Număr vizualizări 27 ori

Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă.  Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă.  Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit.  (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.)  Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas.  Ce idee!  Dar… neînțelese sunt căile Domnului!  Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”.  Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes.  https://lithub.com/thomas-c-foster-on-the-seven-deadly-sins-of-writing/

Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă literartură, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole…  Aha!  Interesant!  Nu am tradus articolul – cine vrea îl poate citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.

Am descoperit cu uimire că multe lucruri pe care le-am înțeles singură, în mod intuitiv, sunt cu adevărat valabile.  De exemplu pe lista celor „șapte păcate capitale” nu apar nicăieri greșelile de ortografie și de punctuație, greșelile de gramatică sau propozițiile fără predicat.  Notice that nowhere on this list is there a mention of semicolons. Or subject-verb agreement. Or sentence fragments.  Toate acestea pot fi corectate – ceea ce și fac.  După părerea Prof. Foster, marile păcate ale scrisului sunt altele: 

Lipsa de încredere în forțele proprii.  E adevărat, autorul trebuie să verifice tot ce scrie: E corect?  E clar?  S-ar fi putut exprima mai frumos?  S-ar fi putut găsi un cuvânt mai potrivit?  Dar dacă aceste îndoieli ajung să împiedice însuși scrisul, ele fac mult mai mult rău decât bine.

Încrederea excesivă.  Sunt cazuri în care ne simțim inspirați și începem un proiect pe care nu suntem în stare să-l ducem la bun sfârșit.  Ar trebui să încercăm să ne apreciem în mod obiectiv aptitudinile și să nu ne lansăm în proiecte care ne depășesc… în speranța că până la urmă editorul ne va scoate din încurcătură.  Prea puțini editori sunt dispuși să rescrie articolele altora, mai ales că adesea nici nu cunosc subiectul.  Sunt multe subiecte „de cultură generală” despre care aproape orice om educat poate să-și dea cu părerea.  Dar eu, de exemplu, nu aș putea scrie o cronică muzicală, pentru că îmi lipsesc cunoștințele de specialitate și nu prea văd diferența dintre două interpretări ale aceleiași piese.

Scrierea confuză rezultă de obicei dintr-o gândire confuză.  Ea se poate manifesta prin lipsă de logică, date și definiții eronate, explicații neclare.  Uneori autorul nu a înțeles nici el cu adevărat materialul pe care încearcă să-l prezinte.  Poate că ar fi mai bine să-și caute un subiect pe măsura lui?

Scrierea vagă se limitează la generalități și nu spune mare lucru.  În acest caz subiectul trebuie dezvoltat cu date relevante.

Lipsa de structură.  Am auzit odată o studentă a soțului meu prezentându-și teza de doctorat: am descoperit că… apoi am descoperit că… apoi am descoperit că… și apoi am descoperit că…  Era să adorm de plictiseală!

Lipsa de onestitate, plagiatul, răspândirea de știri false sau alte încălcări ale eticii

Nu știu cum a numărat autorul, dar eu văd numai șase.  În schimb, aș vrea să adaug și unele „păcate” cu care m-am confruntat eu însămi.

Vorba lungă…  Nimeni nu are răbdare să citească o poliloghie fără sfârșit, plină de repetiții și de detalii irelevante.

Lipsa de imaginație în alegerea subiectelor.  Cititorul vrea să afle ceva nou, să se emoționeze, să se distreze sau toate la un loc. Un articol care nu are niciuna din aceste calități nu trebuie publicat.

Excesul de amănunte. Aici îi sunt recunoscătoare Marinei Zaharopol de la care am învățat „principiul puștii lui Cehov” https://baabel.ro/2023/02/de-la-madlena-lui-proust-la-pusca-lui-cehov/: pușca trebuie amintită la începutul unei povestiri numai dacă ea va fi folosită în continuare, altfel amănuntul este irelevant.  În baza aceluiași principiu, eu susțin că numele unor personaje episodice nu trebuie amintite decât dacă ele vor reapărea mai târziu.  Altfel cititorul se încurcă cu prea multe nume și cu amănunte fără rost, până nu mai vede pădurea din cauza copacilor.

Subiecte nepotrivite publicului țintă.  Unii autori au tendința de a scrie despre specialitatea lor – inițiativă lăudabilă, dacă articolul este prezentat în așa fel încât să fie înțeles și apreciat de publicul larg.  (Au fost chiar cazuri unde unii autori au încercat să scrie de spre subiecte științifice pe care ei înșiși nu le înțelegeau decât superficial.)  După aceeași logică, subiecte legate de o minoritate trebuie prezentate în așa fel încât să poată fi înțelese de toți cititorii.

Prea multă încredere acordată editorului.  Autorii care optează pentru informații exacte (nume proprii, date etc.) trebuie să se convingă că ele sunt corecte.  Să nu spun câte minuni am găsit…  Cea mai interesantă a fost Kahn (nume tipic evreiesc) în loc de Khan (fostul primar al Londrei, de origine pakistaneză).  Nu zău!!  Așa am și început să editez la Baabel.  Dar multe publicații nu au un editor care verifică și un autor neglijent poate să se facă de râs.

Aș putea să mai continui mult și bine, dar… vorba lungă, sărăcia omului.  Îmi dau seama că echipa baabelienilor constă în mare parte din amatori ca și mine și sper ca aceste observații să le fie de folos.

Sursa imaginii: Andrea Ghiță

Hava Oren