Doina Gecse-Borgovan:TOAMNA la SIBIU

Promisesem să continui poveştile despre călătoriile mele de reporter. Una din cele mai dragi a fost la Sibiu, în toamna lui 2004. Pornisem la drum prin Mărginimea Sibiului, ca să căutăm poveşti despre costumul popular tradiţional. Toţi cei cu care am vorbit ne-au îndrumat spre o doamnă din Poiana Sibiului. La telefon a fost foarte amabilă şi a spus că ne primeşte cu plăcere. Sunăm la poartă, doamna iese, ne pofteşte înăuntru, după care dispare. Noi stăm şi aşteptăm…

 

 

Promisesem să continui poveştile despre călătoriile mele de reporter. Una din cele mai dragi a fost la Sibiu, în toamna lui 2004. Pornisem la drum prin Mărginimea Sibiului, ca să căutăm poveşti despre costumul popular tradiţional. Toţi cei cu care am vorbit ne-au îndrumat spre o doamnă din Poiana Sibiului. La telefon a fost foarte amabilă şi a spus că ne primeşte cu plăcere. Am ajuns în jur de ora 11 în faţa casei sale: o gospodărie mândră şi bine rânduită, aşa cum au, de regulă, mărginenii. 

Sunăm la poartă, doamna iese, ne pofteşte înăuntru, după care dispare. Noi stăm şi aşteptăm. Ca să treacă timpul, ne jucăm cu un pui de mâţă negru şi prietenos. Trece aproape o oră şi nu ştim ce să facem: cum să umblăm bezmetici prin casa omului, să vedem unde a dispărut gazda?

În sfârşit, se deschide uşa şi doamna intră în cameră încărcată cu farfurii. Pune rapid masa şi începe să înşire tot felul de bunătăţi: mămăligă, telemea, caş, ceapă, chiar şi tochitură de porc, dacă bine-mi amintesc. Aşa surprinşi am fost de apariţie, încât nici n-am mai avut putere să protestăm.

Doamna se uită la noi zâmbitoare şi ne spune că n-a răbdat-o inima să ne lase să muncim pe burta goală.

După ce am terminat de mâncat (Doamne, ce bunătăţi!!) gazda s-a pus pe scos costume populare, pe care singură le lucrase, sau pe are le moştenise de la părinţi şi bunici. Părea de neoprit! Am probat atunci zeci de ii şi fote şi marame şi catrinţe şi pieptare, am urcat în podul casei şi am cotrobăit în lăzi de zestre şi lădoaie pictate.

Ţin minte şi azi mirosul uşor de naftalină şi lavandă, casa mare şi frumoasă peste care ne-am înstăpânit râzând şi glumind.

După ce am isprăvit poveştile, înregistrările şi fotografiile pentru care venisem, ne-am aşezat tihnit la o poveste. Am aflat că doamna e originară din Turda şi că familia ei avusese o casă chiar în zona centrală a oraşului, pentru care se judeca de ani de zile cu statul.

Ne-a povestit cum comuniştii îi evacuaseră în plină iarnă, iar pe bunica paralizată o scoseseră cu pat cu tot, abandonând-o la marginea trotuarului.

Doamna ne citea scrisori de familie şi plângea. Se lăsase de mult întunericul dar nicicum nu ne înduram să plecăm mai departe. Ne-am despărţit cu lacrimi în ochi. De revoltă, de furie, de compasiune. Imaginea unei bătrâne peste care cade ploaia rece de noiembrie m-a urmărit multă vreme de atunci.

Între timp am aflat că prietena noastră a primit casa înapoi şi a hotărât să o vândă.

De la Poiana Sibiului ne-am dus la Alămor, la un meşter vestit care făcea pălării tradiţionale. Am ajuns seara târziu.

A fost minunat şi acolo. Era tare hâtru badea din Alămor şi tot încerca să ne atragă în capcana discuţiilor politice. Nu ne-am lăsat. Avea peste tot afişe cu Adrian Năstase, iar noi scandam pe atunci (în particular, ce-i drept) că mai bine emigrăm în Congo, dacă o să iasă Bombo ….

Tot atunci un ARO ne-a tot urmărit kilometri întregi. Intrigat, şoferul nostru s-a oprit, să vadă de se tot ţine aţă după noi.

Aşa bucuroşi am fost când am aflat că omul văzuse pe maşina noastră sigla Radio Cluj şi pur şi simplu vroia să ne salute şi să ne spună că ne ascultă zi de zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *