Legendarele partide de rummy ale doamnelor orădene de odinioară

Doamnele respectabile din comunitatea maghiaro-evreiască se întâlneau cu regularitate la câte o partidă de Rummy întruna din casele lor particulare. Acolo se aduna societatea cea mai selectă, iar clinchetul vesel al pietrelor multicolore nu era decât un pretext. Scorul final nu avea mare importanță, mult mai mult conta plăcerea de a participa și atmosfera creată în această societate aleasă. Jocul era desigur prilej de distracție, dar și fundal pentru desfășurarea unei complexe dinamici de grup dintre cele patru sau mai multe participante. Gazda responsabilă de evenimentul respectiv punea la dispoziție nu numai sufrageria și ustensilele de joc, ci și talentul ei culinar. Platouri cu mici gustări apăreau pe mese, discret, fără a intra în conflict cu piesele jocului. Când doamnele soseau rând pe rând, salonul se înviora de culorile costumelor „de ocazie” purtate mai rar, care emanau un miros de parfum amestecat cu naftalină. Apoi începea un ritual al complimentelor tipic feminine. Doamnele nu mai pridideau a se minuna și a lăuda una pe cealaltă – așa se alimenta moralul înainte de joc și se încălzea atmosfera. Read more…

Băile termale ca mod de viață. Schițe despre Băile Felix

După părerea mea viața nu este decât o lungă serie de mese și tratamente de spa, întreruptă doar ocazional de alte activități ca somnul, învățătura, așteptarea autobuzului și goana după fericire și succes. Văzută astfel, baia caldă are o importanță covârșitoare; am făcut-o întotdeauna cu seriozitate și dăruire – cu și fără rățușca galbenă de cauciuc. Poate entuziasmul meu pentru băile calde vine de la faptul că în locuința noastră din Oradea anilor 60 nu aveam apă caldă. Accesul neîngrădit la apă caldă mi s-a părut întotdeauna o realizare de prim rang a civilizației, de care m-am putut bucura abia cu mult după prima aterizare reușită pe Lună! Poate că atracția spre apă ne este imprimată în gene. Întreaga viața de pe planeta noastră a apărut în apă și poate că această moștenire ne trage inconștient înapoi spre mediul nostru primordial. Din punct de vedere biologic suntem un fel de „amfibian zburător”, mai ales dacă folosim ajutoare tehnice ca avioane, echipament de scafandru, șlapi și prosoape de plajă. Zona la sud de Oradea este activă tectonic și se pare că în apropiere există chiar un vulcan, deși unul stins demult. Deci nu e de mirare că la câțiva kilometri de oraș se găsesc mai multe izvoare termale, în jurul cărora s-au dezvoltat în secolul al XIX-lea stațiuni balneare „la modă”, adevărate atracții ale turismului medical. Read more…

Scenarii pentru viaţa noastră post-pandemie

La fel ca toată lumea din zilele noastre, aștept și eu cu nerăbdare relaxarea restricțiilor de mișcare și întoarcerea treptată a vieții pe un făgaș normal. Nu mă îndoiesc că va fi un proces îndelungat și probabil marcat de eșecuri temporare, dar tendința de diminuare a pandemiei actuale este evidentă. Pe de altă parte sunt convins că nu vom mai trăi ca înainte; pandemia a avut un impact prea mare și de durată prea lungă asupra tuturor aspectelor vieții noastre, nu numai asupra sănătății, ci și asupra veții sociale și economice. Cine știe când vom putea pleca din nou în vacanță, când vom putea merge nestingheriți pe jos, cu mașina, cu trenul, cu vaporul sau cu avionul oriunde vrem. Nu știm dacă ne vom mai întâlni vreodată la un păhărel cu prietenii, ca să nu mai vorbim de întâlniri mai intime…M-aș bucura să dau răspunsuri la aceste întrebări, dar pentru că din păcate nu sunt profet, am căutat părerile altora, care pretind că știu mai mult în acest domeniu. Printre ei se află Zukunftsinstitut (Institutul Viitorului), o companie înființată în 1998 la Frankfurt pentru a cerceta schimbările și tendințele care apar în lumea de azi, de a le proiecta în viitor și de a identifica pericolele, dar și oportuniățile care se prezintă în viața economică și socială. Acest institut a prezentat patru scenarii posibile legate de felul în care ar putea arăta viețile noastre, luând ca punct de plecare situația actuală. Read more…

Gestionarea timpului liber în caz de pandemie

Chiar mai trebuie să repet că accept reglementările oficiale ca pe un lucru de la sine înțeles? Sigur că nu. Toți cei care mă cunosc știu că nu sunt un rebel, ci un cetățean ascultător, disciplinat și care respectă autoritatea. Nu demult guvernul a decretat ca toți cetățenii să stea acasă, în special în camera de zi sau pe verandă și să nu iasă decât în cazuri de urgență, ca de exemplu pentru a cumpăra articole esențiale sau pentru a testa noul model de pantofi de sport cu suspensie pneumatică. Fiind crescător de porumbei și mic producător de gunoi de păsări, nu am nevoie să plec de acasă. Muncesc chiar pe acoperișul blocului nostru – din fericire încă nu e vorba ca interdicția să se extindă în această zonă, decât dacă izbucnește gripa aviară. Așadar ori stau cuminte pe canapea, urmărind la televizor ultimele știri despre pandemie, ronțăind fericit din provizia de sărățele și bând bere, ori urc pe acoperiș și îmi încurajez protejații înaripați să zboare în lume. Ei o fac în locul meu, pe când eu deocamdată sunt forțat să stau în casă.Read more…

Despre pericolele carantinei la domiciliu

S-a explicat pe larg cât de important este să te izolezi pe timp de pandemie, pe cât posibil să nu ieși din casă și să stai cât mai multă vreme inert pe canapea. Eu însumi am propovăduit neobosit această practică și am recomandat tuturor auto-izolarea de lungă durată. Acum apar însă primele semne că restricțiile ar trebui din nou relaxate. Este posibil că numărului infecțiilor va crește din nou, dar eu abia aștept să mă bucur de mai multă libertate. Există însă un motiv și mai important de a ieși din izolare: riscul foarte grav și din păcate ignorat până acum al deceselor legate de carantină. Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, propria locuință este unde se întâmplă aproape cele mai multe decese – exceptând bineînțeles spitale, cămine de bătrâni sau șantiere rutiere prost iluminate etc. În ţările dezvoltate numărul fatalităţilor care se înregistrează în propriii patru pereţi este de ordinul zecilor de mii pe an. Mi se pare de neînțeles că acest fapt nu a fost luat în considerare atunci când s-a hotărât lock-down. Read more…

Cugetări asupra semnificațiilor sociale și politice ale sărbătorii de Pesah

Pesah este considerată una din sărbătorile majore ale iudaismului. Timp de milenii credința a fost probabil cel mai puternic, dacă nu singurul motiv de a celebra această sărbătoare importantă, într-o lume în care religia era principala forță care reglementa ciclul anual, alături de evenimentele agricole. Abia după secularizare contextul sociologic și politic al Pesahului a devenit vizibil, cel puțin celor care au o anumită sensibilitate la aspectele non-religioase ale sărbătorii. Componenta socială este evidentă: eliberarea din sclavie și sfârșitul oprimării unei minorități asuprite. Există și un aspect politic: apariția unei națiuni care încearcă să-si intemeieze nu numai o nouă identitate, ci și o anumită prezență geografică. Văzut astfel, Pesah este un eveniment destul de complex. Dacă povestea tradițională corespunde adevărului istoric – ceea ce este foarte probabil, cel puțin în punctele ei esențiale – atunci putem spune că Pesah este amintirea colectivă lăsată de cea mai veche mișcare de eliberare cunoscută în istoria omenirii. Din câte știu, aceasta este cea mai veche sărbătoare ținută în mod regulat și continuu, cca. 3.300 de ani, și fără schimbări majore de formă sau conținut. Acest lucru reiese clar din faptul că între ceremoniile tuturor curentelor iudaismului contemporan, (așkenaz, sefard, sau oriental) există o asemănare izbitoare.Read more…

Interviu cu un coronavirus

Pe clanța ușii de la intrare în parcarea operei Scala am întâlnit-o pe Viorica Coroană, o coronavirusă care stătea la pândă să-l înhațe pe următorul meloman. Eu purtam mănuși de cauciuc, fiind deja prevenit de mass-media. Am observat cum domnișoara mi-a sărit pe degetul mare al mâinii drepte. S-a uitat întâi nemulțumită la stratul impenetrabil care îmi apăra degetul, apoi mi-a aruncat o privire nemulțumită: – Ei, ce faci, nu-ți atingi nasul, fricosule? – Nu mă lua așa, i-am răspuns ușor amuzat. Știu eu ce ai de gând! Ține-ți firea și nu te enerva, chiar dacă eu nu mă las infectat. – Atunci măcar pune-mă înapoi pe clanță, mi-a spus ea cu reproș. Vezi doar că nu mă pot mișca singură decât odată cu saliva împroșcată de un strănut puternic. – De acord, dar cu o condiție: să-mi dai un interviu la o cafea. – Bine, dar numai zece minute, altfel mă prăpădesc în mediul ăsta ostil. Să începem! Read more…

Nu mai e de joacă! Apelul unui medic la pandemia de Covid-19

În mod normal se întâmplă foarte rar să fiu serios, aproape că nu există subiect în care să nu găsesc ceva hazliu, dar de-acuma nu mai e de joacă! În ultima vreme veselia se transformă tot mai mult în disperare. Bineînțeles că îmi fac griji pentru sănătatea celor apropiați și chiar pentru propria mea sănătate. Dar nu aceasta este ceea ce mă împinge spre deznădejde, ci ignoranța contemporanilor mei și nepăsarea autorităților. Suntem în mijlocul unei înrăutățiri exponențiale a situației, numărul cazurilor grave și al deceselor se dublează la fiecare 2-3 zile. Ceea ce mă neliniștește cel mai mult este inconștiența publicului, faptul că lumea nu înțelege cu adevărat ce înseamnă ideea de creștere exponențială. Ea este ilustrată de binecunoscuta legendă despre invenția jocului de șah. Regele Persiei, plin de recunoștință, i-a promis inventatorului orice răsplată își va alege, iar acesta a cerut un bob de grâu pentru primul câmp al tablei de șah, două pentru al doilea, etc. – numărul boabelor de grâu trebuia să se dubleze pe ficare câmp consecutiv din cele 64 ale tablei de șah. Modestia aparentă a inventatorului l-a distrat pe rege, dar foarte curând a obsevat că lucrurile nu stăteau chiar așa – s-a dovedit că în toată lumea nu exista destul grâu pentru a satisface măcar în parte cererea! Read more…

In Memoriam Kiss Zsolt

Uneori te întrebi ce fac prietenii din copilărie și din adolescență după atâția ani, chiar decenii. Desigur, nu e vorba de cunoștințele trecătoare care lasă în urmă doar amintiri răzlețe. Mă refer la prietenii care te-au însoțit de-a lungul anilor, prin mai multe faze ale vieții. Foștii copii au devenit adulți, care de obicei nu mai seamănă deloc cu cei de odinioară. Îi întâlnești uneori din întâmplare, alteori intenționat, pe ici-pe colo, pe la reuniunile de clasă și de obicei ești oarecum dezamăgit. Amintirile sunt prea îndepărtate și e greu să faci legătura dintre omul din fața ta și imaginea din memorie. Iar tu apari tot atât de ciudat în ochii celuilalt. Întâlnirile cu oameni pe care i-ai cunoscut în copilărie îți dau o senzație dulce-amară, care-ți amintește de vremelnicia propriei existențe. „Eu sunt același, dar el este cu totul alt om!”, îmi spun în asemenea cazuri. Situația este cu totul alta dacă omul a murit tânăr. Nu mai contează cum ar fi arătat astăzi. El trăiește mai departe în imaginație și nimic nu mai poate schimba acele amintiri. Așa s-a întâmplat cu Kiss Zsolt, care mi-a fost coleg de bancă din clasa a V-a și până într-a VII-a, când în primăvara anului 1970 am emigrat în Germania. Dar prietenia noastră a continuat…Read more…

Minciuna în epoca întâlnirilor aranjate prin internet

Mult stimatul meu coleg de breaslă și eseistul pasionat Tibi Ezri a publicat în Baabel o serie întreagă de articole pe tema „De ce mint oamenii”. Cu toate că fiecare rând al său e doldora de înțelepciune, ar fi putut să se rezume la o singură frază: „Oamenii mint pentru că sunt oameni”, de unde reiese că minciuna este un atribut de bază al omului. Acesta este un adevăr fundamental, căruia îi puteți da crezare – sau nu. Ar fi preferabil să mă credeți. Din păcate minciuna este văzută ca ceva negativ. După părerea mea ar trebui să adoptăm o atitudine mai echilibrată, mai nuanțată. Bineînțeles că nu vreau să pretind că scorneala este o virtute. Din contră! Când e vorba de mersul trenurilor, de cercetare științifică sau de declarații de venit, este de dorit ca afirmațiile să corespundă adevărului. Același lucru se recomandă la aprecierea propriei greutăți, când te uiți cu jind la prăjiturile din vitrina cofetăriei. Dar în alte cazuri nu trebuie să dăm adevărului o importanță chiar atât de exagerată. În relațiile interumane, în discuțiile dintre prieteni și mai ales la căutarea unui partener, o anumită doză de neadevăr este acceptabilă, ba chiar utilă. Asta ne aduce la adevărata temă a articolului: întâlnirile aranjate prin internet, un mediu în care în zilele noastre cei mai mulți tineri (și câțiva bătrâni ca mine) se simt ca acasă. E destul să ai cunoștințe de bază în materie de calculatoare și să ai acces la internet și o lume întreagă de parteneri potențial îți stă la dispoziție. Între timp nici nu mai e nevoie de calculator, te poți descurca chiar și numai cu un smartphone, dacă ai pe el programul necesar și știi cum să-l folosești. Distanța față de celălalt te protejează, făcându-te să nu recunoști imediat tristul adevăr. Numărul practic nelimitat de parteneri disponibili în spațiul cibernetic reduce importanța eșecului – dacă nu reușești cu unul, găsești cu ușurință un alt fraier, căruia să-i prezinți în mod convingător calitățile tale extraordinare. Read more…

Durerosul preț al succesului

Există o veche vorbă de duh, din vremurile când lumea era încă bipolară și scindată în cele două blocuri care se înfruntau cu dușmănie: de o parte a Cortinei de Fier vestul capitalist, iar de cealaltă estul așa-zis socialist. Pe atunci se spunea despre cei care, în tinerețe, nu au orientare de stânga (așadar în favoarea celor slabi), că nu au inimă. Iar cei care, la o vârstă ceva mai înaintată, nu arată o preferință pentru economia de piață liberă (așadar pentru o economie funcțională), nu au rațiune. De aici se poate deduce cu o consecvență demnă de oarecare încredere că inima și rațiunea se excludeau reciproc, cel puțin parțial, sau măcar provocau individului gânditor o anumită dilemă. Odată cu dispariția sus-numitului antagonism dintre blocurile politice prin implozia lagărului socialist, s-ar putea crede că dilema menționată și-a mai pierdut din drepturi. Dar nu este absolut deloc așa. Făcând abstracție de un al treilea bloc, care exista deja atunci și există încă și azi, și anume statele Lumii a Treia, subdezvoltate din punct de vedere economic și conduse de regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale, există o grupare nouă, destul de zgomotoasă și de influentă: forța însumată a statelor islamice și a aliaților acestora cu idealuri naționalist-dictatoriale. Ele sunt cele care, cu preponderență, răspândesc haosul în lume, sau, în cel mai bun caz, nu depun suficiente eforturi pentru a preveni răspândirea haosului. Israelul se găsește exact pe linia frontului între democrațiile vestice, care acționează cu moderație (dar și cu multă teamă) și melanjul amenințător de state incapabile, respectiv subdezvoltate ale Lumii a Treia, pe de o parte, și agresivul bloc islamist-naționalist, de cealaltă parteRead more…

Despre încercările mele autodidactice de a scrie un roman

Uneori îmi stabileam scopuri care păreau de neatins, probabil ca să îmi demonstrez mie însumi că încă mai sunt în viață. Pentru ultima variantă există, ce-i drept, indicii indirecte: pot, de pildă, fără prea mare efort, să îmi încrețesc fruntea. Dar pentru o realizare mai durabilă este nevoie de un efort ceva mai mare. Aproape ca în cazul unui practicant de sporturi extreme, care aspiră mereu spre noi provocări. Nici mai mult, nici mai puțin, vreau să îmi încerc puterile cu un roman. În vreme ce consituția sa fizică îi impune sportivului limite pe care dorește să le depășească în mod constant, în cazul meu capacitatea mentală, creativitatea disponibilă și factorul timp îmi așază în cale piedici aparent de neînlăturat în această colosală încercare. De amintit ar fi lipsa de experiență, dar nu voi considera așa ceva drept un impediment. Dar fiecare lucru trebuie încercat, mai întâi, chiar și scrierea unui roman. Poate dumneavoastră, stimată cititoare,1 veți fi de părere, văzând aceste considerații, că am devenit megaloman, sau că aș vrea să impresionez pe cineva, de exemplu pe frumușica de la tejgheaua cu cârnați din măcelărie de care visez din când în când. Nu, nu și încă o dată nu! Nimic de genul ăsta. Nu doresc altceva decât să scriu un bestseller, care să pună pe jar literatura mondială, iar pe mine să mă facă dintr-o lovitură faimos și nemăsurat de bogat. În rest nimic. Read more…

Adevăratul stăpân al lumii – în sens biologic

E timpul să ne ocupăm din nou de o temă științifică, dar care conține și un mesaj social important: cine (sau ce) este adevăratul stăpân al planetei noastre? În acest context nu mă refer nici la Putin, nici la Trump, nici măcar la misterioasa Ivanka sau la vreun alt pui de potentat. Nici nu vorbesc în sensul biologic despre „culmea creației”, cum ne place să ne definim noi înșine. Cercetând întreaga biosferă se vor găsi probabil unele specii mult mai reușite din punctul de vedere evoluționar ca noi, adaptabile la condițiile cele mai variate și din care există un număr foarte mare din indivizi. Un bun concurent al omului ar fi șobolanul, care a cucerit fiecare cotlon tainic și întunecat unde își găsește hrană. Și mai reușite ca aceste rozătoare antipatice sunt insectele, care supraviețuiesc în condițiile cele mai nefaforabile, chiar și în praful adunat în crăpătura îngustă din spatele biroului meu, unde e imposibil de făcut curățenie. Dar suntem încă departe de a-l găsi pe adevăratul campion. Precum se vede, cu cât ne apropiem de țintă, mergem pe calea unei permanente micșorări și simplificări. Chiar și furnicile sunt depășite de forme de viață mult mai primitive, ca de exemplu ciupercile, care au acoperit cu miceliul lor practic fiecare palmă de pămănt. Odată cu ciupercile părăsim definitiv regnul animal și ne îndreptăm spre alte domenii pentru a căuta o specie și mai reușită din punct de vedere biologic. Ajungem la infinita varietate a microorganismelor. Ele se află peste tot: în jurul precum și în interiorul nostru, chiar și în aerul pe care îl respirăm. Cu cei mai mulți microbi nu avem nimic de împărțit,Read more…

Răzbunarea lui Hadrian

Răscoala lui Bar Kochba împotriva Romei (132 – 135 e.n.) a fost o grea lovitură pentru imperiu. O întreagă legiune, a XII-a Deioteriana, a fost ștearsă de pe fața pământului – de atunci numele ei dispare din cronici. Soarta învinșilor a fost și mai cruntă, un adevărat genocid. Setea de răzbunare a lui Hadrian nu s-a mulțumit cu înăbușirea sângeroasă a răscoalei și înrobirea majorității bărbaților supraviețuitori. Politica lui a fost să înlăture pentru totdeauna focarul de revoltă care era Iudeea. În acest scop a hotărât să anihileze populația locală, distrugând astfel legătura fizică dintre poporul evreu și patria sa. O mare parte a supraviețuitorilor au fost exilați, iar locurile biblice au primit nume noi, latine. De exemplu Ierusalimul a devenit Aelia Capitolina, iar provincia Iudeea a fost rebotezată Palaestina, în amintirea filistenilor care trăiseră acolo cu o mie de ani mai devreme și de care nu mai era nici urmă în perioada romană. Prin introducerea numelui „Palaestina”, Hadrian a creat o problemă cu care Israelul modern se confruntă şi în prezent. Intenția lui Hadrian de a nimici legătura dintre poporul evreu și patria sa părea să fi reușit. Cu toate acestea, tradiția iudaismului rabinic s-a păstrat ca printr-o minune, datorită lui Rabi Șimon bar Iohai, unul din întemeietorii iudaismului rabinic, care s-a ascuns timp de treisprezece ani într-o peșteră până la moartea lui Hadrian. De fapt, numele „Palaestina” nu a fost inventat de Hadrian. Încă din zorii istoriei există inscripții egiptene („Padiiset”), asiriene („Palashtu”) și elene („Palaistine”), care se referă la regiunea respectivă. Însă Hadrian a fost primul care a folosit denumirea pentru o unitate administrativă cu granițe bine definite și pentru motive politice.Read more…

Noul subiect academic al tiranologiei și concluziile sale epocale

Un aforism din vechime spune că „poți înșela mulți oameni pentru puțin timp, poți înșela puțini oameni pentru mult timp, dar nu poți duce de nas la nesfârșit pe toată lumea”. Acest adevăr mi-a apărut ca gravat în piatră, dar de fapt era mâzgălit pe peretele unei toalete de la universitate. Oricât de rezonabilă și de corectă ar părea această afirmație, din păcate ea nu corespunde realității. Considerând populația lumii de aproape 6 miliarde de locuitori, mai puțin de o treime, adică circa 1,9 miliarde trăiesc în condiții oarecum democratice, iar dintre ei cam jumătate se află în India. Aceasta este considerată o țară democratică, dar are atât de mulți alegători ignoranți încât trebuie să ne îndoim de calitatea democrației de acolo. Doar o mică parte din populația lumii se bucură de democrația occidentală de tip anglo-saxon, pe care noi o considerăm „normală”. Cu atât mai regretabil este că o parte semnificativă a populației din țările democratice nu apreciază, sau chiar respinge această stare de lucruri. Fiind că marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o dictatură, consider că trebuie găsită o metodă pentru a cuantifica severitatea opresiunii.Read more…

O emigrație improvizată și primul an petrecut în Germania

În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.Read more…

Copiii din strada Pavel

La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk). De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări. Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin. Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Read more…

Bucătăria de vară – Taratorul bulgăresc în diverse stiluri

Inspirat de romancierul francez Raymond Queneau (1903 – 1976), ale cărui „Exerciții de stil” sunt o capodoperă a parodiei literare, m-am permis să parodiez propriul meu articol despre tarator (https://baabel.ro/2018/07/o-incursiune-istorica-si-culinara-in-lumea-legendarului-tarator/) în mai multe variante stilistice. Am urmat o singură regulă: în fiecare variantă se găsește rețeta a taratorului sau cel puțin ingredientele sunt menționate. De pildă: Pentru iubitorii de animale La prepararea taratorului se folosesc numai ingrediente de origine vegetală: un castravete mare, cojit și ras, iaurt vegetarian de soia, apă (care în niciun caz nu trebuie luată din adăpătoarea animalelor), apoi puțină sare, mărar, doi căței de usturoi (scuzați expresia anticanină!) pisați și trei nuci tocate. Toate se amestecă cu grijă și se adaugă după gust ulei de măsline extravirgin. Acoperiti oala cu un ștergar, să nu cadă și să se înece vreo muscă in ea. Din mâncarea preparată oferiți câte o treime întâi pisicii, câinelui și papagalului, iar rămășițele se servesc oamenilor.Read more…

Peter Biro

Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență. Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei.Read more…

O incursiune istorică și culinară în lumea legendarului „Tarator”

Știu, pare arogant ca eu, medic anesteziolog, să scriu un articol de gastronomie, mai ales că nici nu prea știu să gătesc. Știu doar să mănânc, asta însă o fac cu mare pasiune și cu o pricepere indiscutabilă. În plus îmi plac supele de toate felurile pentru că, fiind lichide, sunt mult mai ușor de îngițit ca lucrurile uscate cum ar fi nisip, lemn sau rumeguș… Pfu! La supe mă pricep, mai ales la variantele reci, cum ar fi cele ungurești de fructe: supa de vișine, de mere, de prune sau de agrișe, adevărate delicii mai ales în zilele calde de vară, când lenevești toată dimineața și abia te târăști până la masă, cu ochii lipiți de somn. Dar deja după prima lingură întregul corp se cutremură de plăcere și simți cum răcoarea coboară încet în direcția plexului solar. După o trezire atât de plăcută ești gata să ierți gospodinei harnice (sau bucătarului talentat – să nu favorizăm pe nimeni!) că te-a trezit din somn și te-a chemat la masă. Mai ales dacă e vorba de vestitul „Tarator”, delicatesa care la sud de Dunăre este printre cele mai iubite atât de localnicii bulgari, cât și de gastro-turiști, care se îmbulzesc plini de nerăbdare și cu lingura în mână în jurul castronului.Read more…