Este vorba de o carte apărută în editura LiterNet, 2016 care poate fi citită  de oricine , http://editura.liternet.ro

De la început trebuie să felicit editura că a publicat-o pentru că ne prilejuiește să ne întâlnim cu o lume apusă, pe care eu, deși foarte în vârstă, n-o cunoșteam, lumea unei mari familii de evrei asimilați, culți, mulți sefarzi, înstăriți de la începutul secolului 20. Am avut însă ocazia să o cunosc direct pe autoarea cărții, pe Marie-Claire Ștefănescu, pe Cocuța cum i se spunea în familie, ea fiind verișoara fostului meu cuscru, nu în perioada copilăriei ei, ci mult mai  târziu, în a doua parte a anilor 70. I-am cunoscut soțul și fiica și mai recent nepoatele și strănepoatele.

amilia-actuală-Familia actuală la cimitirul Bellu spaniol: fiica, nepoatele şi strănepoata

Cocuța era într-adevăr o persoană remarcabilă din punct de vedere intelectual, deșteaptă, încă arătoasă, ținând bine în mâini frâiele familiei, dar nu-i cunoșteam decât tangențial și din discuții familiale copilăria și prima tinerețe.

Din „„cuvântul înainte” la carte scris de Daniela Ștefănescu, membru al Uniunii scriitorilor din România, traducător din germană bine cunoscut, care a îngrijit textul scris de mama ei și l-a completat-o cu unele explicații necesare în notele de subsol, am aflat că acest volum de AMINTIRI a fost scris în 1975 și nu a fost editat atunci. Cartea cuprinde copilăria și adolescența fericită a autoarei până la vârsta de 18 ani. Dar Cocuța a mai ”păcătuit” în această branșă, ea fiind autoarea unor piese de teatru scrise împreună cu soțul ei, dramaturgul Mircea Ștefănescu, colaborând inclusiv și la traducerile altor piese, ea fiindu-i în general primul și cel mai sever critic, cum se întâmplă într-o căsnicie ideală.

Amintirile sunt dedicate de Cocuța soțului, lui Mircea Ștefănescu, lui Scumpi, așa precum l-a alintat întotdeauna.

Cartea e structurată pe capitole scurte, majoritatea ilustrate cu fotografii de familie, bineînțeles în sepia, cu savoarea timpului.

Nu voi putea vorbi decât despre unele dintre persoane și evenimente evocate lăsând celor interesați să, citească totul pentru că merită cunoscut. Sunt sigură că există multe povești de familie la fel sau poate chiar mai interesante. Mie mi-a căzut în mână această poveste și vă voi ilustra numai ce m-a fermecat pe mine.

Astfel, tatăl autoarei, personaj central, Isidor Birnberg, evreu așkenazi, avocat, poet, filozof, publicând în română și franceză ”un domn” cu o ținută impecabilă în viață și profesie, îl caracterizează Mircea Ștefănescu. A fost consilier al baroului de avocați Ilfov, distins cu decorațiile “Coroana României” în anul1913 și “Steaua României în grad de ofițer” în 1929.  O singură și ultimă palmă, și atunci cu mâna rotunjită, i-a dat-o fiicei, lui Cocuța, la vârsta de 5 ani, când fetița jucăușă se ascunde și părinții o caută disperați. Mama, Regine, născută Cohen, frumoasă și distinsă supranumită ”marchiza” provenea dintr-o renumită și bogată familie de evrei sefarzi, cu 7 copii. Dintre toți amintesc pe unul dintre frați, pe Iosef (Ficu) Cohen, avocat, membru al consiliului legislativ, președintele Comunităților sefarde, decorat cu “legiunea de onoare” franceză, care mi-a fost vecin la prima mea locuință în București, dar fără să-l cunosc atunci. Se pare, din amintirile nepoatei că era un om deosebit, o somitate, pe toate planurile. Cred că pentru cei vârstnici, Eugen Mirea, omul de teatru, textierul și autorul multor spectacole gustate în Buc. anilor 60-70 mai înseamnă ceva. Și el era fiul uneia dintre surorile Cohen. Dar nu se poate să pomenesc și pe sora Miriam Cohen (Mița) căsătorită cu Simeon Ulubeanu, bunicul viitorului meu ginere. Mărturisesc că înainte de a citi aceste “Amintiri” foarte multe nu le știam, deși în familie se pomeneau deseori aceste nume. Este iarăși adevărat că m-am descurcat destul de greu prin atâtea personaje din carte, fiecare cu caracteristicele sale văzute în text de un copil isteț, deștept și critic cum sunt copiii și mai ales Cocuța, așa cum am cunoscut-o eu ca adultă.

Viața familiei s-a desfășurat relativ molcom și frumos, între casele mari în care au locuit din București, vila din Sinaia o parte din vară și iarna, cu patinaj și schi și mare în timpul verii, când Techirghiolul mai însemna ceva.

Nu am pomenit înainte, deși ar fi fost cazul, de Biba Monicu, fratele mai mare numai cu 2 ani al lui Cocuța de care era nedespărțită, el fiind ocrotitorul, cavalerul și apărătorul surorii lui. Și el a fost un mare avocat. În copilărie, aproape că nu există fotografie în care cei doi frați să nu fie împreună. Monicu era talentat și cânta la pian cu plăcere. A luat lecții cu profesori renumiți, chiar și cu Florica Muzicescu, și a avut audiții și la ateneu alături de alți elevi înzestrați.

