Cel de al 111-lea primar al New Yorkului

Primarul proaspăt ales, Zohran Mamdani, care își va începe activitatea la 1 ianuarie 2026, este cel de al 111-lea în această funcție, de la Thomas Willett încoace, cel dintâi ocupant al acestui post, în1665. De-a lungul anilor, New York-ul a fost poreclit în mai multe moduri, ca de pildă: Gotham, Orașul care nu doarme niciodată, Orașul Imperiu, atribuindu-i-se şi cunoscuta butadă: “City so nice, they named it twice”. Cu toate acestea, numele cel mai înrădăcinat în imaginația publicului rămâne “Big Apple”. Progresul major în domeniul politic sau economic poate inspira alte calambururi, mai ales în rândul jurnaliştilor creatori de titluri cât mai şocante. Cei de la New York Post par să fi fost mai consecvenţi în ceea ce priveşte titlurile ingenioase și ireverențioase de pe prima pagină. După actualele alegeri pentru primăria New Yorkului, New York Post a găsit un titlu de răsunet, glosând pe marginea celei mai cunoscute porecle a oraşului: The Red Apple… Noul primar al New York-ului, născut în Uganda din părinți indieni expulzați de Idi Amin și având o diplomă în studii africane, era practic necunoscut înainte de a-și lansa campania electorală. Cum se explică oare acest rezultat? Au contribuit, fără îndoială, o serie de factori, dintre care mulți sunt legați de presiunile economice cu care se confruntă generațiile tinere. Eu cred, însă, că este greu de ignorat legătura dintre victoria sa categorică și valul alarmant de antisemitism care a izbucnit în campusurile universitare.Read more…

Asociația profesională clujeană Poalei Țedek

Curând după întemeierea Imperiului Austro-Ungar, în 1867, evreii au fost emancipați prin Legea XVII, devenind cetățeni cu drepturi egale, civile și politice. De atunci, populația evreiască a Clujului a sporit an de an, astfel între 1900 și 1941, numărul a crescut de patru ori, iar ponderea în totalul populației cu 60%. Creșterea a continuat și în perioada interbelică, când Clujul a devenit parte integrantă a României Mari. În paralel a sporit și aportul evreilor la dezvoltarea economică și socială a urbei. Așa se explică numărul și ponderea mare a evreilor clujeni în economie și în profesiile liberale. În anul 1939, în județul Cluj, în proprietate evreiască se aflau cca 50 de întreprinderi industriale (uzine, fabrici, ateliere), 450-500 de ateliere de mici meseriași și întreprinzători, peste 60 de magazine în zona centrală a orașului, numeroase restaurante, cârciumi și băcănii. (1, 2) Numai pe teritoriul orașului Cluj am identificat peste 400 de ateliere unde se practicau cca 30 de meserii ca: croitori / croitorese, blănari, modiste, pălărieri, pantofari, bijutieri, ceasornicari, instalatori, mecanici, tinichigii, tâmplari, tapițeri etc. Numărul persoanelor angrenate în aceste activități a crescut continuu, ajungând la câteva mii. La începutul secolului XX, odată cu numărul mare de meșteșugari și diversificarea activității lor, au apărut probleme legate de lipsa unor servicii de asistență socială în caz de boală, accidente de muncă, pierderea capacității de muncă, bătrânețe, pierderea familiei, imposibilitatea de a-și duce traiul singur, toate pe fondul unei situații financiare modeste. Read more…

Școala mea din Arad

Dintotdeauna am susținut că școala mea era cea mai bună și cea mai frumoasă din lume.  Știu, de obicei amintirile idealizează realitatea, dar spuneam același lucru și atunci când eram elevă.  Am fost cu adevărat norocoasă – și poate nu numai eu, ci Aradul însuși, care se bucură de școli remarcabile. Clasele primare le-am făcut la „Școala pedagogică”, azi Colegiul Național Preparandia – Dimitrie Țichindeal.  E adevărat că deasupra intrării principale era menționat anul 1812, dar pe vremea aceea asemenea amănunte nu mă interesau.  Nici nu învățam în clădirea centrală, ci într-o căsuță cu numai patru săli de clasă, aflată în curte – era „laboratorul” viitorilor învățători, dar pentru noi era o școală ca oricare alta, doar că uneori veneau studenți, se așezau în ultimele bănci și asistau la lecții.  Abia mult mai târziu am aflat că aceasta era urmașa „Preparandiei”, prima școală pedagogică română din Transilvania și, de fapt, una dintre primele din lume! Dar cea pe care o consider cu adevărat „școala mea” este Liceul Ioan Slavici, astăzi Colegiul Național Moise Nicoară.  Până astăzi, când mă prezint unui arădean sau fost arădean, adaug cu mândrie „Moise Nicoară, promoția 1971”.  Și într-adevăr, a fost un salt cât se poate de semnificativ.  Întreaga atmosferă s-a schimbat.  Read more…

