ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Am făcut o călătorie în India de Anul Nou. Un tur organizat,pentru vizitarea celebrului ”triunghi de aur”, adică orașele Delhi (Old și New!), Agra și Jaipur. Monumentele fără egal ale Imperiului Mogul. Impresionant ! Îţi taie răsuflarea ! Între cele trei orașeRead more…
În ziua de 29 martie a anului 1516, Senatul Veneţiei decreta: “Evreii vor locui împreună într-o zonă izolată, supravegheată de oamenii municipalităţii.”Pe tronul dogelui şedea în respectiva perioadă Leonardo Loredan, cel care fusese încoronat în primul an al secolului, funcţie pe care a ocupat-o până la moartea sa, survenită în vara lui 1521. Şi astfel, din ordinul ilustrului domnitor s-a născut primul ghetou evreiesc pe Peninsula Italică.Read more…
Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată. Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau. Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări. Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3. Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă. Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei. În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase. Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată. În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine. După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare. În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia. Read more…
Cititorii mă vor înțelege când spun că eu am două patrii: cea în care m-am născut și cea în care trăiesc. (Până nu demult aceasta a fost prerogativa evreilor, dar în ultimii ani românii au și ei diaspora lor, deci mă vor înțelege și ei.) În acest articol, ca de altfel și în multe altele, scopul meu este să fac o punte între ele. Iar modul cel mai bun de a o face este să-i invit pe cititori „la mine acasă”, în cartierul Beit Hakerem din Ierusalim. Nu este o atracție turistică de prim rang, totuși cartierul meu ascunde multe perle. Centrul cartierului este Kikar Denia (Piața Danemarca). De ce tocmai Danemarca? Mai ales că după Danemarca mai e numit și un alt cartier, o școală… Nu este întâmplător. Danemarca și-a câștigat respectul și recunoștința poporului evreu pentru că a salvat aproape întreaga populație evreiască în timpul Holocaustului. În toamna anului 1943, când s-a aflat că nemții se pregătesc să-i deporteze pe evrei, mișcarea de rezistență i-a prevenit imediat ca să se ascundă. Apoi a pus mâna pe orice ambarcațiune disponibilă, mai ales bărci pescărești și a organizat transportul evreilor în Suedia neutră. Acțiunea a fost făcută pe furiș, la adăpostul întunericului și până în zece zile aproape toți evreii au fost salvați. Această faptă de eroism este amintită de plăci comemorative în mai multe limbi și de un monument, o sculptură care prin forma ei amintește un vapor. Read more…
Pitorescul Nærøyfjord pe care navigăm acum este o ramură lungă de 17 km, derivată din Sognefjord şi care leagă micile porturi Revsnes şi Gudvangen. Fiordul este înconjurat de munţi înalţi de 1700 m. şi în unele locuri lăţimea apei nu depăşeşte 300 de metri. Încă uluiţi de călătoria prin fiord, debarcăm Volvo-ul la Gudvangen şi ne încadrăm imediat pe şoseaua spre Bergen. După câţiva kilometri, observ indicatorul Stalheim şi părăsesc brusc şoseaua intrând pe un drum lateral îngust, fără să-mi consult în prealabil coechipierii din automobil, vădit nedumeriţi. După câteva minute ajungem la superbul hotel Stalheim de pe terasa căruia se poate admira una din cele mai incredibile vederi din Norvegia. Hotelul pare suspendat deasupra unui abis peste valea Nærøy aflată mai jos la o adâncime de 550 de metri.Read more…
Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…
Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…
În zilele noastre nici cei mai îndărătnici oponenți ai încălzirii globale nu mai pot nega că nivelul oceanelor crește vertiginos. Între 1993 – 2023, nivelul mediu al oceanelor a crescut cu peste un metru, un nou record! Viteza de creștere anuală a nivelului oceanelor mai mult decât s-a dublat între anii 2006 – 2015 (de la o medie de 1,4 mm pe an în secolul XX la 3,6 mm pe an). Nu pare mult, dar frecvența inundațiilor produse de maree înalte a crescut de 3 – 9 ori în ultimii 50 de ani. Iar de-a lungul coastelor Statelor Unite, nivelul mării ar putea crește cu 2,2 metri până în 2100 și 3,9 metri până în 2150. Sunt “șanse” ca nepoții și strănepoții noștri să apuce acele vremuri groaznice, dacă până atunci nu va izbucni un război mondial atomic, sau mai optimist vorbind, statele lumii nu vor face tot posibilul să încetinească ritmul încălzirii globale.Read more…
Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…