motivul, fiindcă nu are nici o legătură cu ”ce” a spus. Propunerea e minunată şi o accept. Am râs de “cum” a spus. Mai precis mi s-a adresat cu “Ghiuri” care e pronunţia românească a lui Gyuri, mai neobişnuită și mai dificilă pentru nevorbitorii de maghiară. Gyuri e diminutivul unguresc familiar pentru Gheorghe. Apoi am întrebat-o cum ar reacţiona dacă m-aș purta ca un musafir de hotel și ce ar zice dacă, de fapt, eu prefer să petrec mult mai mult timp cu ea decât cu alţi prieteni. Mi-a răspuns foarte înţelept că asta nu trebuie să stabilim acum, că “om trăi şi om vedea”.

Și într-adevăr, în două zile am părăsit hotelul și m-am mutat la ea. Era un lucru destul de mare, căci Pușa avea o reputaţie impecabilă de doamnă foarte rezervată şi serioasă şi în cei 14 ani de când era văduvă nu a avut niciun vizitator care a venit la ea cu două valize. Ce pot să zic, aveam și eu o reputaţie impecabilă, dar era de acum o jumătate de secol şi nu s-a ivit nicio ocazie pentru “re-acreditare”.

Va urma.

George Kun

septembrie 2023