Viaţa şi activitatea lui Iuliu Barasch – într-o carte amplă, apărută de curând

Nov 17, 2022By

“Iuliu Barasch, un iluminist evreu în Țara Românească” – acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura RAO și pe care mi-am propus s-o aduc în atenția cititorilor revistei Baabel. Este o carte foarte interesantă, coordonată de Irinel Popescu și Lucian-Zeev Herșcovici, iar autorii ei sunt: Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Lucian-Zeev Herșcovici, Ștefan Petrescu, Ioan Aurel Pop, Irinel Popescu, Lucia Tăușan Matu și Felicia Waldman. Fiecare a scris câte un capitol, încercând să redea personalitatea complexă și activitatea lui Iuliu Barasch. Biografia captivant[ a lui Iuliu Barasch a fost scrisă de Lucian-Zeev Herşcovici. Eu am aflat despre Iuliu Barasch în timpul studenției, la cursul facultativ de istoria medicinei și nu i-am dat prea mare importanță. Nici măcar despre legătura lui cu teatrul Barașeum nu am știut prea multe. Iuliu Barasch a trăit doar 48 de ani (1815 – 1863), dar a activat în domenii din cele mai variate. S-a ocupat de filosofie generală și a iudaismului. Ca jurnalist a întemeiat revista de științe naturale Isis sau Natura, posibilă precursoare a revistei engleze Nature. Activitatea publicistică și-a dedicat-o emancipării evreilor și multor altor subiecte. În acest articol am să mă concentrez în special asupra activității lui de medic.Read more…

Nov 17, 2022 7 comments

Spitale în care am lucrat după absolvirea facultății, până la pensionare.                                            

Oct 6, 2022By

Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza,  care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată  ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am  devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu  denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul  care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…

Oct 6, 2022 7 comments

O întâmplare din viața mea de medic pediatru

Aug 25, 2022By

A trecut atât de mult timp de când m-am pensionat, încât aproape că nu mă mai gândesc la ce am trăit în Spitalul Fundeni unde am lucrat 32 de ani! Cei mai mulți colegi de care eram foarte legată nu mai sunt pe lumea asta și n-am cu cine depăna amintirile din viața de medic pediatru. Singura persoană care a mai rămas este Cornelia D. asistenta pe care o cunosc de când era elevă. Cu ea am rămas prietenă și după pensionare. Ea m-a ajutat în perioade grele din viața mea. Și ea are deja o vârstă respectabilă. Ne telefonăm, din când în când, și mă vizitează uneori. Atunci povestim despre spital, despre bolnavii de  atunci și, bineînțeles, despre colegii care au părăsit această lume. Recent ea mi-a reamintit de o întâmplare pe care eu aproape o uitasem. Se întâmpla pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut când Secția de Pediatrie a Spitalului Fundeni patrona câteva județe, de unde primeam pacienții – copii până la 16 ani – fără vreun anunț prealabil. În general ni se trimiteau cazurile mai grave sau cazurile problemă. Un astfel de caz ne-a fost trimis de spitalul din Tulcea cu mențiunea că adolescenta de aproape 15 ani fusese internată timp de două săptămâni cu diagnosticul de artrită reumatoidă și nu a răspuns la tratament.Read more…

Aug 25, 2022 10 comments

Povești evreiești de supraviețuire în condiții extreme

Jul 28, 2022By

Nu demult am primit o nouă carte apărută la editura Hartung-Gorre din Konstanz, Germania: Extreme jüdische Überlebungsschicksale (Povești evreiești de supraviețuire în condiții extreme). Este o sinteză a 21 de cărți apărute în decursul anilor la aceeași editură, printre care figurează și cartea mea. Pentru generațiile actuale, subiectul este istorie, dar pentru mine este încă deosebit de viu, de parcă întâmplările s-ar fi petrecut ieri. Cartea cuprinde jurnale, amintiri scrise de supraviețuitori, sau de copiii sau rudele lor, precum și cazuri de salvare în condiții extreme.
Herman Kondratowisch Abraham: Sub lumina roșie a Nordului. Născut în 1924 la Gura Humorului, deportat cu familia în Transnistria, ajunge în ghetoul de la Moghilev. După eliberarea orașului e înrolat în Armata Roșie și trimis pe front. Herman dezertează cu gândul să ajungă în România, dar e arestat și condamnat la opt ani de lagăr la Workuta, aproape de Polul Nord. Relatarea vieții de lagăr, a activității în brigada groparilor, condițiile de viață sub lumina roșie a nordului sunt descrise amănunțit. Un accident de muncă din 1949 duce la amputarea brațului drept. Condițiile de viață de la Workuta se ameliorează abia după moartea lui Stalin. În 1956 este eliberat și pleacă în Israel, unde încearcă să recupereze anii pierduți.

