Pe urmele lui Lili Rosenfeld. Rădăcinile clujene ale autorului „Omului Muzical”

Lili Rosenfeld a murit fără măcar să-şi vadă fiul, darmite să-i povestească despre familia ei… Michael Spitzer nu ştia nimic despre bunicii materni pieriţi în Holocaust, despre copilăria şi adolescenţa mamei sale. Acum era pentru prima oară la Cluj, doar în trecere, şi dorea să afle ceva despre rădăcinile sale. Cei de la Colegiul Mathias Corvinus apelaseră la mine să-l ajut…Lili Rosenfeld avea 15 ani în momentul deportării. Dacă a fost elevă la Liceul Evreiesc din Cluj existau şanse să aflăm mai multe despre ea. M-am despărţit val-vârtej de Michael Spitzer şi am alergat acasă, am scos monografia Liceului Evreiesc din Cluj[3], am citit cu sufletul la gură lista elevelor şi la poziţia 397 am găsit-o: Rosenfeld Livia. În anul şcolar 1940/41 era în clasa a II-a de liceu, iar în ultimul an şcolar, dinainte de deportare 1943/1944 era în clasa a V-a B. Ultima rubrică a listei, care conţinea informaţiile referioare la Holocaust, era goală, cei care au întocmit-o nu ştiau dacă a supravieţuit.Read more…

Contribuţia imigrației romȃne la dezvoltarea spitalului Hadassah din Ierusalim

Spitalul Hadassah din Ierusalim este unul dintre cele mai importante centre medicale din Orientul Apropiat. La începutul mandatului britanic în Eretz Israel, ocrotirea sănătăţii era dintre cele mai înapoiate. După crearea Statului Israel s-au făcut eforturi remarcabile pentru ameliorarea serviciilor sanitare din ţară și în acest context se încadrează și Spitalul Hadassah – cu sprijinul Organizaţiei Femeilor Sioniste din America. Încă din 1913, Hadassah înfiinţase la Ierusalim un Centru de Ocrotire a Mamei şi Copilului şi de tratare a trahomului. Hadassah cuprinde azi două Spitale Universitare: unul în cartierul Ein Kerem, celălalt pe Muntele Scopus, ambele afiliate Facultăţii de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim. De-a lungul anilor, începând de la înființarea spitalului, imigranții din România au adus o contribuție substanțială la dezvoltarea și la bunul renume al acestei instituții. Unii dintre ei au venit cu studii făcute în marile centre medicale din România sau din Europa, alții au învățat medicina în Israel.Read more…

Opţiuni în încleştarea cu Hamas

Barbaria militanţilor Hamas în primele ore de după atac, când orașele din jurul Fâșiei Gaza au fost lăsate pradă bandelor de criminali, va fi repede dată uitării. În curând şi subiectul masacrului civililor lipsiţi de apărare – în mare parte familii cu copii, bătrâni, inclusiv supraviețuitori ai Holocaustului – nu va mai face prima pagină în jurnalele de știri, fiind înlocuit de acuzația obișnuită de disproporționalitate în răspunsul Israelului la atacul Hamas. Cele de mai sus nu sunt rodul unor speculaţii superficiale, ci se bazează pe experiență. De-a lungul istoriei, atâta timp cât au fost ucişi evrei lipsiţi de apărare, s-a stârnit puțină îngrijorare la nivel global, adesea mult după evenimente, când victimele nu mai puteau fi ajutate. În paralel se intensifica  negarea sau minimalizarea genocidului evreilor europeni. Diferența crucială de acum este că Israelul e capabil să se apere. Deja se aud voci care critică Israelul pentru o presupusă reacție disproporționată. Read more…

