Număr vizualizări 189 ori

Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.

Îmi doream obiele şi o bucată de săpun

Mama a murit lângă mine, dar eu eram tânără şi voiam să trăiesc. M-am vindecat de tifos, nici eu nu ştiu cum, se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13-14 ani, a cărui mamă fusese împuşcată la fel ca mama mea, se pricepea la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său se reparau și ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva şi l-am îndemnat să se anunţe. Sioma s-a anunţat cu timiditate și jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Sioma le-a spus că are nevoie de ajutor și vrea să o ia şi pe sora lui și pe mine. Jandarmul a fost de acord, ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleţi pline de ceasuri şi ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galaţi în permisie.

Auzind că jandarmii pleacă la Galaţi, am căzut în genunchi în faţa lo, şi i-am implorat cu lacrimi: „Am familie la Galaţi, e bogată, foarte bogată! Vă rog să le transmiteţi să-mi trimită nişte obiele și o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălţări şi nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie. Şi chiar s-au dus la el. Unchiul meu, Lev Srulovici, era foarte cumsecade. I-a dus în magazinele lui şi le-a spus: „Luaţi tot ce doriţi, încărcaţi câte camioane doriţi, numai să-i duceţi şi fetei mâncare şi haine, să nu rabde de foame şi să aibă ce pune pe ea!”

Am fost acuzată de trădare şi condamnată la moarte

Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. De la jandarmi, unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu ştiau că lagărele de la Bogdanovka şi Domanovka erau obiective militare strict secrete. Nici Crucea Roşie nu ştia de ele.

Unchii mei mi-au trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta și a declanşat un scandal: de unde știau civilii din Galaţi despre lagărul de la Domanovka?

Au venit mai mulţi ofiţeri români şi germani şi au început să mă ancheteze la jandarmeria lagărului. M-au întrebat cum transmisesem familiei mele că eram la Domanovka. M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii şi picioarele. Nu era locşor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi și un ochi îmi era atât de umflat, încât nu mai vedeam nimic cu el. M-au întrebat cine era jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu ştiam. Şi iarăşi mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivniţa de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon, era un geamlâc fără sticlă, doar cu gratii. Clădirea era la poalele unui deal. Se desprimăvăra, zăpada se topea şi apa se scurgea în pivniţă. Apa rece îmi ajunsese până la piept. Nu ştiu cât am stat acolo. Eram mai mult moartă decât vie.

Între timp l-au găsit pe jandarmul care fusese la unchiul meu. Au decis să mă transfere la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit decizia prin care eram condamnată la moarte pentru trădarea unui secret de stat. La Golta urma să fiu executată.  Dar nu am reacționat. Oricum eram aproape moartă… De atunci, toată viaţa am suferit cu plămânii, suflu greu şi tuşesc. Mi-a rămas numai o treime din capacitatea plămânilor…

La spitalul din Golta

Așadar m-au trimis la Golta. Acolo m-a anchetat un ofiţer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. El mă tot întreba: „Ce-ai făcut?” Şi eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Şi ce-ai mai făcut ?” „Doar atât, spuneam eu cu hohote de plâns. Cred că până la urmă a înțeles că eram nevinovată, i s-a făcut milă de mine și a ordonat „Trimiteţi-o să lucreze la spitalul civil din Golta!”

La Golta erau mai multe lagăre, unul mare, special pentru bucureşteni şi unul vizavi de spital, pentru cei desemnaţi să lucreze la pretură sau la prefectură.  Am putut lucra, dar fără bani șă încă ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în ţară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare. Dar ne descurcam. Mai căutam prin gunoaie şi mai erau și localnicii miloşi care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care îmi dădeau din raţia lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât şi medicii ucraineni. Și eu lucram ca soră medicală.

Bolnavii erau localnici din Golta. Aveau şi o secţie de militari, dar acolo nu aveam voie să intrăm. Bolnavii din lagăr nu erau duşi la spital, dar noi îi ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine, poate că şi pentru că au avut mult de suferit din partea românilor. Pentru ei era un fel de revanşă. Ţin minte că şeful asistenţei militare pe regiune era un ofiţer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă şi din porţiile lor îmi dădeau şi mie. Erau foarte drăguţe şi, n-o să credeţi, pe toate le chema Lida…

Familia din lagăr: Berta şi Gary

Din primul moment m-am împrietenit cu o femeie din lagăr  Era felceriţă, făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chişinău fusese împuşcată. O chema Berta. Avea un băia,t Gary. Când a început războiul, era la Chişinău, în vacanţă la bunici. Bunicii au fost împuşcaţ, iar Gary a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso şi compunea muzică. A organizat o orchestră în lagărul de copii. Vestea a ajuns la urechea celor de la legiune şi orchestra era chemată seara la dezmăţurile lor. Aşa mai apucau şi copiii să mănânce…

Berta a aflat despre lagărul copii şi s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade care s-a interesat dacă nu cumva era acolo şi fiul ei. Aşa l-a întâlnit. Era cu câţiva ani mai mic decât mine şi ne aveam ca fraţii… adică ne băteam. După ani a devenit un mare dirijor, Gary Bertini, şi mi-a scris următoarea dedicaţie: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam” Cred că nu mai trăiește. Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanţiale şi împărţeam totul cu Berta şi Gary. Ajutoarele le primeam clandestin, de la familie.  Erau trimise prin ceferişti, prin jandarmi.  Sigur că nu toate ajungeau, dar se trimitea foarte mult…

Salvarea poartă numele Enache

În retragere românii împreună cu nemţii băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc şi îi ardeau de vii… De fapt, nu aveam nici ziare, nici radio. Mai primeam veşti de la medicii ucraineni. La un moment dat s-a zvonit că se desfiinţează lagărul şi ne trimite pe toţi peste Bug, sub administraţie germană.

