Număr vizualizări 23 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.  

Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii. 

Hava Oren

2 februarie.   Inima spune întotdeauna DA

Lacul are o pojghiță subțire de gheață, dedesubt se vede apa, neagră cu reflexe argintii.  La semafor se opresc trei bicicliști.  Parcă s-ar fi înțeles între ei, tustrei se sprijină cu un picior pe bordură și se mișcă ușor la dreapta și la stânga ca să-și păstreze echilibrul.  Alături de ei mai e un loc liber în care mă încadrez.  La lumina verde îmi continui drumul și deodată aud dinspre dreapta un hohot de râs.  Cu coada ochiului văd câțiva tipi care fumează țigări electronice în fața unei bănci.  Îi văd dublu, întâi pe ei, apoi oglindirea lor în vitrina băncii. Câțiva metri mai încolo, doi îndrăgostiți matinali se despart cu un sărut înainte de a începe activitatea zilei: părul scurt îmbinat cu părul lung, fețele nu se văd, poate doar o tresărire, atât. Pe drum, inima mea bate alături de ei. Se apropie podul.

Astăzi papagalii atârnă de ramuri ca niște fructe verzi, nemișcați, paralizați, se aude numai ciripitul lor gălăgios.  Sunetul pulsează, ca și cum ar fi luat locul zborului.  Mai târziu, după-amiază, în drum spre casă, vor fi dispărut cu toții, uitați de copacii desfrunziți.

În fața inspectoratului sanitar îl văd pe blond.  Înalt, o figură ieșită din comun, poate că ar fi ajuns departe…  De peste zece ani îl văd ca boschetar când într-un loc, când într-altul. Arată atât de jalnic, încât de fiecare dată mă gândesc: de-acuma s-a zis cu el.  O dată i-am dat bani de niște mici.  Astăzi abia se ține pe picioare și totuși îi simt dorința de a trăi.  Și, ca întotdeauna, e singur – o vedenie.  Hainele, care îi sunt tot mai largi, îi accentuează caracterul spectral – o sperietoare de ciori blondă, într-o haină întunecată și mult prea mare.

O fi având și el părinți, m-am gândit, și ca toți părinții, se cramponează și ei de iluzia că lui nu i se va întâmpla nimic rău.  Încearcă să alunge teama și fantomele, dar acum propriul lor fiu bântuie orașul ca o fantomă.  M-a cuprins o senzație greu de suportat și, dintr-un instinct de apărare, am început să pedalez mai cu spor.  Ziua abia începuse și deznădejdea e cea mai intolerabilă în zori.

Astăzi podul taie orizontul în două: la nord cer senin, la sud nori grei, plumburii. Dincolo de râu e strada principală.  La amiază e învăluită în fum de mici, dar acum e împânzită de traficul dimineții.  Coloane de pietoni își croiesc drum prin acest haos de gălăgie și gaze de eșapament.

Două femei ies dintr-un bazar, care rareori lipsește de pe aceste străzi.  Le văd șosetele vărgate, în culori vii.  Poartă șlapi comozi, aproape papuci de casă.  Curioasă, privirea mi se ridică în sus, de-a lungul fustelor negre și a hanoracelor negre: dedesubt, ambele poartă pulovere cu glugă, plușate, cu model de blană de tigru.  Respir adânc, ca la ora de yoga.  La ultima sesiune, intitulată Magic Morning, ni s-a propus mantra: „Ia drumul inimii – inima spune întotdeauna DA.”

9 februarie.   Bombă neexplodată

Azi, când m-am întors acasă, în zona din jurul locuinței noastre accesul era interzis de către Serviciul Ordinii Publice: se găsise o bombă neexplodată, rămasă din război, și trebuia dezamorsată.  Localnicii au fost evacuați pe o rază considerabilă.

Trecutul izbucnește iar și iar.  Valuri din oceanul vremurilor trecute se izbesc de insulele cotidianului; infinitul e o iluzie; pământul sigur de sub picioarele noastre, o născocire.  Mă gândesc: dacă „zi de zi” este măsura timpului pentru proză, atunci „săptămână de săptămână” ar putea defini spațiul pentru poezie – plin și gol, două fețe ale aceleiași medalii – joi de joi.

Azi dimineață, soarele strălucea peste râu, se ridica, roșu aprins, lângă biroul de voiaj, ițindu-se la linia orizontului.  Lumina se reflecta în geamurile enorme ale complexului rezidențial de pe mal, de unde se vedeau papagalii, locuitorii obișnuiți ai pâlcului de copaci din apropiere.  Azi păreau să aibă poftă de o baie de soare și ciripeau veseli în întâmpinarea razelor.

Mai departe, spre răsărit, hibernau grădinile, acoperite cu chiciură – sau cu folii de plastic.  Nu mai era departe până la podul de peste autostradă și urma zona clinicilor, cele orășenești pentru sănătatea fizică și cele regionale pentru problemele psihice, dar, în realitate, așa cum cele două nu pot fi despărțite, nici respectivele spitale nu pot fi separate.  Ele se înșiruie de-a lungul autostrăzii, într-o harababură geografică și stilistică.  În fiecare joi merg încolo cu bicicleta sau cu tramvaiul.  Azi soarele strălucea pe cerul senin, dar era frig și frigul părea să fie înghițit de curțile de aprovizionare și de depozite, ca de un gol care cere viață.  Da, întotdeauna viața – scrisul vine și el cândva, târâș-grăpiș.  La poarta clinicii mi-am pus masca și am intrat.

Peter Rosenthal