Pune cartofi la fiert în pauza mare

Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale. Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul. Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul. Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos…Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Read more…

Indexul clipelor de plictiseală

E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie. Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari. Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.Read more…

Gusturi de vacanță

O livadă imensă de meri tineri, bătrâni, răsuciți, cuprinși de mușchi și de licheni. Sus de tot, un leagăn suspendat între doi pini înalți. Și soare blând, cald. Câini care se aud lătrând în depărtare. Și mere care atârnă peste tot în copaci. Nimeresc unul pădureț și mi se face gura pungă. De parcă aș lua startul pentru o poză de profil pe Facebook și mă antrenez pentru un duck face reușit. Încă un gust de arhivat pe ziua de azi. Gust de pădure și de pământ și de umezeală.Read more…

Vară în capsule

De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…

Vilma Néni

E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru. Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata. În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar. Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost. În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.Read more…

Duminica cerceilor verzi

Am petrecut o săptămână foarte faină la Sibiu. Am muncit ca apucata și m-am cam stresat, dar per total sunt mulțumită și veselă.

Luni m-am întâlnit cu D., pe care am cunoscut-o întâmplător la TIFF și cu care am băut o cafea excelentă în Piața Huet. Vorbim despre filme, teatru, minorități, diferențe culturale, despre frumusețea Sibiului și o grămadă de alte subiecte care se leagă firesc. Îm mod clar, pe D. vreau să o revăd.

L-am cunoscut pe poetul Radu Vancu, al cărui Jurnal m-a lăsat în vară hiperkinetică și cu plânsul în gât vreme de mai multe zile… Vineri mă întâlnesc cu A. E clar că nu ne-am mai văzut de mult, pentru că ne prinde miezul nopții râzând ca apucatele. Și vorbind despre reguli gramaticale. Printre altele. Am câțiva prieteni faini cu care chatuiesc și vorbesc la telefon și care mi-s dragi pentru că-s deștepți și au umor. Mă pot urca în mașină și mă pot duce unde am chef, oricând mi se face dor de hoinăreală. Am o familie care mă îngăduie și nu mă îngrădește în nici un fel. E duminică dimineață, e soare și cam la astea mă gândesc în timp ce trec absentă printre tarabele din Piața Mică, de la Târgul meșteșugarilor rromi.Read more…

Bomboana de pe colivă

Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni. De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții. În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom. Read more…

Cuvinte ca niște stafii

Un domn masiv, îmbrăcat în palton de stofă gri și cu căciulă de astrahan pe cap se apleacă să-și șteargă nepoțica pe obraz. Fetița e mică, gingașă, îmbrăcată în alb și roz. Seamănă cu un fluture. Își întinde plină de încredere bărbia spre bunicul ei, iar gesturile bărbatului sunt pline de tandrețe. Chicotesc ca doi școlari și parcă doar ei ar fi pe lume. Pornesc de mână pe trotuar. Merg și eu încet în urma lor. slăbește din ochi. O privesc și eu pe ea lung cum se îndepărtează alene. Mă uit la toate aceste tablouri cotidiene cu milă, cu jale, îmi vine să plâng. Sunt toate atât de frumoase și au devenit dintr-o dată atât de fragile. Ar putea să dispară la fel cum o coală de hârtie se mistuie și se chircește la întâlnirea cu focul. Din dimineața când am citit prima știre despre război doar la asta mă gândesc: cât de firavi suntem, cât de iluzoriu e sentimentul de siguranță.Read more…

Micile gesturi pierdute

Eram deja în clasa a patra și fusese nevoie de luni întregi de plânsete și rugăminți înflăcărate ca să mi se permită să vin singură acasă de la școală. Cu respectarea unui protocol foarte clar, de la care nu aveam voie să mă abat. La sfârșitul orelor mă duc direct acasă, fără să mă lălăi prin cartier și fără povești cu Mona. Când ajung acasă încui ușa, mă spăl de mâini, după care dau telefon la mama, la tata și la bunica să-i asigur că am ajuns cu bine. Apoi urmează marea provocare: aprinsul aragazului. Înnădesc două bețe de chibrit și cu grijă le aprind. Mă chinui mult, bețele nu stau, alunecă în lături, rola de scotch e prea groasă, o tot scap. Transpir. Țopăi. Mă înroșesc. Mă conving că nici nu mi-e foame. Oricât aș încerca, îmi iese un fel de mosor grotesc și strâmb cu mult scotch gălbui la mijloc. Ca un bolnav pansat de un începător nepăsător. Pe care-l tot strâng între degete să stea lipit. Și nu stă.Read more…

