Este o seară frumoasă din luna mai 2015. Pe vremuri aş fi spus că stau în faţa unei coli albe de hârtie în aşteptarea inspiraţiei pentru subiectul pe care vreau să-l aştern pe hârtie. Parcă m-aş uita la peniţa stiloului meu de demult, din vremea stagiaturii, pe care nu-l mai prea folosesc de când scriu pe laptop. Mă gândesc! Mă gândesc la întrebări care în ultima perioadă mi-au tot fost puse, cum ar fi cea de zilele trecute din timpul emisiunii « Universul….la feminin », de la Radio Shalom România. Era emisiunea în care evocam manifestările emoţionante ce s-au desfăşurat în acest an la Dachau. Întrebarea mi se mai pusese şi anterior, dar de această dată a fost o întrebare directă: « Ce urmează peste 5-10 ani ? »…

Serena Adler şi fiul ei Victor la festivitatea de la Dachau

Evenimentele acestui an au fost mai numeroase şi au marcat cu mai multe prilejuri în ultimele luni cei 70 de ani de la eliberare. Dintre toate aceste momente emoţionante, m-aş opri la ziua de 2 mai 2015, atunci când a fost prezentat raportul către Adunarea Generală a Comitetului Internaţional Dachau. S-au spicuit activităţi din raportul nostru şi în liniştea din sală am auzit rostit cu respect numele celui care a fost sculptorul Egon Marc Lövith şi el supraviţuitor al Holocaustului. Cel după ale cărui schiţe s-a construit monumentul de la Cluj dedicat amintirii martirilor ucişi în Holocaust. Monument descoperit în luna mai 2014. S-au amintit în raport şi despre plăcile comemorative puse în gările prin care au trecut trenurile de atunci. M-a emoţionat că deşi în raportul trimis nu era menţionat faptul că în acest an a plecat dintre noi tatal meu, Otto Adler, totuşi cei care au întocmit sinteza au găsit câteva cuvinte pentru a-şi exprima regretul pentru pierderea tatălui nostru.

Supravieţuitori depunând coroane de flori, la Dachau

Atunci m-am gândit că noi, cei de acolo suntem de fapt o familie a puţinilor supraviţuitori ce mai sunt şi a urmaşilor lor, iar fiecare reîntâlnire este prilej de a continua discuţiile exact de acolo de unde au rămas în urmă cu un an. Asta am simţit poate mai mult în acest an, deşi merg acolo de 15 ani. Acolo sunt oameni propuşi şi aleşi, dar mai ales îndreptăţiţi să fie acolo, fiecare cu destinul şi devenirea lui, sunt unii oameni în căutarea şi poate regăsirea identităţii, a rădăcinilor. În fiecare an sunt primiţi alţi membri de pretutindeni care se alatură acestei mari familii spirituale. Personalităţi diferite şi unite prin solidaritatea ce ne-a fost lăsată moştenire de cei ce nu mai sunt. După această şedinţă am primit din mâna tremurândă a unui supraviţuitor o poză din anul 2008. În poză eram alături de cel care în calitate de supravieţuitor mi-a propus candidatura în acest Comitet pentru generaţia urmaşilor şi iaraşi mi-am amintit ce important este să ştim cu ce am rămas în suflet din toate lucrurile ce ne-au fost transmise. Important este dacă ne simţim împăcaţi cu noi inşine atunci când ne gândim la respectul pe care l-am purtat lor, seniorilor.

Tatăl meu spunea multe lucruri înţelepte şi respecta pe toată lumea. El spunea că mă voi simţi totdeauna împăcată cu mine pentru că am respectat pe tatăl şi mama mea şi asta a fost o coordonată a vieţii mele întregi. Fiecare ştie măsura în care şi-a respectat părinţii, iar asta rămâne esenţial în analizele de bilanţ al vieţii pe care uneori ne oprim să o facem. Ne ajută să mergem mai departe cu încredere în noi şi în cei din jur.

ngela Merkel omagiind martirii de la Dachau

Aş vrea să ne întoarcem la întrebarea de început şi pentru asta v-aş povesti despre ziua de duminică 3 mai 2015, atunci când au fost ceremoniile din fostul lagăr Dachau, actualul Memorial încărcat de istorie. Au fost ţinute mai multe alocuţiuni în care personalităţi de marcă din lumea politică europeană şi internaţională au exprimat respectul şi hotărârea de a continua aceste comemorari. Acolo s-a exprimat hotărârea de a nu se trece cu vederea nici un fel de manifestări extremiste, xenofobe şi antisemite, oriunde ar avea loc acestea. Sentimentele comune celor care au participat la aceste manifestări de ţinută au fost responsabilitatea şi respectul pentru amintirea celor pieriţi în lagărele de exterminare şi determinarea pentru ca aşa ceva să nu se mai intâmple niciodată! Anul a participat şi cancelarul Germaniei, mai întâi la ceremonia religioasă a evreilor veniţi în număr mare de pretutindeni pentru a se ruga acolo, în acel fost lagăr. A dat în acest fel un semnal pentru nevoia de a continua cu programele de educaţie a copiilor, dar şi a părinţilor. A fost decizia doamnei Angela Merkel să fie acolo împreună cu aceşti ultimi 120 de supravieţuitori, cei care probabil peste încă 10 ani nu vor mai fi cu noi. Seniorii încă în viaţă au fost acolo şi au urcat la tribună fără şovăire, chiar dacă unii au venit în cărucioare. Au urcat singuri la tribuna de la înălţimea căreia s-au adresat unui număr impresionant de participanţi. Erau demni, cu spatele drept, aşa cum au făcut-o în fiecare dintre aceşti ultimi 70 de ani. A fost exprimată recunoştinţa pentru eliberatorii de atunci, din 29 aprilie 1945, unii dintre ei fiind prezenţi sosiţi de peste oceanul Atlantic şi aducându-şi aminte de ce au vazut dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată în acea zi a eliberării.

Acolo s-au adunat anul acesta supravieţuitori şi familiile lor până la a 4-a generaţie, oameni politici, reprezentanţi ai corpului diplomatic, organizaţii de tineret. În aceeaşi seară canalele media din statele europene au prezentat rezumate extinse ale acestui eveniment şi au subliniat emoţia şi solidaritatea care au unit pentru o clipă pe majoritatea celor care erau acolo, pe aceia care ştiau pentru ce sunt acolo şi cred că până şi cel mai mic copil ştia de ce se află acolo!

Un alt moment emoţionant a fost la sfârşitul rugăciunilor evreieşti, atunci când reprezentanţii tuturor cultelor religioase au venit să strângă mâna rabinului. Acest gest de solidaritate a avut o simbolistică anume. Atunci, în urmă cu peste 70 de ani, în acest lagăr au suferit cu toţii, indiferent de religia fiecăruia. Fiecare şi-a plâns morţii, iar noi evreii am evocat peste 6.000.000 de martiri evrei care au pierit atunci în Holocaust şi cărora li s-au curmat destine ce puteau fi de valoare pentru istoria secolului XX. Acum rămâne memoria ce ne ţine solidari în a repeta că « Niciodată nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva ».

Suntem puntea ce leagă seniorii supravieţuitori de nepoţii şi stră-nepoţii lor. Cum am putea dispărea ? Vom fi prezenţi şi peste 5 sau 10 ani !

Serena Adler