Număr vizualizări 11 ori
Primele două părți ale acestor memorii le găsiţi la următoarele linkuri: https://baabel.ro/2026/07/yaakov-miron-o-viata-la-ierusalim-1/; https://baabel.ro/2026/08/yaakov-miron-o-viata-la-ierusalim-2/
***
Drumul a durat până noaptea târziu. Peste tot localnicii așteptau în piețele publice strigând: „Am cucerit Ierusalimul! Am cucerit Tel Avivul!” Era după masacrul de la Deir Yassin[1] și printre ei erau foarte mulți palestinieni care ne-au scuipat, ne-au ocărât, au aruncat în noi cu ce au găsit. Dar noi eram atât de epuizați, încât nu ne mai păsa de nimic.
În fiecare autobuz era câte un soldat iordanian și uneori venea un ofițer în inspecție. La un moment dat soldatul care ne păzea s-a apropiat și mi-a smuls ochelarii. Ce puteam să fac? Nimic. Un prieten de-al meu avea un portofel cu poze de familie și când l-a deschis, soldatul i l-a luat. Când a venit ofițerul, i-am spus:
– Ya sidi, soldatul mi-a luat ochelarii.
Ofițerul i-a tras soldatului două palme și i-a spus:
– Noi suntem militari, nu hoți. Dă-i înapoi ochelarii!
Și mi i-a dat. Prietenul meu i-a spus de fotografii. Încă două palme… Așa a trecut ziua. Pe drum nu am primit nici măcar apă, două zile am postit. Dar nu ne păsa.
Ne-au dus într-un lagăr în deșert, la Umm el-Jimal. Era împrejmuit cu sârmă ghimpată și turnuri de observație. Lagărul avea 70 de corturi și ne-au pus câte zece într-un cort. Acolo erau deja și alți prizonieri, din Guș Ețion și din Naharaim. Ei ne-au sfătuit ca la interogatorii să spunem numai „Hagana”. După masacrul de la Deir Yassin, ei încercau să afle cine făcea parte din Etzel și cine spunea că e din Hagana era lăsat în pace. „Yalla, ruch!” (Bine, poți să pleci – în arabă.)
La început am dormit pe pământul gol, apoi ne-au dat niște pături. Cât despre „mâncare”… Dimineața aduceau o oală mare cu ceai și ne dădeau doi pesmeți britanici, cu „vechime”, surplus din război. Îi înmuiam în apă, viermii se ridicau la suprafață și restul îl mâncam. Când ești flămând, mănânci orice. Apoi în fiecare zi tăiau un vițel. Carnea bună o primeau soldații, iar din rest făceau supă pentru noi.
Comandantul lagărului era căpitanul Abu Akef. Avea un cort mare în afara lagărului. Avea cu el un sergent mic și gras cu o bâtă. Bondocul țipa, înjura și ne bătea fără milă. Am încasat și eu. Dar cu timpul au văzut că suntem oameni civilizați, nu fiare sălbatice, cum fuseseră învățați. După 7-8 luni căpitanul a fost transferat și înainte de a pleca, el s-a dus din cort în cort și și-a cerut scuze.
După vreo două luni, proaspăta armată israeliană ne-a trimis haine și niște bani ca să ne cumpărăm mâncare de la localnici, deci condițiile s-au îmbunătățit. Am intrat într-un fel de rutină. Cântam, ascultam conferințe, erau diverse activități. Din bidoanele de pesmeți ne-am făcut cutii pentru obiectele personale. Yosef Bluwstein, care vorbea bine araba, era reprezentantul prizonierilor. Cu timpul am primit deplină autonomie în lagăr. Printre noi erau și doi medici. Au fost și câteva surori, dar pe ele le-au eliberat după câteva zile. Deci aveam o oarecare îngrijire medicală.
Dimineața și seara se făcea apelul. Pe toată lungimea lagărului, între două rânduri de corturi, era un spațiu viran. Ne așezam pe jos, în trei rânduri, în grupuri de trei și atunci venea un soldat să ne numere. Eram 700. Soldatul beduin număra și apoi trebuia să înmulțească cu trei și încă o dată cu trei și dacă greșea, o lua de la început… Putea să dureze o oră, două…
A fost o singură încercare de evadare, un om de la Lehi.[2] A traversat două rânduri de sârmă ghimpată dar când să treacă de al treilea, l-au prins, l-au bătut și l-au încarcerat, De fapt, nu ar fi avut niciun rost. În jur era deșert, unde să fugi? Până la Amman erau 200 km.