Fotografie de familie. Crasna 1946

De curând, Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză): Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.” Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, ca nişte oaspeţi de onoare se află părinţii mei, foarte, foarte tineri şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani. Textul de pe verso, scris frumos de mână, sună (în maghiară): “Îţi expediem cu bucurie această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji, Crasna, 9 XII, 1946”. Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, cu vreo 35-40 de ani mai târziu decât momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.Read more…

Perla

Doar noi doi mai rămăseserăm să ne spălăm pe mâini și să mergem la masă, unde ne așteptați de un grup mare de prieteni. Am dat drumul la robinet și apa a început să facă zgomotul cunoscut. Dacă închideam ochii, m-aș fi putut închipui în mijlocul naturii, stând lângă un izvor. Și asta, pentru că el era foarte aproape de mine. Poate de aceea sunetul apei ne atrage și dorim să-l ascultăm. Apa robinetului susură ca oricare apă curgătoare, liberă să plece la drum, fără să-i pese de obstacolele pe care le va avea de înfruntat. Vrea să câștige doar bătălia cu natura, neștiind că ea însăși e natură. Cel mai ușoară îi va fi trecerea printre pietre. Va aluneca, netezindu-le puțin, le va îmbrățișa și va pleca mai departe. Lucrurile moi, fără consistență, îi vor da de furcă, ele vor încerca s-o oprească din drum și să o supună, dar vor reuși numai cu apa molcomă. Apa impetuoasă, odată scăpată din strânsoarea moliciunii, nu-și va mai aminti nimic și va merge mai departe. Nu voiam să prelungesc spălatul pe mâini, așa că nu am închis ochii. Mi-am pus mâinile sub jet și din acel moment am început să trăiesc iubirea, pentru că el mi-a luat fața în mâini și m-a sărutat, exact cum săruți un copil drag. Aveam mâinile „legate” și n-am putut răspunde în niciun fel, folosindu-mi brațele. Așteptam demult acest răspuns la o întrebare pe care nici nu i-o pusesem. Apropierea aceea a buzelor lui pe obrazul meu, odată cu susurul apei, a fost totul. Eu îl iubeam platonic, iar el nu-mi arătase până atunci vreun sentiment.Read more…

“Bolile” fotbalului contemporan

Ajung două picioare puternice și doi neuroni (unul pentru fiecare picior) și milioanele curg… Încă din copilărie sunt mare amator de fotbal. La sfârșit de săptămână mergeam la toate meciurile echipei locale, Bihoreana Marghita. Pe-atunci mai exista fotbalul amator, adică fotbaliștii lucrau în meseriile lor și după meci câștigau câte o mică tantiemă în bani sau pălincă. Pe atunci UEFA însemna Uniunea Europeană de Fotbal Amator, dar acum A din abreviere vine de la Associations. Au fost patru turnee pentru echipe naționale de amatori în Europa: în 1967 a câștigat Austria, în 1970 Spania, și în 1974 și 1978 Iugoslavia. Cred că fotbalul amator avea farmecul lui și la echipele de club și la naționale. Jucătorii erau devotați echipei, nu ca astăzi, când în unele echipe, chiar și naționale, aproape că nu mai există jucători localnici. Bineînțeles, mottoul pe care l-am ales este exagerat. Sunt mulți fotbaliști talentați care au viziune tactică pe teren, se antrenează serios, ascultă cu atenție și aplică pe teren instrucțiunile antrenorului, chiar dacă au salarii foarte mari cu contract asigurat pe o anumită perioadă de timp. Unii însă, după ce “prind momeala”, adică banii, lenevesc, se plafonează și își pierd motivația. Lor li se potrivește mottoul de mai sus.Read more…

Nomen est omen?