Ciorba de leuștean

Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…

Alegerile americane şi cele două războaie

Europa și Orientul Mijlociu au devenit preocuparea, mai mult, îngrijorarea opiniei publice mondiale din cauza perspectivelor sumbre pe care le oferă lumii, schimbării configurației ei geopolitice. În aceste vremuri tulburi, când toată atenția este concentrată asupra evenimentelor din aceste regiuni, sunt trecute oarecum cu vederea alte evoluții, de asemenea determinante, și anume alegerile prezidențiale americane. Mai sunt exact 12 luni până la data fatidică, noiembrie 2024, și chiar dacă ni se pare mult, de fapt este foarte puțin, iar ceea ce se întâmplă în acest context în Statele Unite nu este de bun augur pentru cei ce doresc continuarea, cu unele corecturi, a actualei linii politice duse de administrația Biden. Mass media americană, atât cea scrisă cât și cea audio-vizuală, acordă atenție desfășurării campaniei, competiției pentru nominalizare în cadrul Partidului Republican, respectiv cine ar putea să se confrunte pe plan intern cu Donald Trump. Mai mulți politicieni republicani s-au înscris în cursă, dar unii au și abandonat-o, dându-și seama că nu au șanse, lipsindu-le sprijinul popular. La ora actuală, singurul candidat de luat în seamă, deși tot la mare distanță de Trump, este Nikki Haley, fost guvernator al Carolinei de Sud și reprezentant al SUA la ONU în timpul administrației Trump. Mai complicată este la ora actuală situația în tabăra democraților. Există un singur candidat, Joe Biden, care luptă pentru un al doilea mandat și nu se întrezărește niciun challengerRead more…

O „plăcere vinovată”

Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment). La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii.Read more…

Tania Lovinescu, o prietenă la bătrânețe

Am avut mulți prieteni în viața mea și despre ei am scris și în Baabel. Mulți au fost prietenii soțului meu și după decesul lui au devenit prietenii mei. Am avut prieteni și în copilărie, dar e mai puțin obișnuit să te împrietenești cu cineva la bătrânețe. Dar iată că se poate. Este vorba despre Tania Lovinescu. Auzisem numele ei, dar nu o cunoșteam. Era o persoană pe care multă lume o cunoștea, și nu numai evrei. Iată ce spune despre ea Denise Teodoru, în anul 2011, la România Actualități: Scriitoare, poetă, textieră de muzică ușoară și om de radio, de peste 30 de ani la microfon, reporter, nume de referință pentru literatura română. Dragostea pentru limba română a dus-o pe Tania și în Israel și după 12 ani, în 1988, a adus-o înapoi în România, deoarece nu s-a putut desprinde de țara în care s-a născut. Ea a fost foarte apreciată peste tot unde a lucrat, nu numai la radio. Despre talentul ei de poetă și scriitoare au apărut numeroase cronici deosebit de favorabile. Dar eu nu am cunoscut-o când era activă și în acest articol nu mi-am propus să scriu despre Tania, poeta și scriitoarea, ci despre Tania, prietena mea la bătrânețe. Read more…

Seniori şi pensionari

Am să încep acest articol cu o anecdotă veche şi bine-cunoscută: Deunăzi am urcat în tramvai şi am observat o blondă ravisantă care stătea pe scaun şi mă privea cu insistenţă. În scurt timp mi-a spus cu o voce dulce şi cristalină: „Domnule, aş dori…” Inima îmi tresălta în piept de bucurie. De când nu mi se mai adresase o domnişoară atât de frumoasă! I-am răspuns „Spune, duduie scumpă, ce doreşti?” Atunci tânăra s-a ridicat cu graţie şi mi-a spus: „Doresc să vă ofer locul meu. Ocupaţi loc, vă rog!” Iată ce oferă o tânără frumoasă unui pensionar ca mine – a conchis povestitorul la finele anecdotei. Chiar dacă aşteaptă cu nerăbdare să ajungă – în sfârşit – la vârsta pensionării, cred că nimeni nu sare în sus de bucurie în momentul când acest lucru chiar se întâmplă. Poate că unii se bucură, dar eu una nu m-am bucurat. Am şi povestit acest lucru la vremea respectivă într-un articol întitulat “Jocul de-a pensionarea”. De o bună bucată de vreme am intrat în „pâinea de pensionar” şi am constatat că această categorie beneficiază şi de unele facilităţi bine-venite, precum reducerile de preţ la transportul feroviar şi urban, la biletele şi abonamente la teatru, operă şi filarmonică, la biletele de intrare la muzee, expoziţii, grădinile botanice sau zoologice, etc. Aceste înlesniri sunt menite să-i stimuleze pe pensionari să ducă o viaţă activă, să-şi permită să călătorească, să se bucure de binefacerile culturii şi relaxării. De altfel, reducerile pentru seniori (în mod deliberat nu am folosit cuvântul pensionari) sunt valabile în majoritatea statelor europene şi nu numai. Această practică are o tradiţie de aproape un veac. Dacă în majoritatea ţărilor occidentale singurul criteriu pentru acordarea facilităţilor (cu unele excepţii la transportul feroviar şi urban) este vârsta, fără a conta cetăţenia persoanei, în România lucrurile stau puţin diferit.Read more…

Cititorul

În zona de restaurante ale unuia din mall-urile orașului, la o masă cu o butelie cu apă în față, stătea un om vârstnic cu o barbă albă lungă și niște ochelari mari cu ramă neagră și citea o carte. Întotdeauna când treceam pe acolo, îl vedeam așezat la aceeași masă. Cine să fie omul acesta cu înfățișarea lui Lev Tolstoi, citind dintr-o carte? m-am întrebat, dar n-am îndrăznit să-l deranjez. Într-una din zile l-am văzut scriind cu stiloul pe niște foi de hârtie. A simțit privirea mea curioasă, s-a oprit și m-a privit prin ochelarii cu ramele mari și negre. – Ne cunoaștem? m-a întrebat el în limba rusă. Am făcut semn din cap că nu. – Vorbești ebraică? l– -am întrebat. – Niemnojkă, (puțin în limba rusă), dar vorbesc engleza, mi-a răspuns cititorul cu înfățișarea lui Tolstoi. Acum, dacă m-a lovit curiozitatea, trebuie să continui convorbirea și încă în engleză, mi-am spus. – Ce dorești? – m-a întrebat omul cu cartea pe un ton calm, într-o engleză fără accent. – Bună întrebare, i-am răspuns. Mi-ai atras atenția, pentru că te-am văzut așezat în acest loc, citind mereu. Probabil nu sunt singurul care a remarcat asemănarea dumitale cu Lev Tolstoi.Read more…

De ce este Irlanda potrivnică Israelului

Mary Louise McDonald este lidera opoziției și președinta partidului de extremă stângă Sinn Féin. Este de remarcat că Statele Unite (și nu numai) consideră Sinn Féin o organizație teroristă. Așadar, atitudinea ei dușmănoasă față de Israel nu mă miră și nici faptul că ea nu a criticat crimele odioase ale organizației teroriste Hamas. Dar ce se întâmplă cu tinerii irlandezi care, la fel ca și în alte țări occidentale, sunt spălați pe creier de politicieni, de mediile sociale și în special de TikTok? Jurnalul Irish Time scrie că cinci baschetbaliste irlandeze au anunțat recent că boicotează meciurile împotriva Israelului pentru calificare în Campionatul European de Baschet. Și de ce? Fiindcă ele condamnă faptele Israelului în războiul din Gaza – faptele odioase ale Hamasului, cele care au provocat războiul din Gaza, au fost date uitării. Dar Federația de baschet irlandeză insistă ca meciul să fie jucat.(1) Din cauza războiului, Israelul a pierdut avantajul terenului propriu și meciul se va juca în Letonia. La fel și meciul de fotbal Israel-România care s-a jucat în Ungaria, nu în Israel. Deocamdată, manipulările palestiniene de a convinge federațiile internaționale de sport să boicoteze Israelul nu reușesc. Marea Britanie stăpânește și astăzi Nordul Irlandei. Poate că acesta este motivul pentru care irlandezii sunt solidari cu palestinienii? Poate ne consideră pe noi ocupanții Palestinei? După cum se știe, palestinienii nu vor numai Palestina și de aceea nu au aprobat niciuna din propunere de pace cu retrocedare de teritorii, oferite în trecut de patru prim-miniștri israelieni. Ei vor totul, inclusiv teritoriul Israelului, și nu acceptă decizia ONU din 1947Read more…