Buzunarul cu castane

Toată copilăria și adolescența mi-am dorit să mănânc castane coapte. Într-un roman de Henriette Yvonne Stahl citisem o scenă care mă fascina și la care reveneam constant: o plimbare prin București într-o seară de toamnă târzie, cu ceață, frig și castane fierbinți băgate în buzunare. Cu degete care se caută, se furișează și se împletesc să se încălzească reciproc. Era la vremea aceea tot ce-mi imaginam mai subtil despre iubirea romantică și intimitate. La Brăila însă, castane coapte nu se găseau. Le-am descoperit abia la Cluj în anul întâi de facultate. Seara târziu, venind de la cursuri spre cămin, un miros seducător de lemn, de cald. O tarabă la marginea trotuarului și un bătrân cu fața luminată de jar care vindea cornete cu castane fierbinți. M-am simțit ca o eroină de roman, umplându-mi fericită buzunarele. Dar castanele cu mirosul lor înnebunitor și cu aura lor romantică nu mi-au plăcut deloc. Gustul mi s-a părut fad, dar le-am mâncat pe toate, pentru că altfel mi s-ar fi părut că le fac o nedreptate.Read more…

Dimineți cu miros de câmpie

Tata era contabil la Întreprinderea de îmbunătățiri funciare, adică la irigații, iar vara era detașat câteva săptămâni în Bărăgan. Se trezea foarte devreme, probabil în jur de ora 4, ca să poată ajunge la birou pe la 7. La serviciu avea o mașină de scris la care aveam voie să clămpăn oricât. La vremea aceea credeam că nu există pe lume ocupație mai grozavă. Pentru ea eram dispusă la multe sacrificii și acceptam cu bucurie să mă trezesc cu noaptea-n cap. Era de fapt o stare de semitrezie, pentru că Tata mă înfășura într-un cearceaf, mă lua în brațe și mă așeza binișor pe bancheta din spate a Daciei noastre de culoarea untului. Eu priveam printre gene, grijulie să nu-mi sară somnul de tot. Bancheta miroasea a praf, a căldură și a piele artificială. Pe geamul deschis pe jumătate intra mirosul de câmpie, de pământ negru și sfărâmicios, de grâu copt și buruieni zdrobite sub picior. De ierburi uscate, de pelin și de floarea soarelui cu capul încă plecat. Se auzeau păsări cântând, în mașină mergea radioul în surdină, iar motorul torcea pașnic. Dormeam doar pe jumătate, înhalând miresmele câmpului, nerăbdătoare să ajungem.Read more…

Cum era să devin manechin

Bunica era croitoreasă, dar bunicul nu o lăsa să coasă pe bani la vecine sau prietene. I se părea că-i subminează poziția de cap al familiei, că o să se spună că-și trimite nevasta la lucru, pentru că el nu e capabil să câștige destul ca să o întrețină. Singurele concesii le făcea cu mine, cu mătușa și cu mama. Pentru noi trei bunica n-avea decât să coasă, să croiască, să combine bucăți de materiale după cum o tăia capul. Am crescut printre rejanse, butoniere, pense, trăgând selaiuri atunci când tivurile fuseseră cusute la mașină, punând ață nouă pe suveică, băgând în ac, adunând de pe covor ace de gămălie care zburaseră din rochiile probate. Am petrecut zile în șir în fața oglinzii, probând rochițe sau bluze fistichii, combinate din bucăți de material rămase de la alte haine. Așteptam docilă și mă învârteam după cum mi se spunea până când îmi pierdeam răbdarea sau îmi auzeam prietenele jucându-se sub geam. Atunci începeam să mă fâțâi, să dau din picior, să mă vaiet că mi-e sete sau ca-mi trebuie la baie. Bunica țâțâia nemulțumită, dar mă lasa să plec, după ce mai trăgea două dungi apăsate cu creta pe material. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc.Read more…

Toate întâlnirile care nu duc nicăieri

Am ajuns la ghișeu aproape deodată. Mi-a atras atenția pentru că avea o voce foarte caldă și plăcută. Am terminat de depus actele cam în același timp și ne-am întâlnit din nou la etaj. Altă cameră, alt ghișeu, același formular de completat. Ne zâmbim când ne așezăm la aceeași masă ca să scriem. Apoi din nou umăr la umăr la ghișeu. Ies din primărie, traversez strada să-mi cumpăr o cafea. O mică recompensă pentru că am rezolvat rapid și fără cozi. O văd venind în spatele meu. Mă întorc din nou și îi zâmbesc. ”Eu îmi iau un cappuccino”. Începe să râdă încetișor. ”Și eu tot cappuccino”. E înaltă, blondă și cu păr ondulat. În spatele măștii pare să aibă un zâmbet frumos. Îmi iau paharul de carton colorat și o salut. Aproape că aș vrea să o invit să ne bem cafeaua împreună pe o bancă. Dar orășenii ocupați nu intră în vorbă tam-nisam cu străinii. Și n-au vreme să stea la povești inutile. Se grăbesc, aleagă, planifică, stabilesc. Și totuși, interacțiunea asta scurtă și senină mă face să zâmbesc. Datorită fetei blonde parcă îmi place un pic mai mult orașul ăsta aglomerat și poluat. Gândul la fata zâmbitoare mă face să-mi amintesc de o altă fată blondă și frumoasă pe care am întâlnit-o cândva, când eram fetiță, elevă de școală primară.Read more…

