Fiica mea locuiește la Natanya, un oraș modern, în plină dezvoltare, dar regiunea din jur este mai mult rurală.  De la ea am aflat povestea tragică legată de începuturile satului Yanuv care a fost întemeiat în anul 1950 de un grup de imigranți din Tunisia. Odată cu hotărârea ONU din noiembrie 1947 de a împărți teritoriul Palestinei, aflat sub mandat britanic, într-un stat evreiesc și unul arab și apoi izbucnirea Războiului de Independență (care a durat până în 20 iulie 1949), soarta evreilor care locuiau în statele arabe s-a înrăutățit drastic.  La antisemitismul mai mult sau mai puțin mocnit s-a adăugat un aspect nou: evreii deveniseră reprezentanții unui stat ostil.  În multe locuri au izbucnit pogromuri, cetățeni pașnici au fost măcelăriți, bunuri și case au fost distruse, guvernele au impus numeroase restricții și măsuri antievreiești.  Mulți evrei au încercat să fugă, dar puțini au reușit.  Încă în 1933 s-a format în Germania organizația Aliat haNoar (Imigrația de tineret).  Copiii evrei salvați din ghearele nazismului au fost trimiși în Palestina.  Grupuri de copii au fost găzduite în kibuțuri și s-au construit „sate de copii”: școli cu internat și cu tot ce aveau nevoie copiii singuri sau orfani.  Chiar înainte de întemeierea statului Israel, conducerea populației evreiești din Palestina a încercat să-i salveze pe evreii aflați în primejdie și primul rând pe copii. Read more…

La începutul anilor 1990 am lucrat câțiva ani, mult prea puțini, în învățământ. De ce spun ”și eu”? Fiindcă în familia mea munca educativă de la catedră a fost o tradiție. Ea a început acum mai bine de un veac cu străbunicul meu, învățător în satul Cuzap din Bihor, acolo unde memoria lui este încă frumos păstrată de săteni. Și bunicul meu a fost învățător înainte de al Doilea Război Mondial, desăvârșindu-și apoi educația ca logoped. Tatăl meu a terminat și el specializarea didactică la nivel de liceu, dar nu a profesat decât un an sau doi ca suplinitor, devenind apoi jurist. Iar mama mea, memoriei căreia dedic acest articol, a fost educatoare și toată viața a nutrit o adevărată pasiune pentru meseria ei. În copilăria și în adolescența mea auzeam zilnic ce se întâmplă în căminul cu 350 de copii pe care l-a condus timp de 14 ani: ce spuneau copiii, cum reușeau lecțiile, care preșcolar – pe atunci se mai numeau și ”șoimi ai patriei” – o uimea cu imaginația sau cu talentul deosebit, ce activități plănuia și cum reușea să îmbunătățească condițiile în căminul unde copiii stăteau de la șapte dimineața până la șase seara. Toate acestea mi-au insuflat o mare considerație pentru activitatea didactică și, prin conjuncturile vieții, în 1993 am ajuns și eu să predau la un liceu orădean. Read more…

După 1989 au avut loc unele manifestări publice remarcabile pentru memoria Holocaustului. În noiembrie 1991, la biserica romano-catolică Sf. Mihai din centru, în cadrul unui serviciu divin special de doliu, a fost evocată tragedia evreimii clujene din 1944. S-a evidențiat luarea de poziție curajoasă și tranșantă a episcopului romano-catolic de Transilvania (cu sediul la Alba-Iulia), Márton Áron, care la 18 mai 1944 (când ghetoul funcționa deja) a atenționat guvernul și conducerea maghiară de responsabilitatea pe care o au pentru viața miilor de evrei, cetățeni ai Ungariei și locuitori ai Transilvaniei de Nord. Discursul, difuzat prin megafoane, a fost ascultat de numeroșii enoriași adunați în fața bisericii. Încă de la coborârea din amvon, episcopul a fost amenințat și curând a fost declarat persona non grata, interzicându-i-se accesul pe teritoriu ungar. A făcut și intervenții în scris pe aceeași temă către autoritățile responsabile. Ca recunoaștere a curajului său, în anul 2000 a fost declarat „Drept între Popoare” de către Yad Vashem în Israel. Pentru a-i cinsti memoria, în 2009 i s-a ridicat un frumos monument la intrarea principală a bisericii. Amintesc tot aici de numele pastorului evanghelic Járosi Andor care, în timpurile grele, a asigurat protecție unor persoane și familii evreiești. A murit tragic în 1944, într-un lagăr de prizonieri din fosta URSS. Împreună cu soția sa a fost declarat „Drept între Popoare” în 1999, iar în 2012 i s-a amplasat o placă comemorativă în curtea Bisericii evanghelice de pe Bd. Eroilor.Read more…

În anul 1969 mă aflam la aeroportul internațional Şeremetievo din Moscova, pentru a mă întoarce în România după o deplasare de serviciu de două săptămâni în capitala sovietelor. La ghișeu sunt informat că nu am loc în zborul pentru care aveam programarea. – Avionul dvs. a fost rezervat în întregime pentru delegația UTC condusă de tovarășul Nicu Ceaușescu. – Și eu cum mă întorc în România? – întreb eu intrigat. – Peste o oră un avion Tarom dinspre Beijing va face escală aici. V-am rezervat un loc. Avionul Tarom Beijing-București face escală la Moscova și, conform noii mele programări, mă îmbarc fără probleme. Constat cu mirare că înăuntru se află numai trei pasageri și toți sunt ploieșteni, ingineri la un mare institut de proiectări din oraș. Cu multă bunăvoință, căpitanul aeronavei conectează aparatul de radio ca să putem asculta transmiterea unui meci cu echipa de fotbal Petrolul Ploiești. Ceilalți trei călători par totuși crispați. Nedumerit, întreb: – Cum a fost în China? – Suntem încă traumatizați de Revoluţia Culturală. – Suntem încă traumatizați de Revoluţia Culturală. – Şi ce e rău Revoluţia Culturală? – Poate nu știi. Tineretul lui Mao Zedong a organizat Marea Revoluție Culturală Proletară. S-a format Armata de Eliberare a Poporului și Gărzile Roșii…Read more…