În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…
Editura Polirom, în al cărei portofoliu figurează multe cărți cu tematică legată de Holocaust, a publicat recent volumul Numele meu este Selma, scris de Selma van de Perre, supraviețuitoare încă în viață a lagărului de concentrare de la Ravensbrück. Editura a avut amabilitatea să-mi trimită cartea, astfel că am aflat o istorie mai puțin cunoscută legată de ocupația germană a Olandei, politica față de evrei și mișcarea de rezistență olandeză. Autoarea, Selma van de Perre, născută Velleman, este o evreică olandeză (acum și cetățean britanic). Originară dintr-o familie evreiască liberală, cu un tată boem, actor, regizor, organizator de spectacole, Selma trăiește într-o familie veselă, fericită, împreună cu doi frați mai mari și o soră mai mică, Clara. Când izbucnește războiul, Selma are 17 ani, iar când Olanda, în pofida neutralității declarate, este ocupată de germani, are 20. Nici ea, nici familia ei nu știu aproape nimic, au doar idei vagi despre ce s-a întâmplat cu evreii din Germania și Austria, apoi din țările ocupate. Este adevărat, în Olanda erau mulți refugiați, dar aceștia povesteau destul de puțin și o parte au plecat încă înaintea ”soluției finale”. Introducerea legilor antievreiești în Olanda a fost un șoc pentru familia Velleman și cercul ei de prieteni, deoarece evreitatea nu a reprezentat niciodată un subiect serios de care trebuiau să se preocupe.Read more…
Dintotdeauna am fost unul din admiratorii lui Charlie Chaplin. El m-a ajutat să fac, fără eforturi, tranziția de la filmul mut la cel vorbit – de fapt invers, pentru că eu am cunoscut filmul vorbit înaintea celui mut. Tot el m-a ajutat să apreciez calitatea acelor pelicule care, pentru că nu aveau sonor, scenariul trebuia să fie practic perfect ca să țină publicul în sală, să nu-i ofere pretextul de a ieși la mijloc. Am văzut (și am revăzut) câteva din filmele mute ale lui Chaplin, de la Emigrantul (1916) până la Timpuri Noi (1936) și mai ales filmul pe care îl consider cel mai reușit: Dictatorul (1940). Este un film sonor, o superbă satiră a nazismului hitlerist, cu ”trimiteri” la cel de al doilea dictator al Axei, Mussolini. L-am savurat și m-am întrebat în ce măsură Chaplin prevedea în acel an cumplitul dezastru care urma să se abată în curând asupra vechiului continent. După ce am trăit ani de zile într-un regim de dictatură și după ce am fost ”re-educat” de un sistem democratic în care trăiesc de mai bine de o jumătate de secol, am senzația că pericolul totalitarismului devine din ce în ce mai clar.Read more…
De ani de zile îmi îngrijesc dinții la un stomatolog originar din Franța, pe nume Michel Rothé – soția lui mi-a fost colegă la servici. Ultima dată când am fost la el, trebuia să așteptăm câteva minute și am făcut o remarcă banală despre tablourile de pe pereții cabinetului. Dintre ele, unul singur îmi părea cu adevărat cunoscut: Porumbelul păcii, o schiță de Pablo Picasso, de bună seamă o reproducere. – Nu! Este o schiță autentică, semnată de marele artist. Și cum probabil există numeroase asemenea schițe, prețul nu a fost exorbitant. – Dar se vede mâna marelui artist! – Zău? Ei bine, desenul acesta are o poveste destul de ciudată. În primii ani ai carierei mele la Ierusalim, povestește Dr. Rothé, într-o zi am fost întrebat dacă aș fi dispus să tratez un pacient internat într-un spital psihiatric. Era, desigur, un risc, dar era și o provocare și cum mie îmi plac provocările, am acceptat. Câteva zile mai târziu, pacientul s-a prezentat în cabinetul meu, însoțit de asistenta socială a instituției unde era internat. Era un domn în vârstă care avea nevoie de o proteză dentară.Read more…
Cunoşteam cântecul încă din copilărie, tata şi unii din foştii lui tovarăşi de lagăr îl fredonau la întâlnirile „buchenwaldiştilor” clujeni care aveau loc anual de 11 aprilie.
În perioada doctoratului de la Moscova, tata a participat la întâlnirile foştilor deţinuţi de la Buchenwald, mai ales prizonieri de război, şi mi-a spus că şi ei cântau acelaşi marş. L-am auzit apoi pe Appellplatz, în aprilie 2019 şi 2024, la festivităţile aniversare de la Weimar-Buchenwald, unde mulţi dintre participanţi cântau împreună cu corul profesionist, care se auzea din difuzoare. Mă impresionează, îmi dau lacrimile de câte ori aud versurile refrenului bine-cunoscut: Oh, Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen, weil du mein Schicksal bist.
[Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu ești soarta mea]. Este un cântec supravieţuitor al Holocaustului care continuă să anime spiritele. Mulţi îl cunosc, îl fredonează, dar cred că puţini îi cunosc istoria: cine l-a compus şi când? Și eu mi-am pus întrebarea abia acum, la cea de a 80-a aniversare a eliberării lagărului.Read more…
Anul acesta se împlinesc 510 ani de la nașterea lui Moses Almosnino, rabin și eminent intelectual de numele căruia se leagă începuturile literaturii ladino. Moses Almosnino s-a născut în 1515 la Salonic, într-o familie sefardă foarte respectată, tatăl său având o funcție importantă în comunitatea locală. A avut parte de o educație aleasă care cuprindea atât cunoștințe religioase evreiești, cât și studiul unor autori ne-evrei. Încă din tinerețe s-a remarcat prin erudiția sa vastă care depășea studiile rabinice tradiționale, fiind familiarizat cu filosofia, științele naturii și astronomia. Și-a petrecut o mare parte a vieții la Istanbul, fiind întâi rabinul comunității Neve Șalom, apoi al comunității Livyat Hen. A lăsat în urmă o operă vastă, cu scrieri în domeniul teologic, științific și chiar beletristic, am putea spune. Moses Almosnino nu a fost un intelectual rupt de realitatea vremii sale, izolat într-un ”turn de fildeș. În 1565, în fruntea unei delegații formate din oameni importanți ai obștii evreiești, și-a reprezentat comunitatea înaintea sultanului Selim al II-lea, cerând garantarea în continuare a drepturilor evreilor, drepturi care fuseseră stabilite de tatăl său, Suleyman Magnificul. Se pare că sultanului i-a plăcut să discute cu Almosnino și misiunea a fost încununată de succes: în 1568 drepturile comunității evreiești au fost reconfirmate printr-un firman. Succesul acestui demers arată talentul de diplomat al lui Moses Almosnino. De altfel, el a rămas un apropiat al curții otomane pe tot parcursul vieții sale. Read more…
În viață, nu toate sunt negru sau alb, nu toate sunt bune sau rele; destul de multe aspecte sunt pestrițe. De multe ori ne cramponăm de o anume idee, fiind convinși de un adevăr de netăgăduit. Și totuși, schimbând înălțimea periscopului, noua perspectivă poate cuprinde un câmp de observație mai larg: poți vedea armonia sau disonanța, s-ar putea să apară surprize plăcute sau neplăcute, minunate sau dezolante. Adevărul are multe fețe; dar nu întotdeauna e absolut. E bine să-i analizăm fiecare față. Subiectul meu este analiza comparativă a aceluiași moment istoric redat în două surse diferite. Rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze care a fost „adevărul istoric”. După moartea regelui Solomon, Regatul Unit s-a dezmembrat în două mini-regate: Regatul de Sud – Iudeea, cu capitala la Ierusalim și Regatul de Nord – Israel, având succesiv capitala la Șhem, Tirța și apoi Samaria.Read more…
1. Cei mai mulți artiști și scriitori tânjesc după celebritate, fără o fărâmă de demnitate. 2. Frenezia tâmpă a grafomaniei “creative” echivalează cu acoperirea cu fard gros și strident a chipului descompus al lipsei de talent și de viziune. În timp, masca scriiturii cu orice preț cade inevitabil, descoperind fața schimonosită, sleită a vidului interior și a golului exterior. 3. Ideologia nu ține loc de competență. UE a ratat toate programele ei majore. Conducătorii jalnici ai UE ar fi trebuit să învețe lecția de bază a căderii comunismului. Continuând frenezia războinică antirusească, civilizația vest europeană riscă să-și marcheze un autogol devastator. 4. Cei mai mulți dintre noi ne uităm în oglindă, dar nu în proprii ochi. Ar fi mult mai constructiv și esențial.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
