Număr vizualizări 757 ori

Familia tatălui meu își are obârșia în orășelul Soroca de dincolo de Prut, adică din Basarabia, sau cum se numește acum Republica Moldova. Timp de zeci de ani fratele său și familia au rămas acolo, la est de Prut, și doar emigrarea în Israel ne-a adus, după vreo 50 ani, din nou împreună.

În acele vremuri (pe care le dorim uitate), toate discuțiile din casa noastră despre ceea ce se petrecea „acolo” se limitau la familie. I-am cunoscut pe toți când au venit în vizită la București: unchiul folosea o limbă română curată, soția și fiul vorbeau numai rusește și idiș, vara mea doar rusește. Situația Basarabiei sub regim sovietic era un subiect tabu, nu se puneau întrebări și nu se căutau amănunte. Practic, nu știam mai nimic despre acea bucată de țară unde Ștefan cel Mare construise mai multe ctitorii decât în Moldova de la vest de Prut.

Prima parte a acțiunii romanului meu Pământul e plat ca o farfurie am plasat-o într-un târg basarabean, între cele două războaie, și ca să nu mă fac de râs, am întrebat-o pe mama, care își vizitase de câteva ori socrii la Soroca, dacă pot folosi cele știute (prea bine!) despre târgul moldovenesc în care copilărisem. Răspunsul a fost clar: atunci practic nu exista nicio deosebire între cele două tipuri de așezări. Vărul meu, atunci în vârstă de 10-11 ani, în vizită la noi, la mijlocul anilor 1960, a pus totul într-o singură frază: как у вас, tак y нас (cum e la voi, așa e și la noi).

Ignoranța mea avea deci explicații. Dincolo de Prut exista o viață de care mai bine să nu întrebi, pentru că bucata aia de țară aparținea marii Uniuni Sovietice și nimic din ce se petrecea acolo nu avea cum să intereseze pe românul de pe stradă și dacă voia să știe mai multe, Securitatea ar putea întreba de ce îl interesa viața din RSS Moldovenească.

Ceea ce e însă inexplicabil și chiar de neiertat, este că nici după emigrarea în Israel nu prea m-am interesat de ce se întâmplă în Basarabia sovietică. Eram fericit că familia „moldovenească” a ajuns în Israel și viața lor din raiul comunist nu a devenit niciodată un subiect de discuție.

OK, de-ajuns cu introducerea! Am pus pe „hârtie” aceste rânduri, pentru a putea explica surpriza pe care am trăit-o în aceste ultime zile. Așadar, iată povestea.

La sfârșitul lui iunie am fost la un congres la Chișinău, nimic special, eu ajung pe acele meleaguri de 2-3 ori pe an pentru a participa la evenimente științifice. Consfătuirea a avut loc la Institutul Oncologic, al cărui director e un bun prieten, fost cursant la Școala Internațională de Instructori în Anestezie (ISIA) pe care am inițiat-o și am condus-o între anii 2006-2012. O vizită prin secțiile Institutului (model de organizare și echipare!) m-a adus în fața unui colț cu cărți.

– Am organizat vreo 50 de puncte de felul acesta în tot spitalul, mi-a spus tânărul meu prieten. Oamenii vin, iau cărți, citesc și uneori le și aduc înapoi.

„Iată încă un semn că Basarabia este pe drumul cel bun”, mi-am spus. Directorul Institutului mi-a oferit două cărți. Despre prima poate voi scrie cândva. Iar a doua… Ei bine, a doua nu-mi dă pace de când am citit prima pagină. Titlul e banal: Evreii. Iar autorul e necunoscut (rușine mie!): Nicolae Esinencu.

Ați auzit de el? Nu prea cred. Nicolae Esinencu, basarabean, s-a născut în 1940, într-un sat din județul Orhei. A fost om de litere, poet, dramaturg, scenarist de film, scriitor. Pentru amănunte despre creația sa literară, „Dr.” Google vă stă la dispoziție.

Romanul Evreii (de fapt un miniroman) a apărut în 2020, la patru ani după decesul scriitorului. Textul, scris în românește cu caractere chirilice(!), în 1974, în doar două zile(!), a devenit imediat parte din „literatura de sertar” a perioadei sovietice și nu e de mirare.

.

Cine ar fi îndrăznit să scoată un manuscris care are ca eroi evrei moldoveni aflați în fața unei situații care cerea nu numai luarea unor decizii vitale, dar și o comportare care nu putea fi pe placul autorităților?!

Oare de ce Esinencu nu a publicat romanul după 1991, când Basarabia a devenit independentă, ruptă definitiv de Uniunea Sovietică? Nu am găsit o explicație plauzibilă, dar se pare că autorul nu a pus mare preț pe calitatea textului.