Mai deosebit dintre evenimentele numeroase petrecute în familie și descrise de autoare mi s-a părut relatarea următoare:

Bărbaţii din familie în anii 1930

Pentru Bar-Mitzva lui Monicu povestește Cocuța, toată familia, s-a pregătit conform tradiției: În casă venea un profesor ca să-l învețe alfabetul ebraic (e vorba de o familie evreiască foarte puțin tradițională, asimilată, cu multe căsătorii mixte) deoarece în templu trebuia să rostească o alocuțiune în ebraică fără greșeală ca să fie declarat într-un fel major din punct de vedere religios. Și totuși, toată lumea aceea de părinți, mătuși, unchi, veri, prieteni s-au adunat în Templul Coral ca să-l asculte cu emoție pe acest copil, fiind pregătiți ca de pentru o mare sărbătoare.

Este interesant capitolul intitulat “Paștele și Sfânta Maria la Sinaia” pentru că aflăm cât de întrețesut, între iudaism și creștinism, trăia această familie și ca ea probabil și foarte multe altele. Spune Cocuța “în vacanța de Paști, nu plecam niciodată din București, căci mama ținea această sărbătoare cu obiceiurile ei, cu pască (azimă) ouă haminadus (probabil după obiceiul sefard, ouă fierte 24 ore, până coaja devenea brună), pastrafucius și brumoilis (?). Se stabilise tradiția ca în prima zi, prânz și seara, toată familia să fie invitată la noi la masă, unde ”pe lângă alte bunătăți, se mai servea supă cu găluști din făină de matza și rasol de găină cu hrean. Și mai departe…într-un an când Paștele ortodox era mai târziu, “a fost pentru mine o fericire  fiindcă am plecat la Sinaia …și iată noaptea Învierii !! Mulțimea cu lumânările aprinse în decorul acela, starețul slujind înconjurat de călugări…Din aceste 2 mici fragmente se poate simți atmosfera din această familie crescută în respectul celor două mari religii monoteiste. Dar niciodată, nici Cocuța și nici un alt membru al familiei nu și-a renegat identitatea iudaică. Cocuța și alți numeroși membrii ai familiei sunt înmormântați în cimitirul  Bellu spaniol, majoritatea având monumente deosebit de arătoase.

Vizita lui Chaim Weitzman, reflectată în presă

Capitolul din carte “Weitzmann” este dedicat lui Chaim Weitzmann, profesor, doctor în chimie, președintele Organizației Sioniste Mondiale, primul președinte al viitorului stat Israel, care a vizitat Bucureștiul în anul 1927 la invitația “Asociației prietenilor Universității din Ierusalim” din al cărei comitet de patronaj făcea parte și avocatul Birnberg. La masa festivă la care au participat somități culturale, politice și științifice importante din țară, ca C. Rădulescu -Motru, doctor C. I, Parhon, matematicianul  David Emanuel, doctor Gerota, Dimitrie Gusti, avocatul Birnberg, Șef-Rabinul Dr. Niemerower și mulți alții, în cuvântarea de salut se vorbește despre crearea unei națiuni vii din firimiturile unui popor risipit. Ce premoniție au avut acești oameni și asta înainte de Holocaust!! În astfel de acțiuni era pe de plin implicată familia lui Cocuța, deși nu era tradițională.

Este adevărat că nu asta a fost viața evreilor din România. A fost viața unei

familii cultivate, bogate, cu mulți prieteni neevrei, oameni școliți și ei, într-o perioadă relativ bună din punct de vedere economic  a întregii țări, în anii după primul război mondial.

Și de aici voi trece la un alt capitol interesant și azi “lecturi făcute cu tata” și “lecturile mele”. Un tânăr nu ar putea crede cât au citit atunci adolescenții nu pentru că au fost siliți, ci numai de dragul frumuseții literaturii bune. Începând cu literatura obligatorie din școală, La Medeleni a lui Ionel   Teodoreanu, dar și Sadoveanu, apoi Anatole France, uneori și Contesa de Segur cu eroii ei frumoși, Micul Lord de Burnet, concomitent și Șalom Alechem  cu eroii lui triști care făceau haz din nenorocirile lor și mulți alții, aproape uitați sau necunoscuți azi.

Un capitol frumos e dedicat Bucureștiului vechi, dar mi-e imposibil să redau bogăția subiectelor atinse, pentru că sunt așa de multe și fiecare ar merita o discuție separată.

Deși nu mi-a fost ușor să încerc să vă prezint această carte, de fapt o poveste de familie, care se derulează până în anul 1938, în primii 18 ani de viață a autoarei, cred că poate să placă atât copiilor, tinerilor cât și celor bătrâni, pentru că fiecare poate găsi ceva care să-i răsune în suflet. Eu m-am căznit s-o fac cât m-am priceput ca să nu facem uitată o lume apusă, o lume care azi e istorie  și o putem păstra numai citind despre ea. E cum ai citi un basm cu” A FOST ODATĂ “

11. 11.2016 București

Mirjam Bercovici