Număr vizualizări 8 ori
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. (Aici găsiţi primele trei părţi: https://baabel.ro/2026/09/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-i/; https://baabel.ro/2026/10/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-ii/; https://baabel.ro/2026/10/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-iii/ ; https://baabel.ro/2026/11/odiseea-lui-pierre-massart-si-marcel-brugnon-iv/ )
5. România
Cum ajungem în România? 29 martie – 16 aprilie 1944
Până la urmă ne-am dat seama că singura noastră cale de scăpare era prin România. Era o aliată ezitantă a Germaniei și în același timp o poartă întredeschisă spre speranță. Amândoi ne-am apucat să cercetăm, să evaluăm riscurile și să căutăm o modalitate de a trece granița.
În prima parte a războiului, România a fost neutră. După atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice, în 21 iunie 1941, ea s-a alăturat Axei, în primul rând pentru a-și recupera teritoriile ocupate de URSS: Basarabia și nordul Bucovinei. România a sprijinit Axa pe fontul de răsărit, dar ea nu a luptat împotriva Franței. S-ar putea spune că România, chiar dacă era aliată cu Germania, era non-beligerantă față de Franța.
După informațiile noastre, poziția României părea nestabilă, sugerând o posibilă trecere de partea Aliaților în viitor. Mai mulți factori o împingeau în această direcție. Pierderile Germaniei pe frontul de răsărit au slăbit Axa, făcând ca unele personalități din conducerea țării să ia în considerare posibilitatea de a trece în tabăra adversă. Se zvonea că unii reprezentanți ai guvernului român ar negocia cu Aliații. Regele Mihai era nemulțumit de regimul pro-nazist al lui Antonescu și căuta un mijloc de a-l demite din funcție. Toți acești factori măreau probabilitatea ca România să treacă de partea Aliaților.
Așadar, România părea să ne ofere posibilitatea de fugi din Ungaria ocupată de naziști spre teritoriile controlate de Aliați sau spre o țară neutră. Și apoi trecerea clandestină a frontierei maghiare părea relativ simplă. Doar dacă ne prindeau grănicerii maghiari, am fi fost duși înapoi la închisoare la Budapesta, dar eliberați în scurt timp prin intervenția colonelului Hallier.
Considerând riscurile, am decis să mergem la Marosvásárhely (Târgu Mureș). Orașul părea un punct strategic – era ușor accesibil cu trenul și se afla în Transilvania ocupată de maghiari, aproape de granița cu România. Numai că trenurile erau controlate de poliție și de armată, urmărind mișcările populației, precum și transportul de trupe, de echipament militar și uneori de deportați. Sistemul de supraveghere și de securitate era impus de regim.
Pierre cunoștea un conductor al vagonului de dormit care lucra pe linia Budapesta – Marosvásárhely. În 29 martie 1944 ne-am făcut bagajele și am pornit la drum. Cu ajutorul conductorului care ne-a mutat dintr-un compartiment în altul și ne-a avertizat de apropierea controalelor, am reușit să evităm o întâlnire neplăcută cu poliția maghiară din tren. Am ajuns cu bine, dar abia am coborât din tren și am fost arestați. Tentativa noastră a eșuat. Totuși, spre mirarea noastră, la rugămintea conductorului, poliția ne-a permis să ne întoarcem la Budapesta cu același tren. Am ajuns înapoi la 1 aprilie 1944.
Puteam fi prinși în orice moment, trebuia să găsim de urgență altă soluție. Mai rău, abia ne-am întors și în 3 aprilie 1944 a început bombardarea Budapestei.
Pierre și cu mine am început din nou să căutăm informații. După recentul nostru eșec, ne gândeam că trebuie să luăm legătura cu mișcarea de rezistență sau persoane dispuse să dea o mână de ajutor evadaților. În cele din urmă am aflat de la un prieten al nostru de la legația franceză că la Kolozsvár (Cluj) se află un fost evadat de la Rawa-Ruska, tot francez, care ar putea să ne ajute să trecem granița spre România, aflată la numai 12 km de oraș. (Transilvania de Nord, inclusiv Clujul, aparțineau Ungariei.)
Am anunțat biroul colonelului Hallier că ne pregătim de plecare. El ne-a dat documente false, ca să nu fim din nou arestați de poliția maghiară, și ne-a sfătuit să mergem la vice-consulul francez din Cluj.
Palma – iulie 1944
În 2 iulie 1944 a avut loc nou bombardament. A fost o operație majoră efectuată în special de americani. Ținta principală era din nou infrastructura industrială și militară a Budapestei, într-un efort de a opri producția de război a Axei în Europa. Fiind principalul centru al industriei și transporturilor din întreaga țară, Budapesta avea o importanță strategică majoră. Raidul aliat a produs pagube mari și numeroase victime civile.