„Străduiește-te până când nu mai trebuie să te prezinți.” „Lasă ca succesele tale să-ți fie cartea de vizită.” „Fă ca realizările să vorbească în numele tău.” Sunt multe fraze cu același mesaj șu ele m-au deranjat mereu. Cred că oricine a avut norocul să-l vadă vreodată pe Johnny Cash pe scenă știa foarte bine în prealabil cum se numește bărbatul acela cu vocea de o sonoritate absolut unică și cu chitara în mână – și totuși, de fiecare dată el zâmbea politicos și se adresa publicului cu: „Salut. Eu sunt Johnny Cash.” Era un act de respect față de cei care îl ascultau, un semn că dincolo de toate albumele de platină, dincolo de statutul de legendă vie și dincolo de potopul de premii și distincții obținute, era un om care nu se considera deasupra normelor sociale. Pe de altă parte, așa cum am explicat odată unei prietene, în această lume există mulți oameni care poartă nume similare. Eu am lucrat mai mulți ani în aceeași redacție, în același birou, cu doi bărbați care aveau același nume și același prenume, deși nu erau înrudiți în niciun fel. Ca urmare, unul dintre ei, cel mai tânăr, și-a ales o inițială în fața numelui, pentru a se diferenția de tizul său mai în vârstă… – Da, dar niciunul nu era cu adevărat celebru, nu-i? – se încăpățâna prietena mea, căreia îi plac frazele pe care le-am menționat în introducereRead more…

Terra cognita (incomplet, după cum se va vedea)

La întrebarea: „Cunoști acest petec de țară?” răspunsul meu este: „Îl cunosc, dar nu aprofundat”, cu toate că în ultimii 23 ani l-am vizitat de zeci de ori, cunosc acolo o mulțime de lume, am fost în colțuri îndepărtate, locuite și nelocuite și – on top of everything – vorbesc perfect limba locului. Am și scris nu o dată despre acele locuri. Da, este Republica Moldova, doar că eu mă încăpățânez s-o numesc Basarabia. Dar s-o luăm de la început. La Galați nu am fost niciodată. Știam că e pe Dunăre, că are (adică avea!) un imens combinat siderurgic și… cam atât. Dar spre sfârșitul anilor 1990 (de unde puteam eu să știu?!) la Galați a luat ființă o facultate de medicină ca parte integrantă a Universității ”Dunărea de Jos”. Corpul profesoral pare să fie nu numai pus la punct din punct de vedere al învățământului modern, dar în urmă cu an a inițiat un congres de anestezie și terapie intensivă, iar anul acesta, la cea de a doua ediție, am participat ca lector. Deci, am plecat cu avionul la București, apoi cu mașina la Galați și am petrecut patru zile pline pe malul Dunării. Dar asta a fost doar primul popas, pentru că ”spionii” au dat de veste celor de dincolo de Prut, iar ei au decis să profite de ocazie (pe mine nu prea m-au întrebat!) și, a doua zi după terminarea congresului, la ora 11.30, o mașină cu șofer m-a luat de la hotel direct la Chișinău, 235 kilometri. Read more…

Evreii ca potentați ai regimului comunist din România

Din cauza lipsei de cadre de la începutul regimului comunist, conducerea superioară de partid și de stat a recurs la serviciile minorităților naționale oprimate în timpul regimului carlist și fascist, în special a celei evreiești. În marea lor majoritate, evreii erau ştiutori de carte, mulţi trăiau în mediul urban, cunoșteau limbi străine și înainte de toate suferiseră crunt, mai ales în timpul regimurilor legionar și antonescian. Partidul Comunist se putea baza pe loialitatea, ba chiar entuziasmul lor cu privire la instaurarea unui nou regim politic care promitea deplina egalitate a cetățenilor. Voi trece în revistă câteva personalități conducătoare din această categorie, chiar dacă în cazul primilor doi există dubii cu privire la originea evreiască a acestora.Read more…