Paznicii noștri ne povesteau despre succesele lor militare și noi îi credeam – altă sursă de informare tot nu aveam. După 2-3 luni am început să primim scrisori și pachete de acasă. Din cauza cenzurii se putea scrie numai în engleză și cine nu știa, trebuia să roage pe altcineva. Mama nu știa engleză, mi-a scris în franceză și scrisoarea a ajuns. În pachetele de mâncare, mama îmi strecura mesaje secrete, în ebraică, ascunse în guma de mestecat. Așa am aflat despre mersul Războiului de Independență și am înțeles că tot ce ne spuneau paznicii erau minciuni, propagandă.
Când s-a semnat acordul de schimb de prizonieri, ne-au eliberat în șapte grupuri, unul pe săptămână. Selecția s-a făcut după vârstă, răni, stare familială… și eu am ieșit în penultimul grup. Issar Nathansohn a fost eliberat printre primii din cauza rănii, dar el a refuzat, a rămas până la plecarea ultimului dintre subalternii săi, adică a mai stat încă o lună și jumătate. Dar în ultima perioadă condițiile au fost mult mai bune, aveam mai mulți bani, mâncare suficientă, am primit chiar un patefon cu plăci și instrumente muzicale… Și iordanienii s-au purtat mult mai frumos. Pentru iarnă armata ne-a trimis saltele, dar erau pe jos și ploua. Pentru ca apa să nu ne intre în cort, l-am înconjurat cu saci cu nisip. Ei ne-au apărat și de furtunile de nisip.
A venit și ziua eliberării. Ne-au încărcat în camioane și ne-au dus la Ierusalim. Am coborât la Poarta Mandelbaum[3] și am trecut postul de control. Dincolo, în Ierusalimul de Vest, ne așteptau autobuze care ne-au dus la Restaurantul Cooperativ din centrul orașului. Acolo ne așteptau familiile, s-au servit gustări… Am petrecut împreună vreo două ore. Primul care a fugit spre mine a fost frățiorul meu Moșe care nu avea încă nici cinci ani. Era în 28 februarie 1949, lipsisem de acasă din decembrie 1947 – șase luni în Cartierul Evreiesc și nouă luni în captivitate. Am plecat din Palestina mandatară și m-am întors în Israel.
De fapt, în tot acest timp noi nu am fost soldați propriu-ziși, ci luptători din Etzel. În captivitate ne-am păstrat această identitate. Am stat împreună, în același cort cu comandantul nostru. După întemeierea statului, organizația Etzel a fost absorbită în armata regulată, dar noi nu știam, am aflat abia la întoarcere. După cele două ore petrecute cu familia ne-au luat la o bază militară, au făcut din noi soldați reglementari, ne-au interogat, ne-au dat uniforme și apoi am primit o lună de concediu și câte 30 de lire. Pe atunci era o groază de bani, un salariu obișnuit era 5-6 lire. Dar, deșteptul de mine, am dat 23 pe o bicicletă sofisticată. Apoi ne-au întrebat dacă vrem să continuăm în armată sau nu. Mie mi-a ajuns, dar alții au continuat, mai ales ofițerii.
Când eram prizonier, mama l-a întâlnit pe Menachem Begin într-o cafenea. S-a apropiat și i-a spus că fiul ei, Yaakov, a fost membru în Etzel, a luptat în Orașul Vechi și a fost luat prizonier. Atunci el s-a ridicat, a îmbrățișat-o, a poftit-o să șadă lângă el și să-i povestească. Și ea i-a povestit. I-a arătat și scrisoarea mea. El i-a sărutat mâna, după obiceiul polonez, și apoi mi-a trimis o scrisoare de încurajare. Pe atunci încă habar nu aveam cine e Menachem Begin, dar scrisoarea o păstrez până astăzi.
