De ce Portugalia?
Portugalia a cunoscut în anul 2016 un vârf al numărului de turiști străini. Și pe bună dreptate. Portugalia are ce arăta, are o infrastructură excelentă și bine gândită și, mai ales, este o țară normală și liniștită, ocolită de eventuale acțiuni teroriste (cel puțin până acum), de valuri de refugiați sau alte fenomene complementare.
Când afirm că are ce arăta mă gândesc în primul rând la (din ceea ce am văzut noi): Lisabona (mănăstirea Jeronimos, mănăstirea Sao Vicente de Fora, Panteonul Național, Catedrala –Sé, Castelul Sfântu Gheorghe, cartierele Belem, Baixa, Alfama, o mulțime de piețe, monumente, numeroase muzee, gări, poduri ș. a. ); Sintra (reședința de vară regală cu remarcabile palate, de exemplu Palatul Pena, un fel de Sinaia a Portugaliei), Fatima (Sanctuarul și Basilica Sfintei Fecioare, loc de pelerinaj celebru în lumea catolică, cu deja anunțata vizită a Papei Francisc în mai 2017), Queluz (Palatul Național și Grădinile, un fel de Versailles al Portugaliei), Alcobaca (vestita mănăstire ) și, nu în ultimul, rând stațiunile de pe coasta Oceanului Atlantic (cu cele două „perle “ Estoril și Cascais, apoi Boca da Inferno și spectaculosul Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al Europei).
Țara dispune de o importantă rețea de autostrăzi (CREL și CRIL, circuitul regional exterior și interior) și drumuri naționale. La Lisabona sunt interconectate aeroportul, gările feroviare și maritime cu cele patru linii de metrou ce deservesc principalele obiective turistice.
Estoril ( Cascais )
Am locuit la Estoril (Cascais, cele două se întrepătrund) o cochetă stațiune cu hoteluri și vile elegante la cca. 24 de kilometri de Lisabona. Stațiunea este legată de Lisabona cu o autostradă(A 5), o șosea națională (N 6) și un tren local care circulă frecvent. Pe lângă hoteluri elegante cu posibilități de SPA, Welness, golf etc., plaje de nisip foarte frumoase, amenajate și dotate, la Estoril se află cel mai mare cazinou din Europa, un autodrom (unde în perioada 1984 -1996 se desfășurau etape din circuitul de Formula 1, iar din anul 2000 etape din campionatul mondial de motociclism), se desfășoară un important turneu de tenis în sală (din circuitul ATP, WTA ), campionate internaționale de golf și surfing și un program cultural remarcabil pe toată perioada anului.
Dar Estorilul este faimos și pentru că la mijlocul secolului al XX –lea a fostul locul de refugiu (exil) al mai multor capete încoronate sau șefi de stat, mai ales europeni. Amintim printre aceștia pe: regele Umberto al II –lea al Italiei, regele Carol al II – lea al României, moștenitorul tronului Spaniei, infantul Juan de Bourbon (tatăl regelui Juan Carlos al Spaniei ), regentul Miklos Horthy al Ungariei, dar și fostul președinte cubanez generalul Batista, chiar și fostul șef de stat portughez Antonio Salazar, care avea aici o vilă. Pe drept cuvânt se pune întrebarea ce anume a determinat această afluență de personalități la Estoril? În primul rând a fost cadrul general geoplitic despre care merită să amintim câteva cuvinte.
În preajma și timpul celui de al Doilea Război Mondial, Portugalia și-a declarat neutralitatea, alături de Suedia și Elveția. Neutralitatea portugheză avea la bază principiile generale ale tradiționalei alianțe cu Anglia. Regimul Salazar nu a acceptat teoriile rasiste elaborate de Germania hitleristă la Nürnberg și a combătut discriminarea unor populații pe baze etnice.
Plecând de la considerentele de mai sus, în Portugalia atitudinea față de populația evreiască și în general față de alte naționalități, a fost mult mai tolerantă.
În anul 1940, după ocuparea Franței de către hitleriști, Salazar a autorizat transferul sediului central al HIAS –HICEM (societatea de ajutorare a emigranților evrei ) de la Paris la Lisabona, susținându-l pe Moises Bensabat Amzalak,, liderul Comunității Evreiești din Lisabona, foarte respectat, în ajutorul dat pentru transferul populației evreiești. Doi diplomați portughezi, Aristide de Sousa Mendes, la Bordeaux (fără acceptul guvernului) și Carlos de Liz Texteira, la Budapesta, au intrat în istorie, ajutând mii de evrei să se refugieze şi scăpându-i astfel de exterminare.
În iulie 1940, când era iminentă ocuparea Gibraltarului de către Germania, regimul Salazar a acceptat ca 2500 de locuitori (majoritatea femei și copii) de aici să se refugieze și să fie găzduiți pe insula Madeira (posesiune portugheză).
