Un compendiu japonez despre putere

O lume foarte nervoasă ne asaltează, zi și noapte, prin toate mijloacele de comunicare devenite diversificate, agresive de multe ori incoerente parcă într-o nesăbuită întrecere să epateze ochii și urechile miilor de spectatori avizi să urmărească sau – mai rău – să participe afectiv la neîncetate lupte pentru putere. Obiectivele acestei lupte fără început și fără sfârșit sunt tot atât de diverse cât și mijloacele întrebuințate, de regulă fără prea mult discernământ. Dar toate se aseamănă prin faptul că se duc în primul rând pentru a dobândi puterea, apoi ”mai vedem ce facem cu ea”. În afară de cazurile rarisime când cel (sau cei) ahtiați după putere își formează întâi propriile grupuri asupra cărora să-și exercite apoi puterea, lupta ”pentru” putere este de regulă ”împotriva” celor care deja o dețin. Ne-am obișnuit să identificăm puterea cu puterea politică, deși dorința de a ajunge la putere este cel mai des expresia unei ambiții personale.  De a ajunge ”cineva”, de a dobândi o anumită poziție sau anumite avantaje, bani, glorie, sau cine știe ce. Puterea politică înseamnă însă  mult mai mult, mai cu seamă incumbă răspundere și capacitatea de a schimba prioritățile de la propria ta persoană la alții.

Dorința de a dobândi sau uneori de a acapara puterea nu este un fenomen al istoriei recente, dimpotrivă, datează din cele mai vechi timpuri. De-a lungul mileniilor s-a schimbat doar modalitatea de a ajunge la putere, de a deveni conducător acceptat sau impus al grupurilor umane constituite pe diferite criterii și în diferite feluri până să fi ajuns la complexitatea și varietatea organizațiilor moderne, de la familie la națiuni sau grupuri supranaționale ori mondiale. De la cea mai simplă metodă de a dobândi puterea după regula ”celui mai tare” la sofisticatele metode de alegeri democratice prin corespondență electronică din zilele noastre, s-au scurs zeci de mii de ani de istorie agitată a omenirii.

Dilema noastră, a diferitelor grupuri umane este cum și cui să încredințăm răspunderea propriei noastre guvernări. Au fost experimentate multe modalități, au fost încercate felurite criterii de identificare a indivizilor potriviți pentru a li se încredința puterea în folosul societății. Din păcate validitatea metodei de selecție a deținătorilor puterii poate fi evaluată obiectiv numai post-factum.

Istoria este judecătorul cel mai nepărtinitor al valorii acelor deținători ai puterii care au rămas în memoria ei, unii pentru lucrurile bune prin care au servit societății, alții dimpotrivă, prin cele rele. Cât despre cei care nu au fost pomeniți în documentele istoriei scrise, ori nu au meritat să fie imortalizați, ori erau prea merituoși și nu se potriveau în ”decor”. În încercarea de a se evita regretele ulterioare pentru alegeri nepotrivite sau nereușite ale viitorilor deținători ai puterii s-au sugerat câteva alternative, dintre care unele au mai fost aplicate. Până la urmă ar trebui să urmăm o logică simplă. Dacă un anumit tip de societate a funcționat cu succes, trebuie urmat exemplul lor de selectare a conducătorilor.

 Un drum în Japonia cu o oprire la Nagasaki

Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii, după Produsul Intern Brut (PIB) și al cincilea mare exportator. Însă chiar dacă acest fapt nu este menționat în statisticile mondiale, Japonia ocupă primul loc la frumusețea și permanența zâmbetelor pe care japonezii le poartă fără ostentație pe fețele lor… zise galbene. Am avut prilejul să mă bucur de seninătatea zâmbetelor japoneze care însoțește politețea lor proverbială. Și la noi se obișnuiește ca după ce te înghiontește careva la o coadă sau la o îmbulzeală, să zică ”scuzați”, uneori chiar ”pardon” (deh… educația!). Dar japonezii nu se scuză – ei nu te înghesuie! După cum în Japonia nu sunt coșuri de gunoi prin orașele super aglomerate dar super curate, căci nimeni nu aruncă nimic pe jos!!! O fi asta datorită educației (nu a ministrului, ci a tradiției) sau modului de atribuire a puterii în statul japonez? Iată un subiect de reflecție.