Știind că ne pregătim pentru o nouă încercare de a ajunge în România, ofițerul de informații, cel cu postul de radio, ne-a întrebat dacă am vrea să ajutăm o tânără evreică evadată din ghetou, de unde porniseră deja transporturile spre Auschwitz. A ajuta evrei să fugă de naziști era extrem de periculos. Naziștii și colaboratorii lor erau necruțători atât cu evreii, cât și cu cei care îi ajutau. Tânăra spera să ajungă la București, la o rudă. Pierre și cu mine am cântărit riscurile și am decis: o vom lua cu noi negreșit.
Tânăra, pe nume Palma, ne-a fost prezentată de Albert Breton. Acesta era o figură discretă care se mișca prin oraș ca o umbră, era ghid și falsificator, un om absolut indispensabil celor care încercau să evite controalele tot mai stricte din vreme de război. L-am asigurat că protejata lui va fi în mâini bune.
Palma Weinberger avea 18 ani. Era înaltă, brunetă, cu trăsături armonioase, cu privirea fermă și calmă. Era inteligentă, matură pentru vârsta ei și avea un aer de independență care ieșea în evidență din prima clipă. Era originară din Șimleu Silvaniei. Zona a aparținut întâi Imperiului Austro-Ungar, apoi României și în timpul războiului a fost cedată Ungariei – oamenii stăteau pe loc, numai granițele se mutau. În aceste condiții trebuia să știi mai multe limbi. Acasă se vorbea maghiara, pe stradă româna, în mediul evreiesc idiș, uneori germană și în satele de din jur se foloseau diferite dialecte slave. O poliglotă înnăscută, Palma vorbea curent maghiara, româna, engleza, germana și chiar o franceză excelentă. Pentru noi asta era un mare avantaj.
Am programat plecarea pentru 14 Iulie, Ziua Căderii Bastiliei – speram să fie de bun augur. Am luat trenul spre Cluj, dar fiecare dintre noi a urcat separat. Actele noastre false erau destul de convingătoare ca să trecem inspecția fără incidente. Când am ajuns la Cluj, Palma ne-a povestit că pe drum un ofițer maghiar a ținut-o de vorbă. La întrebările lui a răspuns că era studentă și voia să-și petreacă vacanța împreună cu familia ei. El s-a oferit să o ducă acasă cu mașina – asta ar fi dat-o de gol, dar ea și-a păstrat calmul, iar când ofițerul a adormit, ea s-a furișat afară din compartiment și s-a așezat în celălalt capăt al trenului. La coborâre Pierre și cu mine ne-am înghesuit în jurul ei ca s-o ascundem vederii și ne-am îndepărtat în grabă.
Odiseea noastră disperată de a scăpa de la Rawa-Ruska a găsit înțelegere la Palma, cu hotărârea, ingeniozitatea și insistența ei ferventă de a-și croi propriul drum în ciuda pericolelor. Noi am evadat pentru că nu am avut încotro – dacă rămâneam, ne aștepta o moarte sigură – și același lucru se poate spune și despre Palma. Doar că noi am evadat dintr-un lagăr de prizonieri de război, iar ea și fratele ei mai tânăr, Paul, au evadat din ghetoul de la Cehu Silvaniei.
Când au început transporturile spre Auschwitz, Palma a înțeles că a rămâne în ghetou însemna moarte sigură și a decis să evadeze. La miezul nopții, atunci când se schimba garda, Palma s-a târât printr-un canal de scurgere care trecea pe sub drum și s-a făcut nevăzută. În zori a ajuns la moșia Weinberger, unde niște slujitori credincioși au ascuns într-o colibă. Acolo era și fratele ei care fugise separat. Singura lor scăpare era să ajungă la Budapesta, unde încă nu începuseră deportările.
Au pornit pe jos printre munți până la Ciucea și de acolo au luat trenul. Aveau acte de identitate românești, false. În acea noapte, la verificarea actelor, Palma a trecut cu ușurință, ea însăși s-a mirat de stăpânirea de sine și de calmul de care a dat dovadă.
Dar adăpostul oferit de Budapesta era doar relativ. Orașul era bombardat aproape zilnic. Cu o identitate falsă, Pama lucra într-un atelier de cofetărie și dormea pe unde apuca, evitând adăposturile publice unde se făceau adesea controale. Într-o noapte o bombă a lovit clădirea în care locuia și ea a scăpat cu viață printr-o minune. După aceea a găsit o doamnă care s-a învoit să o adăpostească și i-a închiriat o cămăruță.
Paul a lucrat în construcții, în condiții extrem de grele. După scurt timp a fugit în România împreună cu un grup în care erau și câțiva francezi. Palma nu avea vești de la el și era extrem de îngrijorată. Voia să treacă și ea în România, dar nu știa cum. Singurul care putea să o ajute era vărul ei Miklós Jacobi. Acesta trăise o vreme în Franța și lucra la consulatul francez din Cluj. Știind că era prea riscant să-i scrie sau să-i telefoneze, ea s-a dus la legația franceză din Budapesta și a reușit să-l contacteze prin poșta diplomatică. După câteva zile Miklós a venit la Budapesta. Prietenul nostru de la legația franceză din Budapesta a aflat și ne-a pus în legătură cu Palma.
La Cluj am putut umbla fără a atrage atenția datorită ajutorului neprețuit al Palmei. Ea cunoștea bine Clujul, își petrecuse acolo anii de liceu și își dăduse bacalaureatul. Trecând pe strada Horia, unde până nu demult locuiseră numeroase familii evreiești din clasa de mijloc, a observat cât era de tăcută și de pustie. Atunci încă nu știam despre soarta tragică a locuitorilor.
În sfârșit am ajuns la vice-consulul francez. El știa de venirea noastră și ne-a primit cu multă căldură, ne-a dat de mâncare și ne-a pus în legătură cu omul de încredere, evadatul din Rawa-Ruska, cel care urma să ne ajute să trecem granița. Omul era de origine maghiară și vorbea perfect franceza, germana, maghiara și româna. El și vice-consulul ne-au explicat cum să ajungem clandestin la Turda, la o distanță de vreo 30 km; de acolo puteam lua trenul spre București.
Palma era destul de neliniștită, pentru că aceștia erau diplomații Franței lui Pétain. Dar Pierre și cu mine, care eram anti-Vichy convinși, am liniștit-o că suntem pe mâini bune. I-am explicat că mulți diplomați și cetățeni francezi din străinătate erau împotriva guvernului de la Vichy pe care îl considerau nelegitim și trădător față de Franța. Mulți susțineau pe ascuns Franța Liberă și făceau tot ce le stătea în puteri să-și ajute compatrioții să fugă din Ungaria. Vice-consulul din Cluj era, evident, unul dintre aceștia.

Am fost cazați în incinta consulatului și ni s-a cerut să nu ieșim până nu primim permisiunea. După câteva zile, fiind duminică și dealurile către Turda fiind pline de oameni ieșiți la plimbare, ne-am deghizat în turiști. Am primit acte de identitate, bani, o busolă, o hartă și merinde. Ghidul nostru ne-a spus să fim gata la ora 6, înainte de căderea nopții.
România – 16 iulie 1944
La ora convenită tuspatru am pornit spre dealurile Transilvaniei. După o vreme, ghidul nostru a arătat spre un deal – aceasta era direcția spre graniță. Am urcat vreo oră. Înainte de culme ne-am oprit și el ne-a spus că eram deja în România, granița nu era păzită și putem trece liberi. I-am mulțumit, ne-am luat rămas bun și el s-a întors la Cluj.
La un moment dat am deviat de pe ruta recomandată de consulat și am trezit pe o potecă mai dificilă, nemarcată. După câțiva kilometri am început să ne facem griji – poate că ne întorseserăm din greșeală în Ungaria?! Ieșind din pădure, am văzut un ogor proaspăt arat și un bărbat adormit lângă un stog de fân. Palma era convinsă că era român.
Pierre și cu mine oricum nu știam nici româna, nici maghiara, așa că am rămas la marginea pădurii și Palma s-a îndreptat singură spre țăran. Omul s-a trezit și Pama i-a explicat că era o turistă din Cluj în drum spre Turda și se rătăcise. El a confirmat că eram în România și i-a arătat drumul spre un sat aflat dincolo de creasta dealului. După harta primită de la consulat credeam că satul e chiar lângă Turda.
Am trecut dealul, am coborât în vale și, fiind deja târziu, am înnoptat lângă un stog de fân. În zori am pornit mai departe și după trei ore am ajuns într-un sat. Din întâmplare am nimerit tocmai la casa preotului care ne-a primit cu căldură și ne-a dat de mâncare. Dar deodată au apărut doi grăniceri înarmați – se pare că ne urmăriseră de câtva timp. Ne-au arestat și ne-au dus la Turda, la închisoare.
Turda. Abatele Boizet – 17 iulie 1944
Când gardianul a deschis ușa celulei, în lumina slabă am deslușit două figuri: un bărbat și o femeie. I-am recunoscut imediat, era abatele Boizet și fosta lui studentă evreică din Budapesta. Chiar și Palma auzise de ei. Abatele se îndrăgostise de studenta lui și renunțase la cariera ecleziastică. Demisia lui a creat un scandal la legația franceză din Budapesta, toată lumea știa, dar pentru noi el era un om integru și curajos, nimeni nu avea dreptul să-l judece. După invazia germană, când deportarea femeii iubite devenise iminentă, el a fugit împreună cu ea, sperând să ajungă în România, să înceapă o viață nouă și să o ia de soție – ceea ce a și făcut.