Perioada de captivitate mi-a influențat puternic caracterul, am învățat să mă confrunt cu greutățile, am învățat ce e prietenia adevărată. Dar, odată ce m-am întors, trebuia să-mi reiau viața. Colegii mei de clasă aproape că terminaseră liceul, pe când mie nu îmi stătea capul la învățătură. Am căutat de lucru, dar cine nu era membru în Histadrut[4] nu avea nicio șansă. Nu am avut încotro, m-am înscris în Histadrut și mi-au dat o slujbă temporară la ministerul care se ocupa de raționalizarea alimentelor și a altor produse. După vreo zece zile m-au dat afară. Mi s-a părut o nedreptate strigătoare la cer după toate prin care am trecut, am făcut un scandal m-au lăsat să rămân. Dar eram nemulțumit. Șefii mei erau niște analfabeți. Și atunci am hotărât că trebuie să învăț.
Întâi de toate trebuia să-mi dau bacalaureatul. Dimineața lucram, după-amiază mergeam la liceu și noaptea mergeam la unul din unchii mei care erau profesori[5]. Am reluat și franceza, pe care o știam mai bine decât engleza. A fost greu, dar am reușit la bacalaureat, puteam să mă înscriu la universitate.
La Ministerul de Interne, unde lucram, mi-au aprobat o oră pe săptămână ca să merg la universitate. Bineînțeles că așa nu puteam studia. Dar spre norocul meu, ferestrele Facultății de Drept erau vizavi de ferestrele biroului unde lucram. Plecam de la servici pentru 2-3 ore și în caz de urgență, dacă aveau nevoie de mine, colegul meu trăgea storurile. Eu vedeam semnalul și mă întorceam imediat la birou. A fost greu dar, slavă Domnului, am devenit avocat.
***
Aici se încheie povestea lui Yaakov Miron. Am întrebat-o pe fiica lui ce a făcut mai departe în viață. Nu a îndeplinit funcții publice, nu a avut posturi de răspundere, doar un birou de avocatură. Dar abia acum, după moartea lui, a aflat câți oameni a ajutat și câte lucruri a făcut benevol. Fiul însă mi-a prezentat o imagine mai nuanțată. Yaakov a lucrat vreo cinci ani la Ministerul de Interne, dar nu a putut avansa. Într-o țară condusă de o elită așkenază, evreii orientali erau discriminați și cu atât mai mult cei cu vederi de dreapta, când țara era condusă de un șir de guverne de stânga. Acesta a fost principalul motiv care l-a determinat să studieze ca să-și croiască un drum în viață.
Și acum, după ce am ascultat pe îndelete înregistrarea, am senzația că îl cunosc pe vecinul meu mult mai bine ca înainte. Fie-i memoria binecuvântată!
Sursa ilustrațiilor:
1, 2, 3, 5 Din albumul familiei Miron
4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Mandelbaum_gateway.jpg Government Press Office (Israel), CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
6. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sadat_and_Begin_clean3.jpg Leffler, Warren K., photographer. Work for hire made for U.S. News and World Report, Public domain, via Wikimedia Commons
[1] Masacrul de la Deir Yassin a fost poate pagina cea mai neagră a Războiului de Independență: peste 100 de locuitori ai satului au fost masacrați, inclusiv femei și copii, restul au fost alungați și casele lor prădate. Principalii vinovați au fost luptătorii din Etzel și Lehi.
[2] Lehi a fost o facțiune militantă desprinsă din Etzel în 1940. Ideologia lor era să lupte împotriva ocupației britanice prin orice mijloace, oricât de controversate – la un moment dat au propus chiar o alianță cu Germania nazistă!
[3] Între 1948 – 1967, Poarta Mandelbaum a fost punctul de frontieră între Ierusalimul de Est (Iordania) și cel de Vest (Israel). Era folosit numai în cazuri speciale sau de către persoane neutre, de exemplu pelerini.
[4] Histadrut (Uniunea Sindicatelor) este asociată în general cu stânga. Așa se explică și reținerile lui Yaakov de a se înscrie.
[5] În ebraică more înseamnă ori învățător, ori profesor, așa că nu se poate ști exact. Profesor se referă numai la profesori universitari.