Amintiri din copilăria mea (1938-1948). Partea a doua

În anul 1945 au avut loc evenimente cu mare impact asupra vieții noastre viitoare. Familia mamei mele, care locuia la București, era foarte îngrijorată de soarta surorii celei mai mari, B. M., care locuia la Budapesta împreună cu soțul ei. În 15 februarie 1945, după lupte crâncene, Armata Roșie a cucerit orașul. Nimeni nu știa despre soarta evreimii de acolo. După unele zvonuri, evreii din Budapesta nu ar fi fost deportați (precum cei din provincie), dar situația era confuză. La începutul lunii martie, în plin război, mama s-a hotărât să plece la Budapesta. Toată familia era consternată, dar nimeni nu a putut să o rețină. Mama era o femeie tânără, atrăgătoare, cochetă, nu avea deloc trăsături semite. De la București a plecat la Cluj, de unde am avut ultimele știri de la ea, apoi mai mult de o săptămână nimic. Singurul mod de a continua drumul spre Budapesta era cu ajutorul unor partizani sârbi care organizau transporturi de alimente spre Ungaria. Întreprinderea lor se numea Titobus. A ajuns cu bine, s-a dus la adresa surorii, dar casa fusese bombardată. A căutat-o prin adăposturile antiaeriane din împrejurimi, pentru că multă lume încă trăia acolo. După câtva timp și-a găsit sora. Era scheletică, avea 40 de kilograme, dar trăia. Se ascunsese de teroarea dezlănțuită de niylașiști (membrii Crucilor cu Săgeți) care terorizaseră evreimea în ultimele luni ale regimului Szálasi.Read more…

Și noi avem prieteni

În oceanul de ură împotriva Israelului și a antisemitismului, există și insulițe de solidaritate cu Israel. Printre ei se numără creștini, în primul rând de evangheliștii americani. Organizația Christians United for Israel (CUFI), întemeiată în 1975, are 10 milioane de membri sioniști neevrei.(1) În câteva articole anterioare am evidențiat că sunt și musulmani prieteni ai Israelului care privesc lucrurile bazat pe realitate, nu pe dogme și spălare pe creier. Crimele odioase comise de Hamas, în 7 octombrie 2023, ignorate sau minimalizate de o mare parte a lumii, au lăsat o impresie adâncă nu numai asupra majorității evreilor, dar și a arabilor israelieni cu bun simț și obiectivi. Un exemplu este Sofia Salma Khalifa. Merită să vizionați acest clip și să aflați adevărul despre Israel, Gaza și Hamas, descris de o femeie arabă musulmană care declară că nu are niciun interes politic sau economic, ci numai dorința de a spune adevărul. Ea dezminte propaganda că în Israel se practică apartheid și că arabii nu ar avea drepturi egale. Pe de altă parte, ultima festivitate Oscar ne-a arătat cât de meschini pot fi unii evrei, numai ca să fie glorificați de media. Este vorba de recentul premiat Oscar, Jonathan Glazer, regizorul filmului The Zone of Interest, care compară situația populației din Gaza cu Holocaustul. Dar să lăsăm “buruienile” și să vedem dacă în lumea dominată de antisemitism și atitudine anti-israeliană există și înțelegere, compasiune sau chiar prietenie față de Israel, care e nevoit să ducă actualul război de supraviețuire. Read more…

De veghe

De câteva zile Iranul ne amenință că ne va ataca cu rachete, drept răzbunare pentru lichidarea unui comandant de vază al Miliției Islamiste. S-a declanșat panica. (În locul ayatolahului de la Teheran, eu m-aș fi mulțumit și cu atât.) Oamenii cumpărau sticle cu apă, conserve, pâine și hârtie igienică. Goana pentru această ultima marfă atât de prețioasă îmi amintește de perioada pandemiei și niciodată nu am înțeles-o, poate cineva dintre cititori îmi va putea explica motivul. La canalele de televiziune domnește panica. Comentatorii militari și politici se întrec care mai de care să ne provoace fiori de groază, doar reclamele au rămas optimiste – ne oferă apartamente de lux, mașini BMW și Lexus, împrumuturi avantajoase, aproape gratuite etc. Purtătorul de cuvânt al armatei, generalul Hagari, este poate singurul care ne mai calmează. Ne explică că nu suntem într-o situație cu chiar atât de neobișnuită, doar ceva mai complicată ca înainte. Read more…