Refugiați de toate națiile și-au găsit refugiu (temporar sau pe mai mult timp ) în Portugalia.
Amintim pe câțiva : Menahem Mendel Schneerson, Peggy Guggenheim, Max Ernst, Marc Chagall, Arthur Koestler, Calouste Gulbenkian (care a înființat faimosul muzeu din Lisabona), Otto von Habsburg și mulți alții.
Apoi, așa cum am amintit, Estorilul era o elegantă stațiune pe malul oceanului Atlantic, foarte aproape de Lisabona (exista un tren electric de lagătură încă din perioada interbelică), cu vile și cartiere rezidențiale discrete, înconjurate de garduri și vegetație abundentă . Hotelurile mari sunt aproape de ocean și drumul național spre Lisabona, iar proprietățile private în zona colinară, mai îndepărtată de țărm. Astfel am ajuns la încercarea de evocare a celor două mari personalități românești care au locuit la Estoril.
Regele Carol al II – lea al României (1893 – 1953 ).
Așa cum arată cunoscuta scriitoare franceză de origine română, Lilly Marcou, în documentatul său volum „Carol al II – lea al României, un rege trădat“ apărut la editura Corint în anul 2012, Carol al II – lea a ajuns la Estoril în vara anului 1948 și a cumpărat
“Villa del Sol” situată pe Rua do Alentajo, în zona colinară orașului, într-o frumoasă zonă rezidențială.
Regele venea după o lungă, obositoare și deprimantă perioadă de peregrinări de aproape opt ani (după 6 septembrie 1940, atacul legionarilor asupra trenului regal lângă Timișoara, apoi exilul prin Spania, Portugalia – evadare din Spania, Cuba, Mexic, Brazilia și din nou Porugalia, definitiv).
Se căsătorise legal în iunie 1947 cu Elena Magda Lupescu, în Brazilia, în aceeași zi cu nunta colaboratorului său apropiat Ernest Urdăreanu cu Monique Urdăreanu.
Aici era un climat mult mai blând, o relativă liniște, propice pentru un trai mai normal.
Familia Urdăreanu locuia în apropiere și se vedeau zilnic.
Astfel și-a petrecut ultimii ani de viață regele Carol al II –lea, până la decesul său, neașteptat, la 3 aprilie 1953 ( avea numai 59 de ani ). A fost înmormântat cu onoruri demne de un monarh, din dispoziția primului ministru A. Salazar, în Panteonul regal al dinastiei Braganza (cu care se înrudea ) la mănăstirea Sao Vicente de Fora din Lisabona.
Două evenimente au marcat, oarecum, perioada celor cinci ani petrecuți la Estoril: participarea sa, în anul 1950, la marea expoziție internațională de filatelie de la Londra, unde cunoscuta sa colecție a fost expusă în ”Salonul de onoare” și a repurtat un mare succes și reluarea legăturilor cu familia Hohenzollern, prin vărul său Friedel Hohenzollern care a făcut o vizită la Estoril (cu această ocazie Carol a obținut de la acesta recunoașterea sa ca șef al Casei Regale a României – Regele Mihai abdicase în decembrie 1947, în condițiile cunoscute – și consfințirea titlului de Alteță Regală pentru Elena Lupescu care devenea Principesa Elena ). Elena Lupescu, Principesa Elena, care mergea aproape zilnic la mormântul lui Carol de la mănăstirea Sao Vicente din Lisabona, i-a supraviețuit acestuia aproape 24 de ani și a murit în anul 1977. Cu aprobarea guvernului socialist portughez condus de Mario Soares, la cererea cercului de prieteni, a fost înmormântată tot în Panteonul regilor Braganza, alături de Regele Carol al II – lea.
Nu se știe din ordinul cui, în anul 1993, cele două sicrie din lemn masiv și acoperite cu drapelul românesc cu stema regală, au fost scoase din Panteon și adăpostite într-o încăpere laterală, de unde, în anul 2003, urmare a cererii statului român, au fost repatriate. Carol al II –lea a fost apoi reînhumat la mănăstirea Curtea de Argeș, necropola familiei regale române, într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii. Elena Lupescu a fost înmormântată într-o parcelă exterioară apropiată unde erau mormintele monahilor.
Imediat după decesul lui Carol al II -lea au început procesele de moștenire intentate Elenei Lupescu de către familia regelui și apoi statul român (se reluaseră relațiile diplomatice în anul 1974 ). Aceste procese, care nu au adus vreo schimbare privind relațiile de proprietate asupra „Villei del Sol”, au continuat și după decesul Elenei Lupescu, împotriva legatarei unice testamentare care era Doamna Monique Urdăreanu. Aceasta, câștigând toate procesele, după anul 1984 a vândut clădirea și terenul unui investitor imobiliar. În jurul clădirii principale s-au mai clădit și altele și frumoasa grădină a fost parcelată. Astăzi ansamblul se numește condominiul privat „Rei Carol”.