În cursul călătoriei de neuitat pe care am făcut-o în Marea Chinei de Est am acostat de două ori în Japonia. Prima oprire, de numai câteva ore, a fost la Nagasaki – abia am reușit să parcurgem impresionantul Muzeu al Bombei Atomice, alături de care se află Parcul Păcii din Nagasaki. 

Muzeul Bombei Atomic din Nagasaki

Bomba care purta numele de cod ”Grăsanul” (Fat Man) a fost aruncată deasupra celor 263.000 de locuitori ai orașului Nagasaki în 9 august 1945,  exact la trei luni după încetarea războiului din Europa, producând moartea a peste 36.000 de oameni, japonezi, coreeni și chinezi. Aceștia din urmă erau prizonieri care lucrau la marile șantiere navale și întreprinderile de armament ale uriașului concern Mitsubishi, cu centrul la Nagasaki. O fată de 17 ani care a scăpat cu viață din infernul coborât acolo, pe pământ, a scris un poem care poate fi ascultat dar și citit în înfricoșătorul muzeu de la Nagasaki.

                          …Fumul din corpurile arse se ridică spre cer

                             și sângele nevinovat înroșește apele râului Urakami,

                             lăsând în urmă cicatrici care nu se vor vindeca niciodată,

                             deși războiul în fine s-a sfârșit.

                              Dar

                              Mama mea și tatăl meu s-au dus…

                              Frații și surorile mele nu se vor mai întoarce niciodată.

                              Oamenii sunt slabi și uită repede,

                              ei repetă aceleași greșeli mereu și mereu…

                              Dar 

                                 Ceea ce s-a întâmplat  aici nu trebuie uitat niciodată

                              Ceea ce s-a întâmplat aici nu  trebuie să se repete niciodată.

                              În  nicio împrejurare, sub niciun motiv.

Impresionant.  Pentru evrei, sună cunoscut….

O debarcare la Kagoshima

A doua acostare în Japonia am făcut-o în cel mai sudic mare port al Japoniei, la Kagoshima.

De Nagasaki europeanul de rând a mai auzit, din cauza faimei triste dobândite în penultima lună a celui de al Doilea Război Mondial, devenind o victimă neprogramată a celui mai mare dezastru din istoria sa. Conform deciziei Statului Major American, după ce în 6 august Hiroshima a primit prima bombă atomică, numită ”Băiețelul” (Little Boy), urma să fie bombardat Kokura, un oraș mult mai mic decât Nagasaki, dar a avut noroc, fiind acoperit de un strat compact de nori.

Mărturisesc că nici eu nu știam mare lucru despre Kagoshima, deși am mai citit câte ceva, dar principalul motiv pentru care eram încântat să ajungem în acest port era înflorirea timpurie a cireșilor. Cine nu dorește să ajungă în Japonia în luna aprilie? Toată lumea știe că cea mai potrivită, mai râvnită (și mai costisitoare) perioadă pentru un concediu de neuitat în Țara Soarelui Răsare este luna în care înfloresc cireșii.

Floarea de cireș este un simbol național japonez, care semnifică importanța clipei unice în care frumusețea ei se dăruiește privitorului. Este un îndemn discret să ne trăim prezentul cât mai bogat în gânduri și fapte frumoase, să trăim clipa efemeră, căci viața este ea însăși o succesiune de clipe și dacă vrem să o păstrăm frumoasă trebuie să înfrumusețăm fiecare clipă. Denumirea japoneză a florii de cireș este Sakura. Nu știu japoneză, dar mi-a plăcut ideea că vulcanul care domină peisajul din Kagoshima și care tot timpul ”mormăie” amenințător, poartă un nume care seamănă cu frumosul și cumintele cireș.

Erupţia din 20 iunie 2019

Vulcanul se numește Sakurajima, (Insula cireșului înflorit). Când am ajuns noi, tocmai începea să fumege și să ”scuipe” cenușă. Oricum am fost entuziasmați că am ajuns la timpul potrivit ca să ne bucurăm privirile cu primii cireși înfloriți în Japonia anului 2019. Festivalurile organizate cu prilejul înfloririi cireșilor poartă numele poetic de Hanami (privitul florilor), dar ele seamănă cu serbările populare din cele mai multe țări ale lumii. Se dansează, se cântă se mănâncă, dar mai ales se bea. În speță japonezii beau sake, care le oferă euforia necesară ca să se simtă bine și să nu uite că de fapt s-au adunat să ”privească florile”.

