Ghetoul din Veneţia: o jumătate de mileniu de istorie

În ziua de 29 martie a anului 1516, Senatul Veneţiei decreta: “Evreii vor locui împreună într-o zonă izolată, supravegheată de oamenii municipalităţii.”Pe tronul dogelui şedea în respectiva perioadă Leonardo Loredan, cel care fusese încoronat în primul an al secolului, funcţie pe care a ocupat-o până la moartea sa, survenită în vara lui 1521. Şi astfel, din ordinul ilustrului domnitor s-a născut primul ghetou evreiesc pe Peninsula Italică.Read more…

O călătorie într-o țară care nu mai există: Iugoslavia în vara anului 1969

Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată. Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau. Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări. Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3. Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă. Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei. În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase. Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată. În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine. După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare. În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia. Read more…

Beit Hakerem

Cititorii mă vor înțelege când spun că eu am două patrii: cea în care m-am născut și cea în care trăiesc. (Până nu demult aceasta a fost prerogativa evreilor, dar în ultimii ani românii au și ei diaspora lor, deci mă vor înțelege și ei.) În acest articol, ca de altfel și în multe altele, scopul meu este să fac o punte între ele. Iar modul cel mai bun de a o face este să-i invit pe cititori „la mine acasă”, în cartierul Beit Hakerem din Ierusalim. Nu este o atracție turistică de prim rang, totuși cartierul meu ascunde multe perle. Centrul cartierului este Kikar Denia (Piața Danemarca). De ce tocmai Danemarca? Mai ales că după Danemarca mai e numit și un alt cartier, o școală… Nu este întâmplător. Danemarca și-a câștigat respectul și recunoștința poporului evreu pentru că a salvat aproape întreaga populație evreiască în timpul Holocaustului. În toamna anului 1943, când s-a aflat că nemții se pregătesc să-i deporteze pe evrei, mișcarea de rezistență i-a prevenit imediat ca să se ascundă. Apoi a pus mâna pe orice ambarcațiune disponibilă, mai ales bărci pescărești și a organizat transportul evreilor în Suedia neutră. Acțiunea a fost făcută pe furiș, la adăpostul întunericului și până în zece zile aproape toți evreii au fost salvați. Această faptă de eroism este amintită de plăci comemorative în mai multe limbi și de un monument, o sculptură care prin forma ei amintește un vapor. Read more…

Zâmbete din vremea sovietelor…

Exponatele pavilioanelor industriale, mult în urma momentului actual, semănau mai curând cu modelele evacuate din halele de producţie – spre a fi înlocuite cu echipamente moderne importate din Europa de vest…

În apropiere era plasată şi renumita statuie “Colhoznica şi muncitorul”, cu cele două personaje aratand spre cer secera şi ciocanul, statuie care apărea pe vremuri pe genericul tuturor filmelor realizate în sudiourile cinematografice Mosfilm. Monumentul mi-a readus în memorie eroii filmelor sovietice din anii adolescenţei, începând cu Vladimir Drujnicov în “Balada Siberiei”, Bodnarciuc în “Soarta unui om” şi pe Tatiana Samoilova în “Zboară Cocorii”…Read more…

Pe urmele lui Magellan

Călătoria noastră pe ”uriașa” Prințesă Emerald, cu încă 3058 de turiști (plus noi zece:) din 40 de țări la care se adăugau cei 1300 de membri ai echipajului recrutat din 70 de țări, a început de la Buenos Aires în ziua de 1 martie, un bun prilej de a fi fost oferit doamnelor din echipa noastră drept atenție ”pe post” de Mărțișor:). În clasamentul oficial al țărilor din care călătorii erau originari, România era reprezentată doar de 6 persoane ( două cupluri din echipa noastră călătoreau cu pașapoartele altor țări, deși născuți în România) ocupând ”onorabilul” penultim loc. Nu era o surpriză prea mare:) Traseul ”cruise”-ului nostru era destul de asemănător cu drumul parcurs de flota lui Magellan cu 500 de ani în urmă. Prima oprire pe coasta argentiniană după un popas la Montevideo – capitala Uruguay-ului – a fost la Puerto Madryn un loc de care să fiu sincer nu mai auzisem pînă la pregătirea croazierei noastre.Read more…

Note de călătorie – de îndată după căderea Cortinei de Fier (I)

unt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.Read more…

Curcubeul din nisip

”Minoritatea sexuală este ca orice altă minoritate națională, religioasă sau socială. Are nevoie de egalitate, justiție, respect din partea majorității oricare ar fi ea: sexuală, națională, religioasă sau socială”. Oricare minoritate are dreptul să fie mândră de statutul ei. Cel mai important drept este dreptul de a fi și de a rămâne ceea ce ești… Read more…