Fräulein Lieser

Helene Lieser stă îmbujorată în fața pictorului, în atelierul lui din Viena, pe un taburet așezat pe un piedestal de lemn, în lumina revărsată prin ferestrele uriașe. Culorile trandafirilor din grădină se reflectă prin geamuri și învăluie atelierul într-o lumină purpurie. Casa e cuprinsă de liniște, departe de tumultul străzilor și al grijilor din oraș. E vara anului 1917. Europa e răvășită de război, americanii încep lupta submarinelor cu Germania, comuniștii câștigă tot mai multă influență în Rusia, monarhia Habsburgilor se află la marginea prăpastiei, într-un colaps moral și financiar. Întreaga Europa este bântuită de boală, foamete și sărăcie. Sau aproape toată lumea. Fiica unui industriaș bogat din Viena, Justus Lieser, și a unei rafinate filantroape, Henriette Amalia Lieser, pozează de câteva luni, la dorința mamei sale, pentru un portret, care, firește, după moda vremii, va fi expus în salonul apartamentului familiei din Palatul Lanna, în Argentinierstrasse 20a, direct lângă tablourile lui Utrillo, Kokoschka, Rembrandt și Schiele. Tânără Helene aduce un aer inocent în atelierul lui Gustav Klimt, unde s-au perindat femeile din înalta societate vieneză, Adele Bloch-Bauer, Sonja Knips, Serena Lederer, Gerta Loew, Bertha Zuckerkandl, muzele lui Klimt, Emilie Flöge sau fetele model. Cariera lui Gustav Klimt coincide cu mișcarea de emancipare a femeilor din Austria, dar și cu retorica antisemită și antifeministă. Read more…

Memoria Holocaustului la Cluj (I)

Se împlinesc 80 de ani de la ghetoizarea şi deportarea evreimii clujene. În zorii zilei de 3 mai 1944 a început adunarea evreilor din Cluj în ghetoul de la fabrica de cărămizi, din cartierul Iris. După aproape trei săptămâni petrecute în şoproanele de uscat cărămizi, în 23 mai 1944, spre seară, pornea primul transport (3130 de persoane, copii, bătrâni, femei, bolnavi) cu destinaţia Auschwitz-Birkenau. Am întitulat articolul Memoria Holocaustului la Cluj, din dorința de a evoca cronologic, cu bune și cu rele, cele mai importante evenimente din această categorie, din 1945 și până în zilele noastre. Am fost prezent la majoritatea acestor manifestări, mai puțin la cele din 1945-1946. Un prim eveniment important a avut loc în martie 1945, când șef rabinul Cultului Mozaic din România, Dr. Alexandru Șafran, a vizitat comunitățile greu încercate din Transilvania de Nord: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Dej, Bistrița.  Cu această ocazie, la fabrica de cărămizi din cartierul Iris – unde fusese ghetoul din Cluj – în prezenţa supraviețuitorilor (încă foarte puțini), a autorităților și a publicului, Dr. Alexandru Șafran a ținut o predică memorabilă. Aceasta a început cu întrebarea biblică: Îmi caut frații… Am venit la Cluj să-mi caut frații care nu mai sunt. Unde sunt evreii acestei comunității altă dată numeroasă? Nu-i văd. Nu-i găsesc… Și a încheiat: Asasinatele au fost pregătite la lumina zilei de către asasini, știți bine aceasta, iar însăși tăcerea voastră a fost complice! Predica a conținut un discurs vehement la adresa clerului clujean (au existat și unele excepții, puține, pe care le voi menționa) și a fost preluată de presa din țară și din străinătate. În mai 1945, la comemorarea unui an de la deportări, s-a amplasat o placă comemorativă la fabrica de cărămizi din Iris, unde fusese ghetoul (Kajántói út). Curând fabrica și-a reluat activitatea și placa a dispărut.Read more…

Salutul supravieţuitorilor clujeni, adresat participanţilor la conferinţa internaţională „Holocaustul în Transilvania de Nord – după 80 de ani”

În 23 mai 1944 părăsea Clujul primul transport care ducea către Auschwitz 3130 din cei peste 16.000 de evrei aflaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Ultimul transport din cele şase cu aceeaşi destinaţie avea să plece în 9 iunie 1944. În 23 mai 2024, doi supravieţuitori clujeni se adresau cercetătorilor participanţi la o prestigioasă conferinţă internaţională având ca tematică Holocaustul din Transilvania de Nord. Cuvintele lor de salut au impresionat audienţa şi au stârnit ropote de aplauze. În mai 1944, când asupra evreilor clujeni s-a abătut urgia ghetoizării şi deportării la Auschwitz, Judit Mureşan (n. Kertész) şi Vasile (László) Székely aveau 15 ani şi erau elevi la Liceul Evreiesc din Cluj. Astăzi amândoi au 95 de ani. Iată alocuţiunile de salut rostite de cei doi supravieţuitori:Read more…

Nu mai merită respectul meu

Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Ora albastră

Pasiunea mea pentru parfumuri a început în urmă cu 12 ani, iar relația pe care o am cu ele este una foarte personală. Rar cumpăr un parfum înainte de a-l purta pe piele câteva ore bune. În viziunea mea, parfumurile sunt asemenea oamenilor, am nevoie să-mi petrec timp cu ele pentru a le cunoaște, a le înțelege. După ce ne împrietenim, devin companionii mei de suflet zi de zi. Pentru mine, alegerea unui parfum ține foarte mult de starea psiho-emoțională și pentru că fiecare parfum din colecția mea este atent selecționat, cu excepția celor pe care nu le pot testa în magazinele de profil, fiecare are propria lui poveste, mă transpune într-o anumită stare, îmi trezește o emoție, o amintire din viață, o imagine care îmi declanșează în suflet anumite trăiri. Văd obiecte, culori, plante, peisaje, lumină și întuneric. Pentru mine parfumul este terapie, este evadarea din mundan, este proiecția unui viitor pe care doresc sa-l trăiesc. În mintea mea se nasc scenarii, povești, personaje. Am o memorie olfactivă foarte pronunțată și asociez aroma parfumului cu anumite perioade și oameni din viața mea. Ora Albastră. Eu i-aș spune Ora Violetă, violetă precum nuanța cerului la apus de soare…Read more…

Lunga vară fierbinte

În luna iunie, în toiul verii fierbinți, am petrecut o vacanță plăcută și utilă și, printre altele, am participat la lansarea ultimei mele cărți la Cluj. În timpul ceremoniei, studiam publicul din sală și, spre uimirea mea, l-am descoperit pe vechiul meu prieten, Dr. Géza Molnár, unul din personalitățile epidemiologiei românești, pe care nu- mai văzusem de 37 de ani, de la plecarea mea din România. După terminarea festivității am stat de vorbă cu el cu mare plăcere. Am aflat că fusese invitat de vechea mea prietenă Judit Mureșan (şi ea, autoare în Baabel) pentru a-mi face o surpriză plăcută. Vorbind cu reprezentanții Comunității Evreiești din Cluj, președintele Dorel Ornescu și vicepreşedintele Gheorghe Eisikovits, am descoperit după mai bine de cinzeci de ani că nu am fost singurul care îi făcusem, cândva, curte unei fete tinere și frumoase… Dar ea nu s-a măritat cu niciunul dintre noi. Ce nu află omul chiar și după zeci de ani! Întâlnirea anuală a colegilor de liceu, eveniment întotdeauna plăcut, petrecut cu frumoasele mele colege și bunii mei colegi, a devenit o tradiție. Read more…

Despărţiri

O vorbă din trecut spune că “a pleca înseamnă a muri puţin”, dar oare a te despărţi nu înseamnă acelaşi lucru? Despărţirea este o experienţă însoţită de incertitudini provocate de o situaţie sui-generis pe un teren nou, încă neexplorat, cu teama că lucrurile se vor putea schimba, că relaţiile interumane nu vor mai fi cele dinainte. Despărţirea de un om apropiat este o încercare complexă, cu multiple faţete și asupra căreia voi zăbovi mai jos. Despărţirile mele au fost felurite şi uneori definitive, cred că cele definitive sunt cele cu un impact mai apăsător asupra sufletului. Moartea este cu certitudine cauza cea mai totală, definitivă, dar există uneori despărţiri care o preced pe cea finală. Am trecut și prin astfel de momente, în care am sperat că despărţirea nu va fi definitivă. Dar alteori, atunci când îţi iei rămas bun, cu o îmbrăţişare caldă, cu câteva sărutări pe obraz, însoţite de un uşor optimism, uneori doar un simulacru, ştii că o faci pentru ultima oară. Fiind destul de sentimentală, astăzi, la despărţirea de prietena mea Biti Caragiale, am reuşit să-mi reţin tristeţea în suflet și să nu mi-o exprim pe dinafară. Când te desparţi de un om ajuns la venerabila vârstă de 104, atunci când acesta o porneşte pe cărări depărtate geografic de cele unde a trăit o bună parte a vieţii, te gândeşti desigur, dacă vei avea şansa să-l reîntâlneşti la fel de conştient şi energetic, cu aceeaşi dorinţa constantă de a afla lucruri noi, de a experimenta confruntări cu bogăţia și varietatea cărţilor, a fotografiilor sau a muzicii oferite de concertele care ajung în oraşul nostru. După ce a trăit 34 de ani în Israel, Biti se mută la Paris, în compania fiului şi a norei sale.Read more…