Cireş înflorit la Kagoshima

Povestirile domnului Takashahi (un ghid)

Ghidul care ne-a întâmpinat la debarcarea la Kagoshima, un japonez zâmbitor ca toți ceilalți, vorbea o engleză acceptabilă, ceea ce în mod surprinzător se poate afirma despre foarte puțini. Aveam să constatăm la Tokyo cât de complicat este să ajungi dintr-un un loc în altul, chiar cu taxiul, căci majoritatea șoferilor vorbesc numai japoneza. Ca să ne putem descurca, primeam de la recepția hotelului, unde toți vorbesc engleza, bilețele scrise în japoneză, indicând locul unde dorim să ajungem.

Ghidul ne-a povestit pe scurt istoria remarcabilă a Prefecturii Kagoshima. Japonia este un arhipelag cu o suprafață ceva mai mare ca a României (378.000 kmp), dar o populație de șapte ori mai mare (127 milioane de locuitori). Prefectura Kagoshima se află pe insula Kiushu, una din cele patru insule mari care reprezintă 95% din suprafața Japoniei, restul fiind suprafețele celor 1000 de insule care alcătuiesc Arhipelagul Japonez. Istoria amestecată cu legende și mituri vorbește despre 2600 de ani de existență statală niponă, evident în felurite configurații geografice și variante demografice.

Primele mici unități statale s-au constituit în secolul V î.Cr. pe insula Kiushu, probabil și din cauza influențelor dinspre China, care era aproape. Timp de multe secole arhipelagul japonez a fost teatrul războaielor neîncetate între daimyo, stăpâni feudali ai diferitelor domenii. Un sistem complicat de lupte și relații între deținătorii puterii locale, împărțite între circa 250 de daimyo a dominat îndelungata epocă feudală a Japoniei. Împăratul nu avea decât o putere simbolică și un nimb religios. Puterea reală era deținută de casta militară a samurailor, în frunte cu comandantul suprem șogun (care stăpânea și el domenii întinse). Unificarea Japoniei a fost opera stăpânilor feudali daimyo ca urmare a amenințărilor externe, mai ales din partea Chinei și a Coreei.

Câștigătorul absolut al luptelor pentru putere a fost Tokugawa Ieyasu, numit șogun prin decret imperial în 1603. Despre Tokugawa și epoca lui am citit cu nesaț în romanul Șogunul de James Clavell.

Timp de 250 de ani istoria Japoniei a fost marcată de încercările repetate ale călătorilor, negustorilor și misionarilor europeni de a stabili legături și de a pătrunde pe piața japoneză, dar japonezii au rezistat cu încăpățânare și forță. În comparație cu experiența de multe ori nefastă a Chinei, refuzul Japoniei de a-și deschide porțile spre Europa poate fi apreciată ca o politică prudentă și înțeleaptă, care a asigurat Japoniei 250 de ani de liniște și stabilitate. În acest lung răstimp, denumit și ”perioada Edo”, capitala imperială s-a mutat de la Kyoto la Edo (vechea denumire a orașului Tokyo, care înseamnă ”capitala de est”)

Casa familiei Shimadzu 1655

Mici compromisuri de la politica izolaționistă a perioadei Edo s-au  mai făcut pe ici și colo. După spusele ghidului nostru, domnul Takahashi, pe insula Kiushu (actuala Prefectură Kagoshima) se afla în acea perioadă și un important centru misionar creștin. Dar nici creștinismul, nici alte religii nu au făcut pași mari în Japonia. O oarecare influență a primit doar buddhismul. Marea majoritate a japonezilor practică șintoismul, dar acesta nu este o religie propriu-zisă și japonezii nu sunt credincioși. Șintoismul este o tradiție care păstrează etnicitatea japoneză, o punte între trecutul glorios și prezentul național, un cod comportamental la care aderă aproape toți japonezii. În cele peste 80,000 de temple Șinto pe teritoriul Japoniei se cultivă respectul istoriei, dar mai ales respectul între oameni. Se oficiază memoriale și se organizează mici festivaluri dedicate Naturii. Simplificând puțin, s-ar putea spune că Șinto reprezintă respectul pentru ”spiritualitate” ca esență a vieții.

Cum s-a modernizat Japonia

Marele ”salt” al Imperiului Japonez medieval spre modernitate a fost marcat de o ”vizită” rămasă celebră. În 8 iulie 1853 comandorul american Matthew C. Perry în fruntea unei impunătoare flote de război americane a acostat în golful Edo. După ce a tras câteva salve cu tunurile sale ultraperformante, explicând apoi că nu au fost trase cu scop de intimidare, ci în onoarea Zilei Independenței Statelor Unite, Matthew Perry a primit aprobarea să acosteze (după 6 luni) și să debarce cu 1600 de oameni. În 31 martie 1854 a semnat Convenția de la Kanagawa – după 250 de ani de sakoku (izolare), aceasta marca deschiderea Japoniei către lumea occidentală. Convenția de la Kanagawa era numită ”Tratat de Pace și Prietenie” – pe atunci nimeni nu bănuia că va cuprinde și un addendum nescris despre Hiroșima și Nagasaki.

Ratificarea convenţiei din 1855

Convenția cu SUA a fost urmată de aranjamente similare cu marile puteri europene (Anglia, Franța, Germania și Rusia), care au însemnat pentru Japonia un nou început, o nouă eră a dezvoltării accelerate, prin asimilarea celei mai avansate tehnologii occidentale, dar păstrarea valorilor tradiționale ale culturii şi limbii japoneze. A fost o adevărată revoluție care a scos Japonia din evul mediu, transplantând-o în mediul luminat al drepturilor și libertăților occidentale. Acestei schimbări profunde i s-a dat denumirea de ”Restaurația Meiji”, termenul sugerând că toate ”relele” perioadei Tokugawa/Edo urmau să fie înlăturate (nepotismul, corupția, asuprirea, serviciile secrete care spionau populația, sistemul ostaticelor, prin care soțiile și fiicele de daimyo erau ținute sub ”arest la domiciliu”, etc.) Meiji înseamnă ”iluminare” căci aceasta a fost semnificația schimbării realizate prin înlăturararea dictaturii șogunului, restituirea puterii împăratului și mai ales deschiderea spre occident. Sigur, ca în multe împrejurări similare ale istoriei, s-a reclamat faptul că străinul puternic profită de slăbiciunea autohtonului. Evident, ca întotdeauna, a fost vorba de negocierea unor interese reciproce și aproape întotdeauna cel mai puternic câștigă. Dar așa e întotdeauna: doi joacă și unul câștigă.

Primul împărat al perioadei Meiji, Mutsuhito, a avut 15 ani când a fost instalat pe ”Tronul Crizantemelor”, în 1867. A avut de înfruntat rezistența vechiului regim, dar și a unora care inițial au susținut Restaurația, dar apoi, văzând că pierd unele din avantajele pe care le aveau, s-au întors ”ca la Ploiești”. Cel mai proeminent opozant al noului Imperiu Meiji a fost Saigo Takamori, daimyo al provinciei Satsuma (actuala Prefectură Kagoshima). Motivul rebeliunii a fost că restructurarea armatei imperiale după cerințele unei armate moderne, dotate cu tehnologie militară modernă aducea după sine concedierea samurailor, militari de profesie, mânuitori iscusiți ai săbiilor, a căror expertiză devenise inutilă. Satsuma era centrul samurailor, era firesc ca rebeliunea să înceapă acolo. După aproape un an de lupte pierdute în fața nou-înzestratei armate imperiale, Saigo Takamori și-a făcut sepukku – s-a sinucis în stil japonez. La Kagoshima samuraii mai există numai pentru turiștii care doresc să se fotografieze cu ei.