Tuscinci ne aflam în aceeași celulă și ne întrebam ce ne așteaptă și ce era de făcut. Cel mai simplu ar fi fost să ne adresăm legației franceze. În iulie 1944 România era încă aliată cu Axa și avea legături cu guvernul de la Vichy, dar situația evolua rapid – Aliații se apropiau și rezistența internă se intensifica. Diplomații francezi trebuiau să acționeze cu precauție extremă.
Cu inteligența ei remarcabilă și cu limbile pe care le știa, Palma a obținut permisiunea să telefoneze la București. După spusele ei, nu a fost interogată serios și credea că va fi eliberată în curând. La despărțire, ea ne-a dat o adresă din București și ne-a asigurat că se va adresa legației franceze din București, cerând să intervină în favoarea noastră. Nu aveam niciun motiv să ne îndoim, situația ei părea mai puțin gravă ca a noastră.
La interogatoriu s-a dovedit foarte curând că actele noastre erau false. Purtau numele a doi francezi care fugiseră în Iugoslavia, numai că, spre ghinionul nostru, cei doi trecuseră prin Turda și fuseseră interogați de exact același polițist! Dar cum România a fost dintotdeauna prietenă cu Franța, după câteva zile ne-au dus la gară împreună cu abatele Boizet și prietena lui și ne-au trimis la București.
București – 24 iulie 1944
Am ajuns la București cu un licăr de speranță. Credeam că Palma fusese eliberată, se afla deja la București și pericolul cel mare trecuse. Cu prima ocazie ne-am dus la legația franceză, unde ne aștepta un atașat diplomatic. Trebuia să schimbăm între noi informații, să primim sfaturi și să obținem documente care să ne reglementeze statutul în fața autorităților române – mai ales un laissez-passer, un fel de pașaport, cum aveam și în Ungaria.
Am aflat despre mersul războiului și debarcarea Aliaților în Normandia. De-acum germanii trebuia să lupte concomitent pe două fronturi, ceea ce i-a slăbit mult. Precum ne așteptam, succesele Aliaților au încurajat multe țări, inclusiv România, să părăsească Axa. Aveam motive de optimism, speram că se apropie sfârșitul războiului.
Am primit o sumă în lei și ne-am închiriat o cameră. Eram practic liberi, trebuia doar să rămânem în contact cu legația.
București era un oraș dinamic și cosmopolit. Mulți îl comparau cu Budapesta, dar avea un farmec propriu. Arhitectura era un amestec eclectic de diverse stiluri europene: neoclasic, Art Deco, neo-baroc, dar în unele cartiere erau și influențe orientale. De-a lungul marilor bulevarde se înșirau case elegante, palate și clădiri publice impozante. Bucureștiul avea și multe spații verzi, cel mai vestit fiind Parcul Herăstrău. Era un oraș plin de energie, cu o viață culturală și mondenă bogată. Era plin de cafenele, restaurante, magazine elegante și teatre. Bucureștiul era și un important centru cultural care atrăgea scriitori, artiști și filosofi. Avea o viață de noapte vibrantă cu cluburi, cabarete și localuri de petrecere cu muzică, dans și voie bună. Totuși, nouă ni s-a părut mai puțin extravagant ca Budapesta. La fel ca Ungaria, România era o țară agricolă și alimente se găseau din belșug. Pierre și cu mine am cunoscut mulți români. Comunicarea era relativ ușoară, pentru că practic fiecare român care făcuse liceul vorbea franceza.
La legație era un tânăr atașat comercial pe nume Jean Basdevant. Era fiul lui Charles Basdevant, consilier juridic la Quai d’Orsay – Ministerul de Externe. În 1944 unii angajați erau loiali guvernului de la Vichy, pe când alții, printre care și Charles Basdevant, sprijineau pe ascuns Rezistența. Era un om șarmant și sociabil, cu care ne-am împrietenit repede. El ne ținea la curent cu progresul Aliaților pe diversele fronturi și starea tot mai precară a Axei.
Scris de Georges Dehut, după povestirile lui Marcel Brugnon
Tradus și adaptat de Hava Oren
Sursa ilustrațiilor:
1. Din arhiva personală a lui Georges Dehut
2. https://fortepan.hu/en/photos/?id=149538 FOTO: Fortepan — ID 149538, Donor: Szöllősy Kálmán
3. https://fortepan.hu/hu/photos/?id=284961 donator: Fortepan/Album090
4. Foto Andrea Ghiţă
5. https://imaginivechi.wordpress.com/wp-content/uploads/2010/06/192-panorama-per-interbelica.jpg, by courtesy Radu Cerghizan
5. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Victory_boulevard_near_Post_Palace_Bucharest_Romania.jpg Public domain, via Wikimedia Commons