Adevăruri istorice adesea ignorate

Recent, un prieten din Londra, Bruce L., mi-a recomandat un eseu publicat ziarul Financial Times, “The deep wounds of war” (Rănile adânci ale războiului), semnat de Philip Stephens, cu recenziile a patru noi cărți despre conflictul din Orientul Mijlociu (1). Reproduc aici răspunsul pe care l-am trimis prietenului meu.”Mulțumesc, dragă Bruce, pentru semnalarea eseului și a celor patru cărți. Aș avea însă, în acest context, câteva remarci despre chestiuni care consider că ar trebui luate în considerare în mai mare măsură când se vorbește despre acest conflict. – Prima remarcă se referă la populație și număr de oameni. În 1922, întreaga populație din aria geografică administrată sub mandat britanic în Palestina era de circa 750.000 de oameni. Alte câteva sute de mii trăiau în Transiordania, dată de britanici emirului Abdullah (care în 1948 a devenit rege al Iordaniei). Numărul de mai sus a rezultat în urma unui recensământ organizat de britanici în Palestina (fără Transiordania), adică un teritoriu care cuprindea în mare Gaza, actualul Israel și Cisiordania (zonă numită și The West Bank). Din numărul total, cca 80 de mii erau evrei, cca 70 de mii erau creștini și cca 590 de mii erau musulmani. – A doua remarcă este că nimeni nu le spunea acestor oameni ‘palestinieni’, și nici ei nu își spuneau astfel. Majoritatea ne-evreilor își spuneau arabi, dar alții își spuneau beduini, sau druzi, samariteni, armeni etc. ‘Palestinienii’ nu sunt un grup etnic și nici nu reprezintă o națiune. Termenul a fost trasformat însă cu timpul într-o armă, în scopuri politice.Read more…

În sfârșit, Donald Trump s-a supărat pe Vladimir Putin

Donald Trump a ajuns la cel de-al doilea mandat și abia acum își dă seama că Rusia nu se lasă convinsă de șarmul său personal și de intențiile lui sincere de a termina războiul din Ucraina, acum când datorită eforturilor lui, există speranțe să se termine și războiul din Gaza. În sfârșit s-a trezit la realitate și a conștientizat că Putin nu dorește pacea în Ucraina până când nu va transforma această țară într-o Gaza europeană. Auzind declarațiile președintelui american favorabile Rusiei și lui Putin, mă întrebam dacă Trump crede cu adevărat ce spune, dacă este chiar atât de naiv să creadă că are o baghetă magică cu care toate dorințele lui se pot transforma pe loc în realitate. El se laudă că a reușit să pună capăt la opt războaie, dar oare nu-și dă seama cine erau beligeranții și în ce măsură aceste țări se aflau în raporturi de dependență față de Statele Unite, cel mai puternic stat din lume, și față de el însuși, cel mai puternic om din lume? Numai că același raport de forțe nu se aplică relației SUA-Rusia. Chiar dacă Rusia nu mai este ce a fost, nu mai are puterea, anvergura fostei Uniuni Sovietice, Rusia actuală rămâne în continuare un jucător global cu ambiții de mare putere și dorește să-și recâștige prestigiul și rolul jucat în trecut. Iar reziliența Rusiei este incomensurabilă.Read more…

Ce ar fi fost dacă…?(3) Proiectul Uganda

Înainte de 1948 au existat diferite planuri, inițiative, proiecte, încercări de a întemeia un stat național evreiesc sau măcar o regiune autonomă.  În primele două articole ale acestei serii am enumerat câteva, dar au mai fost și altele.  Majoritatea nu au fost inițiate și realizate de evrei, ci au fost „pomeni” primite de la alții.  Și nimeni nu a făcut-o nici din altruism, nici din considerente etice, ci, evident, din interes.  Ba au fost chiar și cazuri în care „statul evreiesc” a fost o acțiune dușmănoasă, ca în cazul Planului Madagascar. propus de naziști la începutul anului 1940. Madagascar era pe atunci o colonie franceză.  După ce Franța va fi cucerită, coloniile ei i-ar fi revenit Germaniei.  Germania spera să încheie pace cu Marea Britanie și atunci flota britanică i-ar fi putut transporta pe toții evreii europeni în Madagascar, un milion pe an, iar colonia să fie condusă de… SS!  Nu ar fi fost un stat național, ci un enorm lagăr!  Numai că pacea cu Marea Britanie nu s-a materializat, flota britanică nu s-a grăbit să îndeplinească ordinele venite din Germania și proiectul a fost abandonat, fiind apoi înlocuit cu „soluția finală”. Dar aici aș vrea să vorbesc mai pe larg despre Proiectul Uganda din 1903.  Că era nevoie de el nu încape nicio îndoială.  La sfârșitul secolului al XIX-lea  și începutul secolului XX, evreii din Europa Apuseană și Centrală primiseră drepturi cetățenești și o duceau satisfăcător, însă în Europa de Est situația era catastrofală. Read more…