Margit Bartfeld-Feller

Născută în 1923 la Cernăuți, în 1941 e deportată împreună cu familia în Siberia, într-un sat din regiunea Tomsk. Curând tatăl moare. Viața grea a familiei, la fel ca a localnicilor, este de fapt o luptă pentru supraviețuire. În cele din urmă își câștigă existența ca profesoară de muzică. Reușește să emigreze cu familia în Israel abia în 1990. Amintirile despre Cernăuți și Siberia devin cărți foarte apreciate. Două povestiri au apărut chiar în traducere în revista Baabel.Read more…

Jul 28, 2022 3 comments

Spitalele în care am lucrat

Jun 30, 2022By

Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante. Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente). Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.Read more…

Jun 30, 2022 8 comments

19 aprilie 1943

May 5, 2022By

Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…

May 5, 2022 23 comments

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Apr 7, 2022By

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

Apr 7, 2022 4 comments

O carte despre dragoste în vremea Holocaustului şi comunismului

Mar 10, 2022By

Petru Clej este cunoscut în România drept un ziarist care activează la Radio France Internationale, implicat în problema antisemitismului din România și în Holocaust. În urmă cu ani i-am dat un interviu, ca unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului din România, fost deportat în Transnistria. Iată că Petru Clej își încearcă și talentul de scriitor în cartea apărută în 2021, la Iași, la Editura Meridiane: Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, Comunismului și Azi. Am primit cartea curând după apariția ei, prin bunăvoința autorului căruia i-am mulțumit și-i mulțumesc și pe această cale. Nu sunt critic literar, nu sunt în măsură să emit o părere despre valoarea literară a acestei cărți, dar ca cititor obișnuit pot spune că am citit-o cu plăcere. Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut felul cum e scrisă și mesajul pe care îl transmite. Din introducerea scrisă de autor aflăm motivul pentru care s-a decis să scrie această carte cu rădăcini în istoria ultimilor 80 de ani. Read more…

Mar 10, 2022 1 comment

Gânduri la moartea lui Liviu Beris

Feb 10, 2022By

Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului. Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.Read more…

Feb 10, 2022 6 comments

Atachi, începutul coşmarului

Jan 13, 2022By

Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…

Jan 13, 2022 18 comments

Câmpulung, orașul în care m-am născut și pe care îl pot vedea numai în vis

Dec 16, 2021By

N-am întâlnit oameni care să nu-și iubească orașul natal. Nu sunt eu o excepție. Dar după întoarcerea din deportare nu am mai călcat niciodată în Câmpulung și de atunci îl văd numai în vis. În ultimul timp, pentru problemele mele cu somnul, am recurs la un calmant care mă ajută și nu prea mai visez, așa că nu-mi mai văd orașul natal. Recent însă a apărut o știre despre o întâmplare din Gura Humorului, orașul vecin, și ea m-a făcut să mă gândesc, trează fiind, la orașul în care m-am născut și au reapărut din nou visele și orașul meu natal. Oare este la fel cum l-am lăsat în urmă cu 80 de ani, când am fost alungată? Cum o fi arătând acum? Sigur că nu l-aș recunoaște. Chiar dacă pe atunci era capitală de județ, străzile nu erau asfaltate și nu avea canalizare și apă curentă. O treime din populație erau evrei și asta mi se părea normal. Împreună cu sora mea și cu prietena mea Sarina Ionescu, și ea din Câmpulung, am încercat să ne amintim magazinele care erau în centrul orașului și am reușit să o facem chiar după foarte mulți ani. cum nu mai este niciun evreu la Câmpulung. A rămas numai cimitirul evreiesc, îmi închipui în ce stare este. Și totuși, când aud sau citesc ceva despre Câmpulung și despre satele învecinate, tresar. De fapt mi-e dor de copilăria și de tinerețea mea, asta o știu.Read more…