Granița nevăzută

Cele trei țări pe care le-am străbătut cu ”Prințesa de smarald” (emerald-span:), Argentina, Uruguay și Chile au istorii asemănătoare (dar totuși diferite) de dobândire a independenței, cu toate că unele dintre personajele cheie se regăsesc în toate cele trei teritorii care aparțineau de viceregatul ”Rio de la Plata” cu capitala la Buenos Aires. Între timp în Spania situația militară s-a înrăutățit, armata franceză a lui Napoleon a încheiat cucerirea întregii PeninsuleI Iberice Aceasta a încurajat ”patrioții” din Buenos Aires să organizeze o rebeliune, să-l înlăture de la putere pe vicerege și să aleagă un consiliu (”junta”-span ) militar ca să administreze impozantul teritoriu care astăzi este împărțit între Argentina, Uruguay, Chile, Bolivia, Paraguay și Peru. Această rebeliune organizată cu succes în 25 mai 1810 a fost semnalul de începere a Războiului de Independență care a luat sfârșit cu victoria ”patrioților” după zece ani de lupte duse mai ales în nord împotriva ”spaniarzilor – regaliști” din actuala Bolivia și Peru.Read more…

Un compendiu japonez despre putere

Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii după un indicator sintetic anume Produsul Intern Brut (PIB) și al cincilea mare exportator dar cu siguranță (chiar dacă nu este menționat în statisticile mondiale) Japonia ocupă primul loc la frumusețea și permanența zâmbetelor, pe care japonezii le poartă fără ostentație pe fețele lor… zise galbene. Am avut prilejul să mă bucur de seninătate zâmbetelor japoneze care însoțește ireversibil politețea lor proverbială dar mai ales profundă. Și la noi se (mai) obișnuiește ca după ce te înghiontește careva la o ”coadă” sau pur și simplu la o îmbulzeală să mai zică ”scuzați”, uneori chiar ”pardon” (deh..educația!).Dar japonezii nu se scuză…ei nu te înghesuie ! După cum în Japonia nu sunt coșuri de gunoi prin orașele super aglomerate dar super curate căci nimeni nu aruncă nimic pe jos!!! O fi asta datorită educației (nu a ministrului, ci a tradiției) sau modului de atribuire a puterii în statul japonez? Iată un subiect de reflecție. În cursul călătoriei de neuitat pe care am reușit s-o facem în Marea Chinei de Est am acostat de două ori în Japonia. Read more…

Impresii din țara mereu verde

În ”clasamentul” celor mai inovative țări din lume, Israel și Irlanda sunt evaluate în anul 2015 printre primele zece. Marile companii (așa zisele ”multinaționale” denigrate în mod păgubos de o parte a mediei și a politicienilor din România) au investit în Irlanda ca și în Israel, atrași, în primul rând, de calitatea și calificarea forței de muncă, dar și de mediul prietenos față de afaceri, de fiscalitate moderată. Mari companii ca Intel, Dell,Microsoft (în actualitatea românească cunoscut in perioada recentă, mai ales prin scandaluri, corupție și trafic de influență:) și altele au investit în filiale importante în ambele țări (desigur și în multe altele) atât în fabricarea de componente sau asamblare cât și în cercetare – dezvoltare. De ce totuși cele două țări nu pot fi considerate prietene?Read more…

Kolín: un orășel din Boemia cu asociații tragice

În primăvara aceasta am avut ocazia să vizitez nu numai Praga, ci să fac și un mic tur prin provincie. Printre altele am ajuns la Kolín (cunoscut și pe numele german de Köln an der Elbe), un orășel medieval aflat cam la o oră de drum de Praga. De la început numele mi-a sunat cunoscut, dar motivul l-am înțeles abia când am ajuns în centrul oașului: biserica gotică, foarte impozantă, o cunoaște fiecare filatelist interesat de timbrele fostei Cehoslovacii. Adevărul este că realitatea depășește cu cu mult vechiul timbru, care abia acum mi-am dat seama că mai e și întors pe dos! Nu oricine are înaă norocul să primească un ghid local și să vadă lucrurile mai puțin cunoscute. Așa am ajus la sinagoga din Kolín. Cu toate că e mult mai modestă decât Biserica Sf. Bartolomeu, și ca multe alte sinagogi, e ascunsă într-o curte, mi s-a părut nu mai puțin impresionantă. Documente păstrate în arhiva orașului menționează că primii evrei s-au stabilit aici încă înainte de anul 1400, comunitatea fiind una dintre cele mai importante după cea din capitală, iar în 1512 exista deja în oraș o sinagogă „veche”. Dar în urma holocaustului, din comunitatea înfloritoare de odinioară au rămas abia vreo două sute de suflete.Read more…

