Număr vizualizări 13 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.

24 august   Dare to dive in

Azi dimineață era înnorat, la început a și plouat puțin.  Pe marginea drumului băltoace, în jurul lor praf ud și primele frunze galbene ale toamnei.  Pista de biciclete era alunecoasă, cu pietre de pavaj desfăcute.  După mai mult de o jumătate de an de când fac acest drum, le cunosc pe fiecare în parte și totuși, o singură mișcare greșită și…

Pe râu se simte, ca întotdeauna, spațiul.  Ici-colo cerul se deschide, promițător.  Îndărătul norilor se ghicește soarele, îndată va străluci.  M-am bucurat de câteva zile relaxate și acum merg cu bicicleta, fără stres și fără idei, în dimineața anostă.  Dar astăzi drumul pare să se închidă în fața mea.  Ceva nu e în ordine cu bicicleta, parcă merge mai încet ca de obicei, cu toate că abia zilele trecute am umflat roțile.  Să fie ceva cu ventilul?  Mergând mai încet, am început să observ bicicletele care treceau pe lângă mine.  Marea lor diversitate este o constantă pe drum.  Recunoașterea lor se face altfel ca la mașini.  Simbolica mărcilor și a stilurilor e ceva mai complicată ca la vehiculele cu motor, unde tot ce contează e afișarea puterii și a luxului.  A orbi prin viteză sau a intra într-un SUV ca într-un buncăr – între ele abia dacă mai există grade intermediare, chiar dacă cele mai multe ori nu e vorba decât de produse de serie, mijloace de transport care să te ducă de la A la B.  Și totuși, pentru unii, ele sunt sacrosancte, o patrie mobilă și o identitate produsă industrial.  Bicicletele, în schimb, de la așa-numitul „măgar de sârmă” și până la bicicleta de curse de numai 5 kg, făcută de comandă, sau bicicleta electrică, acoperă o gamă mai largă de nevoi și dorințe.  Fie aplecați înainte, pe bicicleta de curse roz-bonbon plină de șic, cu pneuri mult prea subțiri pentru circulația în oraș, fie tolăniți șmecher pe „canapeaua mobilă”, la toate modelele contează în primul rând stilul și designul.  Poate că acest lucru e valabil și la mașini, dar eu nu mai sunt la curent, în lumea automobilistică am rămas doar un oaspete, atunci când plec la drum cu o mașină închiriată, și asta ne-a depersonalizat legătura.

Evident că aceste idei îmi trec prin cap numai fragmentar, schematic, și seara, când le formulez, mi se par ciudate, aproape străine – dar așa e când scrii.  Chiar dacă impresiile trăite mi se par cam ciudate după ce le-am pus pe hârtie, pot să spun că scrisul mi-e cu atât mai prezent când sunt pe drum, cel puțin în anul acesta – chiar dacă încep să mă îndoiesc că a fost o idee chiar atât de bună să mă angajez să scriu absolut în fiecare joi.  Dar e prea târziu să mă răzgândesc.  Trebuie să-mi păstrez însuflețirea și să fiu atent la limbajul corpului, ca un jucător de tenis care încearcă să se stimuleze atât pe sine, cât și publicul.

La clinică am devenit alert în cu totul alt mod ca pe drum.  Sentimentul întâmplătorului din circulație, fluxul conștiinței care șerpuia cu mine și eu cu el, uneori în ritmul mașinilor, alteori al pietonilor, a pierit odată cu primul pacient și instantaneu m-am simțit pe deplin concentrat în încăperea supraîncălzită, fără aer condiționat și aproape fără aer.  Totuși, timpul a trecut în zbor, pentru că problemele medicale cu care m-am confruntat astăzi au fost o provocare.

La întoarcere mi-a atras atenția un afiș, reclamă pentru Gamescom, pe care scria: “Dare to dive in”.  Abia în urmă cu câteva ore, la micul dejun, am citit în ziar un articol despre acest târg.  Era vorba despre împletirea dintre jocuri, economie, forțele armate și medicină în ce privește așa-numita Virtual Reality (VR) și Augmented Reality (AR).

Se pare că în curând, evaluarea radiografiilor și vizualizarea câmpului operator cu ajutorul ochelarilor 3D vor deveni noul standard. Chiar și anxietatea este deja tratată prin aceste metode: pacientului i se prezintă subliminal obiectul anxietății, cu intensitate crescândă, sub formă de realitate virtuală. 

Reality is a foreign country, da, nu numai copilăria, ci însăși realitatea este o țară străină, guvernată de propriile sale legi.  Suprarealismul, realismul magic sunt numai unele din curentele literare care încearcă toate același lucru: să înfățișeze realitatea.  Eu însumi am cunoscut în copilărie realismul socialist, un experiment inițiat de intelectuali pentru binele clasei muncitoare, ca să devină ulterior un instrument de oprimare în mâna dictatorilor și a dictaturilor.  Până astăzi aceste încercări se recunosc mai ales prin prostul gust cu care calcă în picioare diversitatea vieții.  Realitatea este cu adevărat o țară străină, fie în clinică, fie în afara ei.

31 august   Autobuzele cenușii

Răsfoiesc ziarul în căutare scrisorii mele, oare a fost publicată printre scrisorile cititorilor?

«Este cel puțin trist că abia acum, după vreo 80 de ani, Facultatea de Medicină a găsit de cuviință să-și admită implicarea în crimele naziste dinainte de 1945 și să publice lucrarea scrisă de dr. docent F., Participanți la crimele medicinei.  Este vorba despre așa-numita Acțiune T4, de sterilizare și exterminare a persoanelor cu dizabilități, cu boli psihice și fizice, considerate „nedemne de viață”, în cadrul igienei rasiale, respectiv a urii rasiale. Prin această lucrare s-a adeverit bănuiala că în această facultate, ca de altfel în toate celelalte pe atunci, printre cadrele didactice se aflau naziști.  Ce surpriză!  Ar fi fost mai interesant de cercetat dacă între 1939 – 1945, la universitate au putut activa și oameni cu alte convingeri. Și mai mult m-ar interesa perioada de după război, chiar până în anii 1980, în special istoria fiecărei secții, de la chirurgie până la radiologie, neurologie, psihiatrie, medicină internă etc. înainte, în timpul și după război.» 

Cam așa aș fi compus această scrisoare.

Chiar dacă astăzi am o relație săptămânală plină de respect cu secția de psihiatrie, imaginea mea e incompletă, pentru că n-am idee ce se întâmpla aici pe vremea terorii naziste.  Abia când am trecut pe la Monumentul autobuzelor cenușii (cu care naziștii au dus la moarte mii de oameni cu dizabilități), abia acolo, în fața acestui crâmpei al trecutului, am primit o vagă idee despre ce s-a petrecut odinioară. 

Am încălecat pe bicicletă și am pornit în direcția soarelui de toamnă care azi abia reușea să încălzească aerul răcoros al dimineții.  Au trecut deja două treimi din joile acestui an și m-am gândit ca în continuare să-mi scriu poveștile dinainte, dar nu acesta e rostul demersului meu.  Conform ideii de la care am pornit, în aceste zile de joi vreau să mă supun cu adevărat întâmplării și numai din constantele interne și externe, deci din interiorul meu și din mediul înconjurător să fixez un interval de timp sau poate de spațiu-timp, anul 2023.

Astăzi, pe malul râului, am revăzut pentru prima dată papagalii verzi. S-au întors, punctuali, la începutul toamnei.

Peter Rosenthal

(Traducerea Hava Oren)