Locuitorii şi adresele din Clujul anului 1943. Pagini de poticnire

În februarie 1943, la Editura Minerva din Cluj apărea publicaţia Kolozsvári lak és címjegyzék 1943 (Indexul locuinţelor şi adreselor din Cluj, 1943). Volumul gros, de 627 de pagini, era rodul muncii temeinice a trei funcţionari publici: Ödön Boga, revizor contabil, şef al administraţiei fiscale locale, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, fruncţionari fiscali (perceptori). Publicaţia voluminoasă, elaborată cu profesionalism şi migală (astăzi ne e greu să ne imaginăm cum se alcătuia o bază de date atât de amănunţită fără ajutorul computerului) avea să fie utilizată circa doi ani. În octombrie 1945, Clujul a fost eliberat, curând numele străzilor şi pieţelor (cel puţin ale celor centrale) au fost schimbate[2], iar după ce Transilvania de Nord a reintrat în componenţa României, acest index, întocmit în limba maghiară şi reflectând situaţia din 1943, a devenit inutil. Mă îndoiesc că vrednicii funcţionari fiscali, Ödön Boga, Aurél Zámbó şi Ernő Gál, şi-ar fi imaginat vreodată că lucrarea lor, menită să înlesnească găsirea locuinţelor şi adreselor în timpul administraţiei maghiare a Clujului, avea să devină o importantă sursă istorică şi sociologică, mai cu seamă pentru populaţia evreiască a oraşului. De fapt, cred că volumul Kolozsvári lak és címjegyzék este ultimul loc în care evreii clujeni au mai fost trecuţi cu nume, prenume şi profesiune, ca cetăţeni ai urbei…Read more…

Un avion deturnat a pus Marghita pe harta disidenței

La mijlocul anilor 1960, echipa de lupte greco-romane a Marghitei, pe atunci o comună în județul Bihor, era în prima ligă a României. József Moka  era campionul României la categoria semi-grea. Asistam la toate meciurile echipei. Dar ce legătură au luptele greco-romane cu deturnarea unui avion? József era fratele lui Béla (Adalbert) Moka, cel care a organizat deturnarea unui avion în 1971, în plină eră ceaușistă. În România a avut loc unicul caz de deturnare a unui avion aflat la sol, întrucât toate aceste acţiuni aveau loc după decolare. În 1971 eram student la Timișoara. Despre deturnare am aflat când am revenit la Marghita în vacanță, fiindcă știrea se transmitea numai în șoaptă, din gură în gură. Moka era, la fel ca mine, din Marghita. Era mecanic de profesie. La vârstă de 18 ani l-a călcat un tractor, abia a scapăt cu viață, dar a pierdut un picior, avea o proteză. Multă vreme a plănuit să fugă din România. A încercat prin toate mijloacele legale, s-a înscris pentru vizite la Istanbul, Roma, Iugoslavia (cu gândul să nu se întoarcă), dar a fost refuzat. Apoi s-a gândit să traverseze înot lacul Fertő, din Ungaria în Austria, dar nici în Ungaria nu putea pleca. Să încerce să treacă Dunărea înot?Read more…

