Număr vizualizări 18 ori
Sunt conștientă că la această oră în lume au loc foarte multe evenimente importante de care, fără exagerare, depinde viitorul nostru: Iran, Israel, Ucraina, reuniunea NATO la vârf, discursul halucinant al lui Donald Trump de Ziua Independenței SUA, când nu m-aș fi mirat dacă ar fi spus că „o stafie umblă prin Statele Unite”, numai că, probabil nu a citit Manifestul Comunist al lui Marx[1]. Dar e vară, vacanță, soare (prea mult, dar să nu fim cârcotași) și mi-am zis să scriu despre prima mea vacanță, în urmă cu 80 de ani (aniversare rotundă), petrecută departe de casă. Cu toate că eu aveam doar opt ani și fratele meu zece, părinții ne-au lăsat să plecăm singuri, de fapt în grija unor adolescenți de 15-18 ani și a unor „adulți” care nu aveau nici ei mai mult de 20-22 de ani. Era o tabără a organizației sioniste Dror Habonim, în care copiii mai mari sau tinerii aveau grijă de cei mici. Bineînțeles că mie chiar și un copil de 10-12 ani mi se părea adult, astfel că nu simțeam lipsa securității oferite de adevărații adulți.
Povestea este mai lungă. Legal, vârsta minimă a participanților era 10 ani și totul a început cu înscrierea fratelui meu. Nu știu dacă tabăra era gratuită, în orice caz bănuiesc că nu se plătea mult, deoarece atunci când am ajuns cu toții la poalele Retezatului, lângă Hațeg, am văzut foarte mulți copii săraci. Chiar la vârsta aceea îmi dădeam seama, erau mulți refugiați din Basarabia, supraviețuitori ai războiului. De Auschwitz știam, acolo l-au omorât pe bunicul din partea mamei, unchi, mătuși, verișori, dar de Transnistria încă nu auzisem.
Revenind la înscriere, când am aflat că Adam pleacă și eu nu, am făcut un scandal imens, am țipat, poate am dat și din picioare, eram atât de supărată încât părinții i-au rugat pe organizatori să mă primească și pe mine. Noroc că a mai fost încă o fetiță de vârsta mea care dorea să plece împreună cu sora mai mare și ne-au primit pe amândouă.
M-am simțit bine, am fost încântată că stăteam în corturi, era o noutate, nu cred că îmi aminteau de pieile roșii, eram prea mică, dar simțeam că este o aventură. Seara se făcea foc de tabără, se cânta – bănuiesc că erau melodii evreiești sau israeliene, nu le cunoșteam, dar îmi plăceau. De noi două se îngrijea câte o fată mai mare. Ne ducea la plimbare prin pădure sau ne lua la pârâu, la scăldat. Apa îmi ajungea până la piept și aici am avut cea mai mare revelație: am început să înot singură. La Arad, la Mureș, făcusem un curs de înot, dar nu apucasem să-l termin, să dau „examenul”, adică să înot fără firul de sfoară cu care mă ținea instructorul. Nici nu am mai dat acel examen, mi-am dat seama că știu să înot și singură. A fost și a rămas marea mea dragoste.
Noi nu aveam un program bine stabilit, dar mai târziu am aflat de la fratele meu că cei mari făceau un fel de instrucție militară, probabil și alte pregătiri fizice, poate îi învățau meserii, îi pregăteau să plece în Israel, chiar dacă acesta încă nu exista ca stat independent. Cu siguranță că le-au ținut și cursuri teoretice. Poate uneori mi-a fost dor de părinți, mai ales că am fost despărțită de fratele meu – băieții și fetele stăteau separat – și el nu se prea interesa de mine. Am făcut și excursii, bănuiesc că ne-au dus la Sarmisegetuza, țin minte niște ruine.
Nu am o imagine coerentă a celor două săptămâni, doar fragmente de impresii, dar aproape toate pozitive. Încă ceva care i-a încântat pe părinți: întotdeauna fusesem o mare mofturoasă, îmi plăcea numai carnea și eram extrem de slabă, dar în tabără am mâncat totul, mâncarea mi se părea minunată, chiar dacă era la cazan, pe când acasă se găteau de obicei felurile care îmi plăceau. Probabil că aerul de munte mi-a trezit pofta da mâncare pe care (din păcate) nu am mai pierdut-o niciodată.
Țin minte că în ajunul plecării ne-am dus la Hațeg și am vizitat rezervația de zimbri. Apoi s-a făcut un foc de tabără, s-a cântat și s-a dansat. Ne părea rău că s-a terminat, deși de-acum ne era dor de casă.
A doua zi am plecat la gara Simeria, de unde trebuia să luăm trenul spre Arad, dar nu știu cum s-a făcut că am pierdut legătura și a trebuit să dormim în gară, într-un bou-vagon. Ni se părea și asta o aventură, ceva ce nu ni se mai întâmplase până atunci (și nici de atunci încoace). Ajunși la Arad, la început părinții nici nu ne-au recunoscut de murdari ce eram – evident că în bou-vagon nu era apă de spălat. Dar șocul cel mare l-au avut când au descoperit că aveam… păduchi. Adevărul este că printre noi au fost foarte mulți copii săraci, poate și orfani, și dacă în tabără multe lucruri ni se păreau minunate, igiena în niciun caz. Nimeni nu ne controla dacă ne spălam, ne pieptănam, cei care se îngrijeau de noi erau și ei tot copii.
Probabil că au mai fost și alte aspecte negative în tabără, dar eu le-am uitat. Pentru mine tabăra de la Hațeg a rămas o amintire minunată, de nerepetat. Mai târziu am fost și într-o tabără de pionieri, cu condiții mult mai bune, dar nimic nu se compară cu prima tabără din viața mea. Și nu fiindcă era evreiască, nici nu am conștientizat acest lucru, ci fiindcă mă simțeam veselă, liberă, fără constrângeri. Și cea mai bună dovadă este că mi-o amintesc cu drag chiar și după 80 de ani!
Foto: arhiva familiei Galambos
Eva Galambos
[1] https://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm
