Am încetat să mai caut primul document în care s-a folosită expresia Orientul Apropiat atunci când am descoperit că era cât pe aici să intru într-un „câmp minat”. Întrebare simplă cu răspunsuri complicate. Wikipedia, în limba engleză, citează un paragraf dintr-o scrisoare publicată în revista Littell’s Living Age, apărută în anul 1855 în care ar fi fost folosit acest termen pentru prima oară. (To suport the “sick man” in the near East is an arduous and costly affair). Oxford English Dictionary (OED) notează că întâia oară termenul în limba engleză a apărut în revista Fraser’s Magazine în anul 1856. (The Far East – in contradistinction to the Near East – for the integrity of which we went to war with Russia). Utilizarea majusculei și accentuarea „opoziției” față de Orientul Îndepărtat, o entitate geografică și politică cunoscută pe atunci de câteva sute de ani, i-a făcut pe specialiștii în lingvistică de la OED să atribuie întâietate articolului publicat în anul 1856. S-au poate nu au știut de publicația din anul 1855. Am mai găsit menționat și faptul că nu era întotdeauna clar dacă autorii diverselor texte mai vechi se refereau la „un loc apropiat de Orient” sau la „Orientul Apropiat”. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut de tot interesul pentru acest subiect, dar trebuie să adaug că în timpul căutărilor mele mi-au atras atenția alte titluri: „Principatele Dunărene” (de două ori!) în Littell’s Living Age din 1855 și „Moldo-Wallachia” în Fraser’s Magazine din 1856 față de care nu am putut să rămân indiferent.Read more…
Senegal
Națiunile Unite mențineau un program permanent de asistență economică pentru statele africane care își obținuseră recent independența. Printre acestea era și Senegal. Președintele de atunci al țării era Léopold Sédar Senghor, un om de o inteligență sclipitoare, educat în Franța. Programul includea furnizarea de echipament meteorologic pentru realizarea unor prognoze meteo mai precise în folosul sectorului agricol. Această tehnologie îi ajuta pe fermieri să aleagă timpul cel mai potrivit ca să-și planteze culturile, pentru a evita pierderile atunci când condițiile erau nefavorabile. Dincolo de dispozitivele de monitorizare a vremii, ONU a finanțat și sistemul de alimentare cu energie — ceea ce a dus la implicarea companiei mele — precum și un aparat de citire a microfișelor. Un cititor de microfișe pentru agricultură? Legătura poate părea ciudată. După cum mi-a explicat cineva, singurul motiv pentru includerea acestuia era faptul că o țară vecină avea deja unul. Acest proiect a dus la singura mea întâlnire directă cu personal ONU: un britanic cu o ușoară aură aristocratică și un tânăr inginer pakistanez. Întâlnirea în sine a fost plictisitoare, dar inginerul mi s-a părut un om interesant. Era musulman, deschis să discute despre orice subiect, și tocmai încheiase pelerinajul la Mecca.Read more…
Cei o sută de ani ai Doctorului Lőwy
Tatăl meu, Carol Lőwy, ar fi împlinit acum vârsta centenară, prilej să evoc câteva episoade din viaţa sa adesea zbuciumată. Trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, marginalizat de regimul comunist, medic pediatru apreciat al Clujului, activ chiar și la vârsta de peste nouăzeci de ani, autor al mai multor volume de eseuri și articole de popularizare a științei, a desfășurat o activitate multilaterală și bogată. Adolescent pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, el a avut şansa de a locui la Timişoara. A trăit într-adevăr sub amenințarea deportării, dar, până la urmă, aceasta nu s-a produs. În schimb a fost mobilizat la muncă silnică, prin așa-numitul program de muncă de folos obștesc sau de interes obștesc. A luat parte la construcția clădirii postului de radio Timișoara, care, din cauza posibilelor bombardamente, avea mai multe etaje subterane. Era angrenat într-o muncă grea, ducea cu roaba pământ și moloz de la adâncimea mai multor etaje. Trebuia să-și păstreze echilibrul pe scânduri înguste. Lucra alături de infractori condamnați. I se permitea totuși să locuiască acasă. Seara, după ziua de lucru istovitoare, mai avea energia să iasă la plimbare în oraș, cu vreo domnișoară preferată. Se întâmpla să treacă pe lângă ei un camion cu deținuți în uniforme vărgate de închisoare. Văzându-l pe tata, deținuții strigau în gura mare: „Salut, colega!” – o situație cel puțin jenantă în centrul orașului, unde îl cunoșteau foarte mulți.Read more…
Ucraina, așa cum o vede Donald Trump
Donald Trump s-a obișnuit să facă planuri de pace… pe puncte. Cel din Orientul Mijlociu avea 20. Cel din Ucraina are, deocamdată, 28. Și de fiecare dată subiectul în cauză nu e consultat, așa cum a fost cazul populației din Gaza, pe care la început Trump voia să o dea afară pentru a putea crea o nouă Rivieră. Noroc de vecinii arabi care au refuzat să o primească, temându-se de frații lor ca dracul de tămâie. Nici Ucraina nu a fost consultată într-o primă etapă, probabil că părerea ei nu conta nici pentru americani, nici pentru ruși. De ce să conteze, dacă potrivit unor opinii americane, chiar la nivel înalt, planul ar fi fost întocmit de… ruși și trimis americanilor ”pentru informare”. Departamentul de Stat a negat ipoteza, a declarat că planul este american, ceea ce e cu atât mai rău, deoarece, surprinzător, semăna cu ceea ce dorea Putin și ceea ce afirma ori de câte ori era chestionat. Criticile vehemente, venite chiar din rândul unor legiuitori americani, al europenilor și, firește, al Ucrainei, ”o țară nerecunoscătoare față de eforturile noastre de pace” cum spunea cu năduf Donald Trump, au trezit la realitate cercurile apropiate de președintele american, conștiente că nu trebuie să se repete ceea ce s-a întâmplat cu aproape 90 de ani în urmă la München: să se pronunțe asupra sorții unei țări fără participarea acesteia. În consecință, pentru prima dată de când se discută despre viitorul Ucrainei, Statele Unite s-au gândit că ar trebui să fie întrebată şi ea. Astfel că la Geneva discuțiile s-au desfășurat între americani și ucraineni.Read more…
Copilul care voia să danseze
Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…
”O atitudine corectă în fața unei societăți incorecte”
În timpul studenției mi-am dorit să devin psihiatru. Mi-a luat câțiva ani până am ajuns la concluzia că acest domeniu nu mi se potrivește. Am descoperit că voiam să tratez pacienți, nu numai să-i ascult… Titlul eseului de față aparține unui (se pare) foarte cunoscut psihiatru, Thomas Szasz, născut la Budapesta în 1920 și emigrat în Statele Unite la vârsta de 18 ani. Szasz s-a făcut cunoscut, printre altele, pentru critica ”psihiatriei coercitive”. Literatura de specialitate include în această expresie ”utilizarea de metode de tratament psihiatric neacceptate de pacient, sub pretextul că aplicarea lor e necesară pentru prevenirea unor acțiuni negative împotriva altor persoane sau deteriorarea stării medicale a pacientului”. Ideea din titlu e legată de situația în care se află o bună parte a omenirii în secolul XXI, în care cetățeanului de rând i se cere să se alinieze unei realități care nu i se potrivește. Nu, nu e vorba aici de societățile totalitare, unde cetățeanului nu i se cere nimic, totul i se impune.Read more…
Învățământul evreiesc din Arad
De când trăiesc în Israel, nu o dată am fost întrebată dacă în copilărie am urmat o școală evreiască. Din păcate nu, și chiar am rămas cu lacune, unele lucruri le-am învățat de când colaborez la Baabel, altele vor continua să-mi lipsească. Pur și simplu „am întârziat”, în anii 1960, școlile evreiești nu mai funcționau. Dar învățământul evreiesc din Arad are un trecut glorios. Pentru evrei, școala a avut dintotdeauna un rol important. În școlile tradiționale se studia în primul rând religia: păstrarea tradițiilor, cunoașterea rugăciunilor, a Bibliei și a Talmudului… Alte materii de studiu erau disprețuite, dacă nu chiar interzise, pentru a nu distrage atenția tinerilor de la ceea ce comunitatea evreiască vedea ca important. Ca urmare, absolvenții școlilor religioase erau uneori de-a dreptul analfabeți în limba țării și aveau o pregătire minimă pentru a se descurca în viață. Dar la Arad nu a fost așa, datorită rabinului Aaron Chorin, cel care a păstorit comunitatea între 1789 și 1844 și a fost un reformator avant la lettre. În anii 1770 a apărut mișcarea numită Haskala (iluminismul evreiesc) care susținea că evreii nu trebuie să se izoleze, ci să se integreze în societatea din jur, să-i cunoască limba și cultura și să-i adopte valorile, să se poarte ca toată lumea, să aibă ocupații productive. A existat și o mișcare de emancipare a evreilor, pentru obținerea drepturilor cetățenești. Rabinul din Arad a fost unul dintre primii adepți ai acestor idei, a fost și printre primii care au propus reformarea cultului (într-o carte apărută în 1803, cu peste o jumătate de secol înainte de apariția mișcării reformiste neologe).Read more…
Evrei, ca potentaţi ai regimului comunist din România (2)
În ciuda atacurilor la persoană, continui seria de articole legate de rolul evreilor în perioada regimului comunist din România, atât ca potentați dar și ca victime sau marginalizați. Din următoarele considerente: – am căderea morală să scriu despre această perioadă sensibilă și grea pentru că n-am fost implicat deloc, n-am fost nici victimă, nici potentat, doar nițel marginalizat.- provin dintr-o familie evreiască cu identitate clară, ambii părinți evrei, neimplicați în comunism, tata chiar marginalizat și mereu sub supravegherea Securității, unde era convocat anual pentru verificări ca element ostil. N-am descoperit sinagoga și comunitatea evreiască la senectute, le-am frecventat ambele în mod deschis și demn. Mi-am asumat originea chiar în circumstanțe ostile dar și benefice, în mod univoc și mândru. Părinții mei după pensie au lucrat mulți ani la Comunitatea din Cluj. Am trăit 5 ani în Israel, unde am avut funcții de răspundere la Regia de Electricitate și am servit ca rezervist în Tzahal timp de 5 ani. Deci desfid acuzația de antisemitism, respectiv intenția de a discredita evreimea.Read more…
Reconstrucție și migrație: trasee ale supraviețuitorilor Holocaustului în România
Holocaustului din România i-au supraviețuit aproximativ 380.000 de evrei, din totalul de peste 728.000 atins în perioada interbelică. Reîntoarcerea în țară nu însemna că viața își relua cursul de dinainte de perioada persecuțiilor, căci supraviețuirea în sine însemna adaptarea la noile provocări postbelice. Acest text va puncta, pe de o parte, câteva elemente de bază ale reconstrucției vieții evreiești după Holocaust, în ciuda obstacolelor politice, sociale și materiale. Pe de altă parte, va avea în vedere migrația ca strategie dominantă de supraviețuire și reconfigurare identitară, influențată de situația geopolitică și politici duplicitar aplicate. O primă dificultate consta în găsirea unui spațiu de locuire, căci casele evreiești erau fie distruse, fie ocupate de neevrei. Pe lângă aceasta, evreii se confruntau și cu dificultăți în găsirea altor membri ai familiei care poate mai erau în viață, depășirea traumelor fizice și psihologice, recuperarea bunurilor, dar și căutarea unor opțiuni mai sigure pentru reconstruirea unei noi vieți, precum migrarea spre Palestina sau alte țări din Occident. Pentru alte mii de evrei din lagărele de persoane strămutate (DP camps) din Austria, Germania sau Italia, dilemele supraviețuirii se conturau și mai acut. Aceeași situație dificilă a fost întâlnită și în rândul supraviețuitorilor din Transilvania de Nord (aproximativ 35–40.000, din cei peste 132.000 de evrei deportați). Majoritatea s-au întors din deportările la Auschwitz în vara anului 1945. Read more…
Întâlnire cu un demonstrant pro-palestinian
Eram la San Francisco. Am ieșit din hotel pe Union Square, ca să-mi scot bani dintr-un bancomat, dar mi-a ieșit în cale o demonstrație pro-palestiniană. Nu voiam să mă amestec în mulțimea de demonstranți “înarmată” cu drapele palestiniene și ale Hamasului, așa că am intrat în prima cofetărie care mi-a ieșit în cale. În local era multă lume. Mi-am comandat o cafea, m-am așezat la o masă cât mai departe de fereastră și m-am uitat în jur. Majoritatea consumatorilor erau tineri; cei câțiva oameni cu părul cărunt păreau să fie turiști. La un moment dat, privirea m-a fost atrasă de un tânăr cu keffieh, care bea un ceai. Un demonstrant care face o pauză scurtă, mi-am spus, și am început să-mi consult harta turistică. – “Puteți să-mi dați un plic cu zahăr brun, am uitat să-mi iau”, mi s-a adresat demonstrantul. L-am servit și m-am întors la harta mea. “Dumneata ești turist?” – l-am auzit pe omul cu keffieh într-o engleză fără accent. “Da” i-am răspuns scurt. Nu aveam niciun chef să stau la taifas cu el. Ultimul lucru care mi-l doream era să intru într-o discuție cu un demonstrant pro-palestinian. “De unde ești?” – nu s-a lăsat omul. Am tăcut o vreme, nu știam dacă să-i răspund sau nu. “După înfățișare pari grec sau italian, mi-a spus omul cu keffieh. Sau poate că ești verișorul meu evreu?”Read more…
Îţi poţi ghici norocul în numerele… de înmatriculare?
Spre deosebire de alţi copii din preajma mea, înainte de a intra în şcoala primară nu ştiam să citesc. Cunoşteam câteva litere mari de tipar şi atât. La începutul lunii septembrie ne-am dus cu mama la librăria Coşbuc din centrul Clujului şi am cumpărat cărţile necesare pentru clasa întâia (pe atunci ele nu se distribuiau gratuit): Abecedar, Carte de citire şi Aritmetica. După-amiază mama mi le-a învelit frumos în hârtie albastră şi mi-a spus: „O să vezi că după ce vei apuca să înveţi literele vei putea citi toate firmele magazinelor şi afişele de pe stradă”. Într-adevăr, pe măsură ce deprindeam câte o literă nouă, mi se lărgea şi orizontul informaţiilor obţinute pe stradă. De o vreme încoace, de când am devenit „colecţionară de paşi”, mă plimb mult pe străzile din cartier şi pe malul Someşului, unde „literatura stradală” nu este prea bogată şi privirea mea curioasă se îndreaptă către textele de pe… plăcuţele de înmatriculare ale automobilelor. Trebuie să recunosc că am ce citi! Clujul e practic sufocat de maşini. Citindu-le şi încercând să le descifrez, nu pot evita să mă gândesc la semnificaţia faptului de a mă întâlni, la un moment dat, cu anumite numere de înmatriculare.Read more…