O lume dispărută. Cernăuți, orașul multicultural

De mult mă gândeam să scriu despre orașul Cernăuți, care în copilărie mi se părea „cel mai mare și cel mai frumos”. Aveam acolo multe rude pe care le vizitam cu părinții, acolo s-a operat bunica (fără succes) de cataractă, acolo era vestitul pediatru, Wiesenthal – ulterior cunoscut și în București – la care a plecat mama cu sora mea pentru o urticarie rebelă, acolo speram să studiez istorie când va veni timpul. Dar nu a fost să fie! Ultima dată am fost la Cernăuți în 30 aprilie 1944, acum 75 de ani, o viață de om! Atunci mă întorceam, pe jos, din Transnistria. Nu numai eu credeam că e cel mai mare și mai frumos oraș din lume. Cei din jurul meu ziceau: „O, dacă am sta la Cernăuți! Acolo sunt oameni culți și învățați, acolo e bine să trăiești. Seamănă cu Viena. Ce m-a îndemnat să scriu acum despre Cernăuți? Un articol apărut recent într-o revistă fraceză (Presse Nouvelle) cu titlul Des poètes juifs de langue allemande, témoins d’une capitale disparue, Czernowitz m-a făcut să împărtășesc, cititorilor revistei Baabel ce a fost altădată acest oraș. Pe internet se găsesc foarte multe date geografice, istorice, sociale și culturale, etc. despre viața zbuciumată a orașului ctitorit de Alexandru cel Bun în 1408. Aleg totuși din datele de pe internet unele cifre semnificative. Recesământul din 1930 a arătat că din cele peste 140.000 de suflete din municipiul Cernăuți, 42.592 erau evrei și din această cifră se vede cât a fost el de important pentru această etnie. În zilele noastre Cernăuți este un oraș ucrainean. Ultimul recensământ, cel din 2013, arată o creștere semnificativă, aproape o dublare a populației, dar numai 1308 persoane s-au declarat evrei. Read more…

Portugalia. Estoril – memoria prezenței unor români celebri.

Estorilul este faimos și pentru că la mijlocul secolului al XX –lea a fostul locul de refugiu (exil) al mai multor capete încoronate sau șefi de stat, mai ales europeni. Amintim printre aceștia pe: regele Umberto al II –lea al Italiei, regele Carol al II – lea al României, moștenitorul tronului Spaniei, infantul Juan de Bourbon (tatăl regelui Juan Carlos al Spaniei ), regentul Miklos Horthy al Ungariei, dar și fostul președinte cubanez generalul Batista, chiar și fostul șef de stat portughez Antonio Salazar, care avea aici o vilă. Pe drept cuvânt se pune întrebarea ce anume a determinat această afluență de personalități la Estoril?Read more…

Altă școală, într-o altă vară!

Tot aici, în paginile virtuale ale revistei Baabel, scriam cu câteva săptămâni în urmă despre amintirile mele de la școala de vară pe care am trecut-o cu bine la Universitatea Berkeley, în California. În final menționam o altă școală, dintr-o altă vară! Iată-mă poposind acolo cu amintiri la fel de frumoase!

Este vorba despre vara anului 1996 în campusul Universității Harvard. Atunci am participat la cursul dedicat ”Economiei Mediului și Analizelor Politice, conturi verzi”. A fost o vară fierbinte la propriu și la figurat, fiindcă a trebuit să facem față căldurii, în același timp cu afluxul de informații pe care le-am primit cu acea împrejurare. Am audiat prelegerile Profesorului Theodore Panayotou[1] , invitat ca titular la acel curs de vară, o personalitate plină de carismă care ne-a prezentat lucruri noi într-o manieră care ne făcea să nu știm când trece timpul. Şi ceilalți lectori erau personalități în domeniile în care erau invitați să vorbească. Eram ocupați toată ziua, așa că temele de casă le făceam noaptea. Ziua aveam studii de caz, scenarii, vizite pe teren și pregătirea lucrării de absolvire. Trebuia să fii rezistent fizic și psihic ca să dai randament, mai ales într-o limbă străină. Este drept că dăduserăm test de limba engleză la Ambasada SUA, înainte de plecarea din țară.Read more…