Dispăruți. Tiszaörs, Ungaria, 2004

Pe străduțe lăturalnice, pe lângă vile noi, cu grădini decorate cu pitici de ghips, mori de vânt și măgăruși din plastic cu ghivece de flori, Ágnes și cu mine ne îndreptăm spre strada principală cu magazinele ei moderne. Ea, ultima evreică din orașul Tiszafüred, îmi arată unde se aflau odinioară, înainte de război, casele și afacerile evreiești. Ajungem la un petec de grădină părăginită din spatele școlii. – Pe vremuri aici era o căsuță și alături două morminte, spune ea. Morminte evreiești, cred. În copilărie locuiam chiar acolo, într-o casă care a fost dărâmată pentru a face loc supermarketului, și am văzut pietrele funerare. Pășim peste gardul scund, ne croim drum printre bălării, dar nu găsim nimic. Pe cărarea crăpată, un muncitor împinge o roabă care scârțâie de-ți rupe inima. Ne apropiem de el. Ágnes îl întreabă de morminte. Omul, sfrijit și cu o mustață stufoasă, pare stânjenit: – Săptămâna trecută am sfărâmat lespezile. Directorul școlii zicea să le spargem și să folosim bucățile în zidul nou, ăla de acolo. La nici trei metri de noi, zidul de ciment se întinde de-a lungul curții școlii. – Așa stau lucrurile pe aici, spune Ágnes, resemnată. Dar eu sunt indignată.Read more…

Unde trăiesc eu oare?

Trăiesc în Israel de patruzeci și ceva de ani. De fiecare dată când țara intra în gura lumii, destul de des în această perioadă, îmi promit solemn că atunci când am un pic de timp, voi face o cercetare, să caut un răspuns la întrebarea: unde trăiesc eu de fapt, în Orientul Apropiat sau în Orientul Mijlociu? Dar să fie o cercetare ca lumea, așa cum am învățat la școală și apoi la institutul de cercetări în care am lucrat. Să intru într-o bibliotecă universitară și să descopăr ce s-a publicat în acest domeniu, cine a mai studiat acest subiect, la ce nivel și în ce limbă. Să mă lămuresc când și unde s-au folosit prima oară aceste expresii, cum și de ce s-au schimbat zonele geografice definite de ele de-a lungul timpului. Anii au trecut și niciodată nu am găsit timp pentru o astfel de distracție intelectuală. Treptat au apărut internetul cu baze de date și browsere, rețelele de socializare și inteligența artificială (IA). Acum, deși sunt pensionar cu foarte mult timp liber la dispoziție și încă interesat să aflu unde trăiesc, îmi vine peste mână să folosesc o metodă atât de desuetă… Și atunci? Ce să fac? Să întreb lumea pe Facebook sau pe orice altă rețea de socializare, să întreb ChatGPT sau vreo aplicație echivalentă? Și în ce limbă? Nu sunt naiv, termenii sunt folosiți azi mai mult politic decât geografic și istoric. Iar politic răspunsul depinde în ce limbă trăiești.Read more…

Fotograful

Dan, un om mărunt cu barbă, fotograful ziarului Maariv și al revistei locale din Beer Șeva, era prezent la toate demonstrațiile de solidaritate cu ostaticii. Născut la Arad, România, a venit cu părinți la Beer Șeva prin anii cinzeci, când avea șapte ani. Ne cunoșteam de pe vremea când eram rezident și făceam gărzi la Unitatea Mobilă de Terapie Intensivă. De fiecare dată când era vreun accident de mașină sau un act de violență, ajungea primul la fața locului și adesea era primul care ne dădea detalii cu privire la cele întâmplate.
– De unde știți voi, fotografii de presă, despre aceste evenimente înaintea tuturor?
– Secret profesional, îmi răspundea zâmbind.
– Ce îți place cel mai mult să prinzi în obiectiv? – l-am întrebat.
– Oameni în diverse ipostaze: spectacole, nunți, evenimente deosebite, demonstrații. Îmi place să redau trăirile care se reflectă nu doar pe fețe, ci și pe pozițiile oamenilor. O privire, o mână ridicată în nenumărate variante, un zâmbet, o lacrimă, toate acestea reflectă adevăratele sentimente ale semenilor noștri.Read more…

Fermierii evrei din New Jersey

Statul New Jersey este supranumit Garden State (Statul Gradină) și numele este pe deplin justificat, nu doar de peisajele frumoase, ci și de numeroasele ferme care continuă și astăzi să producă legume și fructe vândute la supermarket, dar și direct de la fermieri. Unele ferme mai mici sunt vizitate de părinți care își aduc copiii să vadă animalele, să le mângâie și să încerce cum e viața de fermier. Copiii se bucură de această experiență și nu o dată își doresc să ia acasă un iepuraș, un miel sau chiar un mânz. Sigur că asta nu se întâmplă, dar părinții promit să mai revină. Aceste ferme au fost întemeiate de imigranți din Germania, Scandinavia, Polonia și alte țări est-europene, oameni care la un moment dat au fost disperați, dar și destul de curajoși să lase totul, să plece și să își clădească o nouă viață în altă parte. Printre aceștia au fost și mulți evrei din estul Europei. Nu știu de ce, dar când încerc să aflu mai multe din istoria lor, îmi vine în minte sfârșitul musicalului Scripcarul de pe acoperiș, când toți evreii părăsesc Anatevka pentru a-și căuta destinul și a o lua de la început în alt colț de lume. Poate unii dintre ei au ajuns și prin New Jersey? Dar musicalul se termină în momentul în care toți evreii din sat iau drumul pribegiei.Read more…

La o conferință a lui Chomsky

Am decis să public una dintre notiţele mele mai vechi, dându-mi seama că antisemitismul  american, tot mai vizibil după evenimentele tragice din Orientul Mijlociu, nu a apărut din senin. Ceea ce am auzit în decembrie 2009, la Universitatea Columbia, a fost un indiciu clar al faptului că climatul de ură antievreiască era hrănit în mediul academic cu mult timp înainte de actualele manifestări violente, din mai multe campusuri universitare, îndreptate împotriva studenților evrei și culturii evreiești. De fapt, îmi amintesc de un alt fapt pe care l-am constatat mult mai demult, în anii ’80, la o expoziție de cultură arabă aflată la intrarea principală a Universității Harvard, sponsorizată de Arabia Saudită.  Printre artefactele expuse se găsea și portretul unuia dintre primii atentatori sinucigași care ucisese mai mulţi israelieni. Un text explicativ îl lăuda cu generozitate pentru eroismul său. Decembrie 2009. Zilele trecute, cedând unui impuls masochist, am asistat la o conferință susținută de Noam Chomsky cu titlul ambiguu „Momentul unipolar și cultura imperialismului”. Conferința, anunțată ca „A cincea conferință anuală de comemorare a lui Edward Said”, a avut loc la Universitatea Columbia. Cu o oră înainte, sala era deja plină și un număr considerabil de persoane, mai ales studenți, au fost nevoiți să o urmărească de afară, prin video. În timp ce așteptam, o femeie între două vârste a început să distribuie cărți poștale cu un apel la încetarea asediului impus asupra Gazei și la formarea, în 31 decembrie, a unui lanț uman mondial, umăr la umăr, în semn de solidaritate cu palestinienii din Gaza. Oare de ce aveam impresia că era evreică?Read more…

Plătim prea scump și e păcat…

Se moare din orice. Se moare de boală și se moare de ”bătrânețe”. Se moare în război și se moare (rareori) că așa vrea omul, să moară. Dar se moare, foarte mult, din accidente de circulație. După datele Organizației Mondiale a Sănătății, în 2016 (nu am date mai recente) 1.350.000 pământeni au murit din cauza accidentelor de circulație (sau o persoană la fiecare 26 secunde!), nemaivorbind de numeroșii ghinioniști rămași invalizi. Și numărul vehiculelor e în continuă creștere. În Israel, la aproximativ 10 milioane de locuitori, dintre care 7 milioane au peste 18 ani, circulă 3,7 milioane mașini particulare sau mai mult decât un automobil la două persoane! Procentajul deceselor rutiere diferă enorm de la o țară la alta. Harta de mai jos prezintă, în mare, situația în diferite țări ale lumii, raportat la 100,000 locuitori. În anul 2024, statisticile indică pentru România 10 decese rutiere la 100.000 locuitori, iar în Israel 3,63. O privire superficială asupra cifrelor poate duce la o concluzie în principiu corectă, dar ca peste tot, există și excepții. Numărul de decese în accidente rutiere pare să depindă de situația socioeconomică. Read more…