Cel mai longeviv, cel mai detestat, dar și cel mai cunoscut împărat al Japoniei, Hirohito, a urcat pe tron în 1926. Lunga lui domnie s-a încheiat în 1989, anul în care au căzut cele și mai multe guverne comuniste. În timpul domniei lui s-au succedat 53 de guverne, ale căror premieri au fost numiți de el. Printre ironiile sorții se poate enumera și faptul că era lui Hirohito, caracterizată prin cele mai crunte războaie și cele mai cumplite atrocități, poartă numele de Showa, (pace luminoasă), pronunțat ȘOA!! El a fost primul conducător de stat care a permis și a ordonat folosirea gazelor toxice în războiul nedeclarat dus împotriva Chinei din 1938. Cu toate acestea Hirohito nu a fost acuzat personal pentru crimele de război comise în timpul guvernării numite de el. La aceasta a contribuit mai ales generalul McArthur, comandantul trupelor de ocupație americane. Singura sancțiune pe care a fost nevoit să o accepte a fost să renunțe la presupusa lui origine divină. În schimb i s-a permis să rămână pe ”Tronul Crizantemelor” încă 44 de ani după capitularea necondiționată a Japoniei, pe care a acceptat-o în ciuda protestului unor militari smintiți.

Un OM care nu luptă pentru putere

Cel care zâmbește în loc să se înfurie, va fi cel mai puternic 

Proverb japonez

La poarta minunatei grădini a palatului imperial din centrul capitalei, cel de al 125-lea împărat al Japoniei ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald de pe frumoasa mapă de bun venit pe care ne-au înmânat-o cu o distinsă politețe un Domn și o Doamnă. Am avut ciudata senzație că sunt primit cu căldură de un prieten. Parcă am avea câte ceva în comun. Suntem aproape de aceeași vârstă, amândoi am slujit cam trei decenii instituțiile cărora ne-am devotat, în timpul liber ne-am ocupat de domenii cu totul diferite (împăratul Akihito este un cercetător consacrat ihtiologiei…)

Și… cam atât.  Pe terenul de tenis a cunoscut-o pe Michiko Shoda, o fată ”din popor”, cu un zâmbet fermecător. Cei doi s-au îndrăgostit. Fata avea însă două ”cusururi” grave: nu era nobilă și mai era și catolică! În cei 2600 de ani de istorie a familiilor imperiale japoneze nu a existat niciun precedent pentru o asemenea mezalianță! În consecință împăratul Hirohito și mai cu seamă împărăteasa nici nu voiau să audă de căsătorie. În disperare de cauză, tânărul prinț Akihito s-a hotărât să recurgă la un ”trafic de influență”. Într-o vizită oficială la Bruxelles, s-a împrietenit cu regele Baudouin al Belgiei, care era cam de aceeași vârstă și i-a cerut ajutorul. Nu se știe pe ce căi diplomatice, dar intervenția a avut succes.

În 10 aprilie 1959 cei doi îndrăgostiți s-au căsătorit. După 60 de ani de căsnicie și 30 de ani de domnie în pace și prosperitate pentru întregul popor, care îi admiră și iubește, cuplul imperial a abdicat (imediat după plecarea noastră din Tokyo). Astfel s-a încheiat Era Heisei (pace pretutindeni).

Împăratul scrie și poezii.  Am încercat să traduc una din ele :

                    Cât de trist, dar totuși cu câtă iubire,

ființele își trăiesc viața,

                   în lumina străvezie a primăverii.

                  Cele mai mici și mai zburătoare,

                  formează în dans, coloane efemere.

Tiberiu Roth, 21 August 2019 

4 Comments

  • Ivan G Klein commented on August 26, 2019 Reply

    După titlu și după fraza „ Dacă un anumit tip de societate a funcționat cu succes, trebuie urmat exemplul lor de selectare a conducătorilor “. articolul plăcut , interesant n-a mai fost urmat de exemplificări .

  • Eva Grosz commented on August 24, 2019 Reply

    Frumoasă descriere.

  • Sodolescu Petronela commented on August 23, 2019 Reply

    Este adevarat ca dupa o asa lectura sa doresti sa fii acolo. Nu am fost eu, dar copii mei au fost, ce i-a frapat, poate parea ciudat ,dar i-a impresionat curatenia si cum aratau capacele de pe gurile de canalizare ,de ziceai ca sunt scrise cu aur .Facind o plimbare seara prin Osaka,au admirat cum lucesc in lumina lunii aceste capace. Apoi au stat ore intregi sub ciresii infloriti, au admirat cangurii, a fost o experienta unica. Este minunat articolul.

  • Tiberiu Ezri commented on August 22, 2019 Reply

    Un ghid turistic excelent si un adevarat “Déjà vu” pentru noi care am vizitat Japonia in urma cu doi ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *