Număr vizualizări 30 ori

Casa în care am locuit vreme de douăzeci și cinci de ani pe strada Rákóczi, în cartierul Grigorescu din Cluj, avea treizeci de locatari, români, maghiari, germani, evrei, armeni și turci, „o casă a naționalităților conlocuitoare din România”, dacă vreți. Era o clădire cu două etaje, construită în anii 1930. Toți copiii din imobil vorbeau româna și maghiara, unii au învățat și germana. Curtea cu pomi fructiferi oferea o diversitate de fructe gratuite care, din păcate, erau recoltate verzi. În spatele imobilului era un teren mare pe care jucam fotbal sau volei. Vecinii se alăturau cu plăcere la jocurile noastre.

Cea mai bătăioasă și mai sprintenă era Ana, fetița familiei cu care împărțeam apartamentul. Se cățăra cu dibăcie în pomi, iar noi băieții o rugam să ne arunce și nouă fructe. Într-o zi, împreună cu prietenul meu Béla, i-am demontat o păpușă și ca pedeapsă ea mi-a făcut un cucui pe frunte cu o bilă de popice. În adolescență, Ana obișnuia să-și spele lenjeria de corp și s-o usuce în curte, pe o sfoară întinsă în fața ferestrei ei, între doi pomi. Un vecin, nenea Barabaș, avea motocicletă și dimineața trecea printre acei copaci pentru a ieși în stradă. Dacă rufele Anei erau la uscat, se apleca și se ferea. Într-o zi, după ce rufele s-au uscat, Ana a uitat să scoată sfoara și după-amiază, când nenea Barabaș s-a întors de la lucru, era cât pe ce să fie spânzurat. De atunci el a poreclit-o pe Ana “Floare de Spânzurătoare”.

Locatarii se respectau, nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată scandaluri. În 1954, la finala Campionatului Mondial de fotbal, toți vecinii au ascultat transmisia la noi, eram singurii care aveau aparat de radio. Toți, indiferent de naționalitate, au fost necăjiți că echipa Ungariei a pierdut meciul cu Germania Federală.

Cel mai sobru dintre toți vecinii era criticul literar Adrian Marino – în afară de salut nu vorbea cu nimeni. (Era de înțeles, după 15 ani petrecuți în lagărul de la Canalul Dunării.) În 20 iulie 1969, noaptea la ora 2.30, când a aselenizat prima navă spațială, aproape toți vecinii au urmărit evenimentul la noi. (În afara noastră, numai două familii mai aveau televizor și probabil că proprietarii lor au preferat să doarmă.) A fost prima dată când Adrian Marino și-a vizitat vecinii. Era convins că totul fusese regizat (nu a fost singurul!) și imaginile au fost filmate undeva în Statele Unite.

Tanti Piți, o rudă a familiei Ludwig, a fost entuziasmată când au apărut aspiratoarele de praf și fiind singura care rămânea acasă în timpul zilei, era menajera familiei. Într-una din zile a aspirat praful și de pe televizor, inclusiv din partea din spate, după care televizorul a încetat să funcționeze. Ca urmare i s-a interzis să mai folosească aspiratorul. În ciuda aventurii cu aspiratorul, eu îi sunt recunoscător pentru puținele mele cunoștințe de limbă germană.

Ahmed Urcuz era turc originar din Dobrogea. Era mecanic de locomotivă. N-am să uit ziua când m-a luat cu el pe locomotivă până la Dej. Era o locomotivă cu aburi. M-am întors acasă entuziasmat și plin de funingine. Prima reacție a mamei a fost să mă pună în vană și să mă spele.

Rezsö bácsi, electrician de meserie, cânta adesea la acordeon. Avea talent, cânta frumos și nu deranja pe nimeni. Într-o seară tata l-a auzit cântând Hava Naghila. Mirat, l-a întrebat de unde cunoaște melodia. Rezsö bácsi i-a povestit că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a luptat pe frontul de Est, în Rusia și, trecând pe lângă un grup de evrei din detașamentele se muncă forțată, a auzit cântecul care l-a impresionat mult.

De fapt, întreaga casă era muzicală. Ana era studentă la conservator și cânta la flaut, Béla cânta la ghitară, soția lui nenea Barabaș la vioară și eu la pian. Vorba lui Nelu Mihuț, un băiat care locuia într-o casă vecină:

– Când trec pe lângă imobilul vostru, parcă trec pe lângă conservator.

În 2022, cu ocazia unei vizite cu toată familia la Cluj, am vrut să vedem clădirea în care mi-am petrecut copilăria și unde au trăit chiar și copiii mei pentru o scurtă perioadă. Ne-am oprit în fața casei, dar poarta era închisă. Eram necăjit că nu le puteam arăta copiilor și nepoților curtea fermecată a copilăriei. Am avut totuși noroc – poarta s-a deschis, a ieșit o familie cu copii și s-a îndreptat spre mașina parcată alături. O femeie cam de vârsta mea m-a privit lung și m-a întrebat:

– Sunteți cumva băiatul domnului dentist Vili Schwartz?

Am rămas surprins și până să-mi revin, doamna a continuat:

– L-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră și îi sunt recunoscătoare pentru lucrarea dentară pe care mi-a făcut-o. Noi stăm exact în apartamentul părinților dumneavoastră. Ați vrea să vizitați apartamentul?

Bineînțeles! Am fost cu toții impresionați de amabilitatea acestei femei. Ne-a servit cu cafea și după 50 de ani am stat din nou la masa din bucătăria noastră. Am văzut apartamentul și curtea și ne-am bucurat cu toții că povestirile despre copilăria mea s-au vizualizat pentru copiii și nepoții mei.

Foto: Andrea Ghiţă

Andrei Schwartz

11/05/2026