Unchiul meu cunoștea un ceferist de la revizie, un anume Enache. L-am cunoscut și eu cu prilejul unei campanii de vaccinare a ceferiştilor din Golta. Era gălăţean şi prin el am început să comunic cu unchiul meu. Unchiul îmi trimitea prin el câte ceva şi îl plătea foarte bine. Se înţeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Și pentru ei era riscant. Dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreieşti, deportau toată familia. Aşa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult.

Şi atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Am convenit că în ziua în care reuşeşte să-mi pregătească evadarea, va veni şi va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Şi aşa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înţeles, mi-a spus: „Venim şi noi!” Tocmai primisem un palton de acasă. I l-am dat lui Gary. Enache a fost uimit să ne vadă pe toţi trei! Ne-a urcat într-un din vagon tras pe o linie moartă și ne-a băgat pe toţi trei în locaşul pentru găleată şi mătură. Locul era foarte mic, dar ne-am înghesuit. Eram ca într-un coşciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leşinaţi şi am început să tuşim. Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni şi i-a scos pe Gary şi pe Berta. Urma să mă scoată şi pe mine, dar cineva l-a văzut şi a tras semnalul de alarmă. Enache a avut prezenţa de spirit să trântească uşa peste mine cu piciorul. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta şi Gary i-au coborât din tren. E o poveste lungă, dar au scăpat cu viaţă.

La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiaţi. Şi acolo am tras o spaimă, pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că sunt de-a lor. Ajungând la Galaţi, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat un timp la ei, apoi m-au dus la rudele mele, în fiecare zi la altele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria. La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul mi-a făcut acte false şi am putut să mai ies din casă. După 23 august am fost și eu, în sfârşit, liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coşmaruri şi când vedeam o uniformă militară o luam la goană.

Teama de a povesti a durat decenii

După război ne-au schimbat buletinele şi trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde aţi fost în perioada 1940 – 1944?” şi am răspuns „La Galaţi.” Tot îmi mai era frică, trăiam cu senzaţia că ne iau şi ne trimit înapoi… Doar în familie am povestit, în prima seară când am ajuns acasă. Unul din fraţii mamei, licenţiat în litere și ofiţer de cavalerie, avea o nevastă foarte ţâfnoasă. I-am povestit şi ea a făcut o criză de nervi cu convulsii. Dar după aceea am tăcut. Mi se spunea „motănel”, pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram foarte bolnavă fizic şi psihic.

Venisem bolnavă de blenoragie, în urma unui viol. Un ofiţer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după nişte fete, la un chef. M-au dus acolo cu forţa. M-a bătut şi a abuzat de mine… Nu puteam să mă apăr, să ripostez… Când am ajuns acasă, eram tare nenorocită. Medicul care m-a tratat cu injecţii cu lapte, foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de această boală, că nu sunt singura, că nu e ruşine…Ruşine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal.

După ani de zile l-am mai întâlnit pe acest Ionescu. Lucram la Institutul de Statistică, la Direcţia de Publicaţii, pe malul Dâmboviţei, într-o clădire mare, roşie. Şi la colţ, la un stop, era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Şi când l-am văzut am pierit.?? Am stat într-un gang până s-a întunecat şi abia atunci am îndrăznit să ies. Ar fi trebuit să-l reclam, dar mi-a fost frică.

Abia acum, când văd că se neagă cele petrecute, am hotărât că trebuie să povestesc. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puţinele supravieţuitoare care mai trăiesc. Am mai povestit în cadrul programului „Survivors of the Shoah”. M-au și filmat. La un moment dat, operatorul a izbucnit în plâns şi a ieşit afară. A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu şi lui Stelian Tănase. Şi el a fost foarte impresionat. La sfârşit m-a îmbrăţişat.

Sunt obosită, dar mai am multe de povestit. Încă o dată pe atât…

Sursa ilustraţiei: Rózsa Gottlieb: Transnistria 1945, detaliu. Desen din colecţia Andrei Klein (Foto: Andrea Ghiţă)

(*) Articolul are la bază interviul realizat cu Lida Burihovici Havas (1921- 2011) în toamna anului 2010, la Bucureşti, şi publicat în revista electronică acum.tv care s-a desfiinţat între timp. Am considerat că amintirile Lidei Burihovici Havas merită să fie redate cititorilor, de data aceasta sub o formă fluentă, din care am eliminat intervenţiile reporterului. Doritorii pot găsi mai multe amănunte despre detenţia ei în lagărele din  Transnistria aici:

https://collections.yadvashem.org/en/documents/search-results?page=1&f_subjects_search_en=Isopescu%20Modest

https://www.researchgate.net/publication/351162895_Food_Supply_Starvation_and_Food_As_a_Weapon_in_the_Camps_and_Ghettos_of_Romanian-Occupied_Bessarabia_and_Transnistria_1941-44

https://www.academia.edu/Documents/in/Romani_women?page=first