Dec 16, 2021 10 comments

Domnul Kopfștain, profesorul meu de ebraică

Nov 18, 2021By

La bătrânețe ai tot răgazul să-ți amintești de cei care au avut o importanță deosebită în decursul timpului la formarea ta ca om cât de cât instruit. Mă refer la toți învățătorii și profesorii mei care au contribuit la aceasta pe măsura capacității lor profesionale. În primul rând le datorez părinților mei, mamei mele care avea numai cele patru clase primare și tatălui meu cu cele șapte clase ale sale, că au stăruit ca fiicele lor să beneficieze de învățătura de care ei înșiși nu au avut parte. Așa s-a întâmplat că am avut învățători, profesori de gimnaziu și liceu cu mare dăruire, de care îmi amintesc cu recunoștință. Dar un loc special îl ocupă domnul Kopfștain, profesorul de ebraică. El mi-a dat lecții acasă timp de opt ani, de la clasa întâi primară și până la sfârșitul gimnaziului. Nu cred că am auzit vreodată numele lui „de botez”, sau poate că l-am uitat. Era un om atât de discret, atât de punctual, încât aceste calități mi-au rămas în amintire până astăzi. Dacă îmi amintesc bine, era originar din Maramureș și venise la Câmpulung după pogromul din 1929, când a fost incendiată sinagoga din Borșa și mai mulți evrei s-au refugiat pe unde au apucat. Doi dintre aceștia, domnul Horovitz și domnul Kopfștain, au venit la Câmpulung. Ei au fost cei care au predat ebraica în orașul meu natal. Read more…

Nov 18, 2021 3 comments

După 80 de ani am aflat data morții bunicilor mei

Oct 21, 2021By

După un interviu pe care l-am dat recent pentru Institutul Eli Wiesel, cu ocazia datei de 9 octombrie, ziua comemorării Holocaustului din România, cercetătoarea A. B. mi-a spus că a fost deosebit de impresionată relatarea făcută în jurnalul meu despre felul cum am aflat de moartea bunicilor. Din vorbă în vorbă mi-a spus că Institutul este în posesia unor înscrisuri originale cu date din spitalul-cămin din Moghilev, cu privire la cei decedați. Bineînțeles am tresărit și am rugat-o să-mi furnizeze datele. Cu mare promptitudine mi-a trimis copia documentului, din care speram să aflu data morții bunicilor. Știam luna, dar nu cunoșteam data exactă. În 1967 am căutat timp de câteva ore prin imensul cimitir de la Moghilev și de atunci știu că nu au morminte; probabil au fost îngropați pe rând în gropile comune. Sora mea a fost acum câțiva ani la Moghilev și a întrebat la Comunitatea evreilor dacă există înscrisuri despre cei înmormântați, dar nu i s-au putut da informațiile cerute. Și iată, după 80 de ani, sunt în posesia datelor care dovedesc că bunicii noștri iubiți au existat cu adevărat și au murit la scurt timp după deportare. Este singura dovadă oficială, deoarece pentru evreii care au murit în timpul Holocaustului nu există certificate de deces.Read more…

Oct 21, 2021 14 comments

Medici evrei în timpul Holocaustului

Sep 23, 2021By

Cartea Jüdische Ärztinnen und Ärzte in der Schoah (Medici evrei în timpul Holocaustului) a lui Erhard Roy Wiehn a apărut la editura Hartung-Gorre din Konstanz, Germania, în iulie 2021. Despre prietenia mea cu profesorul E. R. Wiehn din Konstanz am amintit de mai multe ori în diverse articole (https://baabel.ro/2014/12/mirjam-bercovici-erhard-roy-wiehn-un-om-deosebit/) . Nu m-am mirat când mi-a scris că vrea să scoată o carte despre medici evrei în timpul Holocaustului. Au mai apărut și alte cărți cu această tematică, chiar și vieți romanțate. Au trecut atâția ani și Holocaustul aproape că a intrat în istorie și e normal că există și tineri pe care nu-i preocupă istoria și care nu știu nimic sau aproape nimic despre acest dezastru și ce a însemnat Holocaustul pentru evrei. Și acesta e un motiv pentru care trebuie amintit ori de câte ori se ivește ocazia despre Holocaust. De aceea, când Profesorul E.R. Wiehn a întreprins să scrie o carte despre acest subiect și mi-a solicitat mie, ca medic trecut prin această calamitate și supraviețuitor, să scriu o prefață pentru această carte, am acceptat imediat.Read more…

Sep 23, 2021 9 comments

Buletin de București – august 1947

Aug 12, 2021By

Au trecut foarte mulți ani de atunci și parcă a fost ieri. Îmi amintesc fiecare amănunt. Era o secetă cumplită, o vară foarte caldă și o inflație atât de mare, încât kilogramul de mălai costa 600.000 lei. Tocmai terminasem anul III la facultatea de medicină din Iași și începusem să-mi dau seama ce înseamnă să fii medic, după cei doi ani de așa-zisă teorie. În anul III de facultate semiologia mi-a dezvăluit adevărata frumusețe a meseriei de medic și voiam cu orice preț să știu mai multe. Credeam că voi putea s-o fac cel mai bine la București, dar pentru asta aveam neapărată nevoie de un buletin de București. Singura posibilitate de a-l obține era căsătoria cu cineva din București, la fel ca în filmul lui Calotescu din 1983, Buletin de București. Dar eu nu doream o căsătorie fictivă, ci una adevărată. Mă săturasem de scrisori și voiam să fiu împreună cu viitorul meu soț. În luna august 1947 am căzut de acord să vin la București și să ne căsătorim civil, ca să-mi pot face formele pentru buletinul de București și apoi mutarea la I.M.F. București, ca să pot începe anul IV. Read more…

Aug 12, 2021 7 comments

Pacientul meu, domul Willy Harnik

Jul 15, 2021By

În anul 1998, la editura Hartung-Gorre din Konstanz a apărut o carte în limba germană, pe care am scris-o împreună cu cumnatul și prietenul meu, dr. Beno Hoișie, cu titlul: Die Letzten vilelleicht: Alte jüdische Menschen in Bukarest und Jassy 1898-1998 (Ultimii poate: Evrei vârstnici la București și la Iași 1898-1998). Editorul, profesorul Erhard Roy Wiehn, ne-a sugerat să scriem despre pacienții noștri. Amândoi eram medici pensionari și lucram la Comunitate, eu la București și el la Iași, După discuțiile purtate cu pacienții care au dorit să răspundă la întrebările noastre, eu am scris douăsprezece portrete și el şase. Am mai scris despre acest subiect în 2017 (https://baabel.ro/2017/11/povestea-unui-fost-pacient/ ) când am ales un portret al unui pacient care mi s-a părut atunci emblematic pentru evreii care au rămas în România. Ce m-a determinat să revin acum asupra acestor portrete? Întâmplător am pus mâna pe carte și am recitit titlurile. I-am revăzut în minte pe cei despre care am scris. Niciunul dintre ei nu mai este în viață, dar toți ar merita să fie cunoscuți. Cred că niciunul nu are urmași care să-l pomenească. De aceea vreau să fac cunoscută cel puțin povestea domnului Willy H., foarte mulți ani cantorul templului Coral din București, pe care multă lume l-a cunoscut și l-a admirat, dar despre care nu se mai pomenește deloc.Read more…

Jul 15, 2021 3 comments

Renata Erich, prietena mea din Viena

Jun 17, 2021By

De fapt, Renata Erich a fost prietena soțului meu și prin el am cunoscut-o și eu. Dacă îmi aduc bine aminte, era începutul anilor 80 când am auzit de ea și apoi am văzut-o pentru prima dată. Am mai spus-o cândva: prietenii soțului meu au devenit pe parcurs și prietenii mei; la fel s-a întâmplat și cu Renata. Teatrul evreiesc era vizitat adesea de ziariști străini interesați să afle despre evrei. Renata Erich era corespondent al postului de televiziune ARD. La prima ei vizită în România, ea s-a dus la TES și s-a adresat soțului meu, care era secretarul literar al teatrului. Eu am cunoscut-o mult mai târziu, când ea a venit pentru prima oară la noi acasă. S-a bucurat că știu și eu germana și pot participa la discuții. În prima seară a stat la noi până după miezul nopții, iar eu am participat, mai bine zis am ascultat discuțiile dintre ea și soțul meu. Când Renata a chemat mașina pe care o avea la dispoziție, i-am propus să doarmă la noi – abia atunci am aflat că nu era voie să adăpostești un străin peste noapte în casa ta. Eram atât de naivă!! izitele Renatei în România s-au repetat și am reușit s-o cunosc mai bine. Nu și-a ascuns niciodată părerile politice, nici credința religioasă. Era catolică și avea o mare dragoste pentru oameni în general și pentru cei în suferință, săraci și oropsiți în special. Înțelegea bine limba idiș și avea aproape un cult pentru evrei și rromi, de multe ori chiar exagerat.Read more…

Jun 17, 2021 5 comments

Două hagade deosebite: Hagada din Sarajevo și Hagada Kaufmann

May 20, 2021By

Soțul meu colecționa Hagade și printre ele se află și facsimilele unor exemplare foarte valoroase. Cu ocazia vizitei unui prieten din străinătate care dorea să le vadă, le-am privit și eu cu mai multă atenție și printre ele am găsit două cu totul speciale: facsimilele foarte reușite ale Hagadei din Sarajevo și ale Hagadei Kaufmann. Precum se știe, Hagada este cartea care stabilește ordinea ritualurilor din Seder Pesah (prima seară de Paște). Citirea Hagadei la masa Seder este o împlinire a poruncii scripturale adresate fiecărui evreu de „a spune fiului său” despre eliberarea evreilor din robia egipteană. Deși articolul s-ar fi potrivit mai bine de Pesah, nu cred că greșesc prea mult scriind pe această temă, chiar dacă acum sunt subiecte de actualitate, mult mai importante. Am pregătit acest subiect și nu aș vrea să-l amân. Facsimilul Hagadei din Sarajevo, aflat în biblioteca mea, este o carte deosebit de frumoasă, editată la Belgrad în 1962.Read more…

May 20, 2021 2 comments

Pancho

Apr 22, 2021By

„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine. De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos. Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.Read more…

Apr 22, 2021 4 comments

Croazieră pe Marea Mediterană

Mar 25, 2021By

În anul 1981 am vizitat Israelul pentru a doua oară. Această vizită, care a durat patru săptămâni, mi-a rămas în amintire datorită croazierei pe Marea Mediterană pe care am făcut-o în timpul acestui sejur. Ce m-a determinat să scriu despre această croazieră după atâția ani când datele exacte au pălit demult? Se știe că bătrânii trăiesc în trecut și mai ales acum, când sunt mai singură ca altădată, deoarece ai mei sunt de peste un an la Bușteni din cauza pandemiei, am tot timpul să evoc amintiri și evenimente plăcute dintr-o „altă” viață, care nu se va mai întoarce. Sunt exact 40 de ani de la această croazieră pe care nu o plănuisem. Erau 10 ani după prima mea vizită care m-a entuziasmat, doream să-mi revăd rudele, veri și verișoare și în special țara. Surpriza mi-a făcut-o una din verișoare, când m-a invitat să-mi petrec ultimele zile ale vizitei într-o croazieră care pornea din portul Haifa, pe care încă nu-l văzusem, deși fusesem de mai multe ori în acest oraș frumos; iar escalele erau în locuri care mi se păreau foarte interesante: Rhodos, Atena și Larnaca. Bineînțeles că am fost încântată și am primit cu plăcere acest neașteptat cadou. Croaziera implica o serie de drumuri la Legația Greciei pentru viză, dar le-am rezolvat foarte ușor și în timp util, bucuroasă să pot cât de cât vizita locuri necunoscuteRead more…

Mar 25, 2021 5 comments