Într-o frumoasă dimineață de sâmbătă 8 octombrie a. c. , am găsit relativ ușor, la numai 8 – 10 minute de hotelul unde locuiam, ” Villa del Sol”. Ne-au îndrumat și unii localnici dar șI recepționera de la Hotelul Lido din apropiere, care toți știau că acolo a locuit Regele României (în schimb, la biroul de informații de la mănăstirea Sao Vicente unde căutam Panteonul regal, nu auziseră de Regele Carol al II –lea ).
Zona este foarte frumoasă și clădirea principală cu cele două coloane luminoase dau o eleganță deosebită ansamblului. Și partea de grădină cu vegetația abundentă arăta foarte bine. Cât timp făceam fotografiile de rigoare, din garajul vilei vecine a ieșit o doamnă în vârstă și aflând că suntem din România, ne-a explicat, în limba germană, că fusese bună prietenă cu Principesa Elena, care era o doamnă foarte drăguță și sociabilă. Ne-au trebuit câteva minute ca să ne dăm seama că era vorba de Elena Lupescu.
Lucian Blaga (1895 -1961).
După demiterea guvernului Goga –Cuza, în februarie 1940, de către Regele Carol al II –lea, guvern în care fusese câteva zeci de zile, subsecretar de stat (apolitic ), Lucian Blaga a fost numit ministru plenipotențiar al României în Portugalia cu sediul la Lisabona.
Așa cum povestește Doamna Dorli Blaga în volumul său memorialistic “ Tatăl meu, Lucian Blaga” apărut la editura Humanitas în anul 2012, familia Blaga a locuit în primăvara și vara anului 1938 la Estoril, în hotelul Palácio. Apoi, în toamnă, câteva luni la Lisabona. Nu și-au închiriat o reședință oficială întrucât Lucian Blaga fusese deja invitat la Universitatea Regele Ferdinand I de la Cluj, unde urma să se înființeze catedra de “Filosofia Culturii “ pe care urma s-o conducă.
Acest lucru s-a materializat apoi în primăvara anului 1939, misiunea lui Lucian Blaga în Portugalia fiind de numai un an (1938 -1939), dându-și apoi demisia și ieșind definitiv din diplomație. În luna mai 1939 familia Blaga se mută la Cluj, unde poetul va trăi până în anul 1961, anul decesului său (cu excepția perioadei 1940 -1944, când Universitateaa fost în refugiu la Sibiu, urmare a celui de al doilea Arbitraj de la Viena din august 1940) .
În vara anului 2014, la inițiativa Ministerului Afacerilor Externe a României și a Institutului Cultural Român din Lisabona (foarte activ în ultimii ani ), cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, cu avizul și acordul Primăriei din Cascais (Estoril ), s-a inaugurat, în fața hoteluli Palácio, bustul marelui poet, filosof, diplomat Lucian Blaga. Opera de artă a fost executată de artistul plastic Aurel Gheorghe – Ardeleanu care a proiectat și soclul. Poezia gravată pe soclu, în limba portugheză, “Saudate” (Dor) și se pare că a fost scrisă în perioada șederii la Estoril. Propunerea de a se reda această poezie a aparținut Doamnei Mihaela Georgescu Delafras (fostă Rogalski ) care deține un apartament la ”Villa del Sol “ fosta reședință regală.
La 2 iunie 2014, cu ocazia evenimentului, în prezența Ministrului de Externe al României şi a altor oficialități, a avut loc dezvelirea frumosului monument.
Câteva cuvinte despre amplasamentul monumentului. Hotelul Palacio este unul dintre cele mai elegante din Estoril (după unii, din Europa), ocupând o întreagă latură a splendidului parc din fața Cazinoului din Estoril. De fapt hotelul este un complex de clădiri cu funcțiuni diverse (SPA, Welness, tratamente etc. ), așa că a trebuit să cer informații privind locația monumentului, pe care le-am și primit, politicos, în limba franceză la recepția hotelului unde mi s-a făcut și o schiță. Într-adevăr bustul este amplasat într-un loc foarte circulat, în fața unei aripi a hotelului, foarte aproape de artera principală a stațiunii.
Este un loc de pelerinaj pentru numeroșii români care trec pe acolo, fie turiști sau conaționali care lucrează Portugalia.
Am găsit pe net (ulterior ) informația că și Mircea Eliade, în perioada anilor 1941 și apoi 1944, fiind în misiune la Legația României din Portugalia, a locuit la Cascais, iar pe una din fostele locuințe este amplasată o mică placă comemorativă (nu de către statul român).
Fără să fiu un mare admirator al Regelui Carol al II –lea, cred totuși că statul român ar trebui să materializeze, sub o formă oarecare, prezența fostului rege la Estoril și “Villa del Sol”.
17 octombrie 2016
Andrei Zador