Volumul are cca 130 pagini, dintre care peste 30 numai prefața, semnată de o conferențiară de filologie.

Și acum o întrebare: De-a lungul timpului (1946-1989), peste 300.000 evrei români au emigrat, din România comunistă în Israel. Oare cineva a auzit de un roman, o schiță, o povestire publicată, având ca subiect drama evreului român, aflat în permanent pericol pentru că „s-a demascat” și a cerut viza de ieșire spre o țară capitalistă? Eu nu am auzit de așa ceva.

Dar iată că în 1974, în Chișinăul comunist se găsește un scriitor basarabean, moldovean, care pune pe hârtie scene din viața unei curți cu multe căsuțe în care trăiesc laolaltă, claie peste grămadă, moldoveni, ruși și evrei și toți iau parte, sub o formă sau alta, la procesul de tranziție a evreilor de la statutul de cetățean credincios patriei și regimului la cel de emigrant potențial, care își așteaptă soarta, adică viza de ieșire, știind că pe lume nimic nu e sigur, doar faptul că el e deja însemnat pe viață ca trădător, cu toate consecințele de rigoare.

Viața în acea curte, sau „locuință comunală”, ia direcții aparent opuse, dar, de fapt, toate sunt ghidate de procesul emigrării (posibile? probabile?). În acel moment crucial, evreii au o singură problemă: de a găsi modalitatea cea mai eficientă de a trece vama sovietică cu cât mai mult aur și bijuterii, știind că doar așa își vor putea asigura traiul într-o patrie nouă (chiar că e „a lor”). Bijuterii, podoabe, inele și cercei, tot ce se putea lua, se afla deja în bagaje, pregătit pentru momentul primirii vizei.

Ceilalți, moldovenii și rușii, sunt copleșiți de panică. Se tem că o familie de evrei va pleca și umila lor locuință / cameră va fi luată de un „venetic”, cineva din afara curții!

Evreii se îmbată cu știrile venite de la rudele și prietenii stabiliți deja în Israel, dar se „trezesc” de fiecare dată când aud vrute și nevrute de la cei care s-au întâlnit cu Rozenfeld, plecat în Israel și reîntors la Bălți și care povestește oricui e dispus să-l asculte că, de fapt, Israelul este un imens lagăr de concentrare! Oare mai trebuie să amintesc că unii din cei care așteptau plecarea erau supraviețuitori ai lagărelor de exterminare hitleriste?

– De ce s-a întors?

– Pentru că e o lichea, l-au cumpărat…

Cartea are acțiune! Cumnata lui Șmeli a rămas văduvă în urmă cu câțiva ani. După datinile evreiești(!) ea nu își poate reface viața decât cu accepțiunea cumnatului, fratele soțului decedat, și acesta pentru nimic în lume nu-i oferă libertatea de acțiune. Și de ce? Simplu! Pentru că nevasta lui Șmeli nu e evreică, deci nu poate cere să plece în Israel și Șmeli vrea să-și ia copiii cu el, dar și pe cumnata sa, cu care deja împarte același pat, în așteptarea vizei.

Povestea lui Ițic este, de fapt, o tragicomedie. În momentul primirii vizei, el înghite o cantitate serioasă de aur, făcându-și socoteala că mica avere va ieși la iveală atunci când el va fi deja în Țara Sfântă. Numai că sistemul digestiv îi joacă o festă: în avion, în drum spre Israel, face diaree și toată averea lui dispare în atmosferă, atunci când trage apa!

Mă întreb: oare mai există cineva pe lume interesat de acest subiect, aparent banal?! Doar situația e cunoscută: oamenii trăiesc de zeci de ani într-un regim comunist, în condiții insuportabile, și dacă au norocul să părăsească raiul sovietic, acest lucru produce remarci și reacții cu totul normale și previzibile din partea celor din jur.

Eu sunt de altă părere. Precum spuneam, volumul e inedit! Așa ceva nu s-a mai scris (cred) și nici nu se va mai scrie. Viața merge înainte, comunismul e demult apus, principiul după care „cei leneși să plece unde vor” a devenit de mult realitate. Dar cine ignoră trecutul, s-ar putea să aibă probleme în viitor.

Îmi cer scuze că nu am adus mai multe date despre autorul Evreilor. Nu acesta a fost scopul textului de mai sus. Ceea ce am dorit să subliniez a fost capacitatea scriitorului de a înțelege relația complicată între locatarii unei „locuințe comunale” de tip sovietic, fiecare cu proiectele sale, problemele sale și dorința, pur omenească, de a trăi o viață mai bună. Și de aceea cred că Nicolae Esinencu și-a câștigat un loc sigur pe lista scriitorilor care și-au făcut cu succes „temele”, cu ochii larg deschiși și urechile ciulite.

Ilustrații: Photo credit Gabriel ben Meron