Muntele Scopus (Har HaȚofim)

erusalimul este așezat pe mai multe dealuri. Unele sunt imense și conțin cartiere întregi. Unele sunt foarte renumite – le cunosc chiar și cei care n-au vizitat niciodată orașul; altele sunt cunoscute doar localnicilor. Chiar de la intrarea în oraș dinspre vest, dinspre Tel Aviv, se văd două dealuri. La intrarea de pe autostradă se află Ghiv’at Șaul, aproape de mărimea unui oraș, iar de la intrarea dinspre spitalul Hadasa este un deal pe care se află satul Ora. De acolo, în drum spre centru trecem pe lângă dealul pe care se află cartierul Kiriat Menahem și apoi Muntele Herzl. În continuare este Ghiv’at Ram, pe care se află campusul de vest a universității, ministerele și Knesetul. În partea de răsărit amintim doar două, Muntele Scopus și Muntele Măslinilor, dar mai sunt și altele. Aș vrea să descriu într-o serie de articole câteva din cele mai renumite dealuri și să adaug legătura mea cu ele. Voi începe cu Muntele Scopus. Muntele apare în două surse istorice. În cartea Antichități Iudaice faimosul istoric evreu Iosephus Flavius (37 e.n.-cca. 100 e.n.) povestește că Alexandru Macedon l-a întâlnit aici pe marele preot, iar în cartea Războaiele evreilor povestește că în anul 70 e.n. de aici a pornit atacul romanilor asupra Ierusalimului. El apare și în surse ebraice. În Mișna, lucrarea care stă la baza dreptului religios iudaic, scrie că o persoană care a luat din greșeală carne din jertfa adusă în Templu și a observat abia după ce a trecut de Muntele Scopus, nu mai are obligația să se întoarcă. În alte surse din aceeași perioadă se spune că oricine vine la Ierusalim și vede orașul de pe Muntele Scopus trebuie să-şi sfâşie hainele în semn de doliu pentru Templul care nu mai există.Read more…

Singapore -paradoxul limbii comune

Un foarte cunoscut medic american, care nu făcea niciodată economie la glume de bun gust, a explicat odată, demult, că ceea ce desparte America de Anglia e ….limba comună. Recenta vizită în Singapore mi-a adus în minte această frază plină de adevăr, pe care o voi exploata în continuare pentru a explica surpriza (una din ele!) pe care am avut-o în acel capăt de lume, un fel de peninsulă-oraș care și-a luat denumirea de țară și care prezintă turistului o serie de aspecte realmente greu de digerat.Read more…

Shanghai 2015

Citind interesantul articol al Havei Oren (”Evreii din Shanghai”, Baabel 23.8.2018 https://baabel.ro/2018/08/evreii-din-shanghai/ ) m-am gândit că aș putea adauga câteva date, imagini și impresii de călătorie. Aflându-mă la Shanghai cu un grup de turiști israelieni am avut prilejul să vizitez Muzeul refugiaților evrei din cartierul Hongkou – fostul ghetou sau așa-zisa ”zonă restricționată” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru început m-a impresionat interesul localnicilor, care așteptau în număr mare să intre la muzeu. Frumos restaurată, clădirea sinagogii ”Ohel Moshe” domină peisajul. În interior ghizi localnici oferă explicațiile de rigoare. Sinagoga se mândrește cu o Tora primită în dar din Israel. Afară, în incinta muzeului, un basorelief evocă cu dramatism sosirea refugiaților evrei. Tot aici, pe un perete, sunt înscrise numele celor care au trecut prin ghettou. Din datele muzeului rezultă că între 1930 și 1940 au ajuns la Shanghai cca. 25000 – 30000 de refugiați. Dintre aceștia au fost identificați doar 13000.Read more…

Tel Aviv – cugetări și o fotografie

Anul trecut în septembrie am fost din nou în Israel. A fost vizită deosebită, legată de nunta unei nepoate. Pentru prima oară în vizitele mele în Israel urma să stau mai multe zile în Tel Aviv. Până acum Tel Avivul fusese pentru mine doar un obiectiv turistic printre atâtea altele, pe care îl vizitam pentru câteva ore și apoi mă întorceam la Beer Șeva, într-o suburbie frumoasă și liniștită. Eram curios să cunosc mai bine Tel Avivul, oraș de pionierat, cel mai mare oraș din Israel. Voiam să văd și să încerc să înțeleg acest oraș mediteranean, care până nu demult era capitala politică a statului Israel și este în continuare capitala financiară, comercială și centrul fermentului politic. Voiam să încerc să înțeleg mai bine cum bate inima acestui oraș, cum se formează și cum se exprimă gândurile lui, cum trăiesc oamenii și cum s-a dezvoltat această urbe. A doua zi după sosire mi-am pus rucsacul cu cele necesare pentru fotografiat și am pornit pe jos prin Tel-Aviv. Aici se află o mulțime de magazine, unele aparținând unor rețele internaționale, altele unor firme locale. Venind din Mecca mallurilor, a marketingului agresiv și a unui consumerism omnipezent, am zâmbit, pe jumătate trist, pe jumătate cinic. Nu am vizitat acest centru comercial, mai ales că la fiecare intrare stătea un paznic cu detectoare de metal și controlul era obligatoriu. Am cotit și în fața mea a apărut o clădire care avea pe două fațade câte un afiș enorm, reprezentând trei cunoscute personalități politiceRead more…