Cum și când devii cititor

Fiul meu va absolvi clasa a opta la vară. Pe măsură ce se apropie examenul de capacitate cresc anxietatea mea și emoțiile lui. Ultimii doi ani, cu pandemie, școală online, iar acum și cu un război în vecini, n-au fost tocmai potriviți pentru studiu. Capacitatea de concentrare i-a scăzut și nici n-a descoperit încă rostul școlii, astfel încât să aibă o motivație interioară care să-l împingă spre studiu. Niște fotografii trimise săptămâna trecută de un fost coleg de gimnaziu m-au făcut să-mi amintesc de perioada în care mă pregăteam la rândul meu pentru admiterea la liceu. Ne-am regăsit cu bucurie 21 de foști colegi, plus diriga, profesoară de matematică, un om bun, cald și generos care în cei patru ani de școală medie ne-a fost ca o mamă. După examenul de admitere la liceu, ne-am împrăștiat care încotro, dar am rămas cu impresia că cei mai buni prieteni ai mei au fost colegii din școala generală. Pentru că ne-am format împreună, am crescut împreună, am trăit prima dragoste împreună, am citit cărți împreună.Read more…

Încălzește-mi două sarmale, te rog!

Zilele astea s-au împlinit cinci ani de când hoții ne-au spart casa. N-au furat mare lucru, nici mare dezordine n-au lăsat. De fapt, mi-au trebuit minute bune după ce am ajuns în apartament ca să mă dumiresc că mi se umblase prin dulapuri și sertare. În seara jafului mi-ar fi plăcut să fie lume în jurul meu. Să vină vecinii, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-și dea cu părerea, să se mire și să se îngrozească. Au venit doar polițiștii care au rămas la noi până noaptea târziu, luând amprente și căutând indicii. Am crescut într-un bloc din centrul vechi al Brăilei, construit în anii ’40, cu grădină, curte și cu foarte puține apartamente. În timpul zilei ușile locuințelor nu se încuiau niciodată. Fiecare era liber să intre la vecini după nevoie: o cafea, zahăr de împrumut, sau pur și simplu de plictiseală, să stea la povești ca să mai treacă vremea.Read more…

Bătătorului de covoare. Odă nostalgică.

Constat că lipsesc multe Crăciunul acesta. Cumpărăturile, aglomerația și agitația sunt mult diminuate. Întâlnirile cu familia și prietenii în mare parte anulate, iar despre Revelion nu prea avem de ce să vorbim. Dar de o bucată de vreme am descoperit că mai lipsește ceva: sunetul covoarelor bătute cu sete afară, lângă bloc. De fapt, chiar dacă aș vrea să-mi scutur cu simț de răspundere covoarele, n-aș avea unde să mă duc. În jurul blocului în care locuiesc nu există nici un bătător de covoare. Iar sunetul ritmic și persistent pe care-l auzeam mai ales în preajma sărbătorilor, personal nu l-am mai auzit de mulți ani. Și ce entitate importantă era bătătorul de covoare pe vremea copilăriei mele în cartier! Când se apropia Crăciunul vecinii se înțelegeau între ei care și când să bată covoarele, așa încât să nu se facă rând prea mare (era destul la magazine) și să apuce toată lumea să-și termine curațenia. Read more…

Albumul nesfârșitelor posibilități

Într-un timp îmi venise ideea să colecționez toate camerele de hotel în care am locuit. Ca un album-jurnal în care să notez impresii legate de mobilier, senzații și, mai ales, priveliști. Nu m-am ținut de promisiune. Din ea mi-au rămas doar câteva fotografii prost încadrate risipite prin calculator. pomii, roșiile și tufele de rozmarin. Iar seara bea un pahar de vin alb și rece pe terasa din spate, ascultând un radio în surdină.Read more…

Ce te face să te simți acasă

După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…

Minime miracole de ianuarie

Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…

Vecini de cartier

Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…